OVIDIU VUIA

 

SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI

(Cu Pamfil Şeicaru in exil)

 

- Volumul  I  -

 

www. Editura Rita Vuia, 2007

 

5 de ani înainte de moartea lui Dr. dc. Ovidiu Vuia

 

www.ovidiu-vuia.de contact: rita.vuia@web.de

 

 

Explicaţie pentru ediţia in www revisuită

 

Draga Cititorule! Te vei întreba de ce o a doua ediţie revizuită? Înainte de decesul neelucidat al dr. docent medic Ovidiu Vuia care probabil a avut loc la 28 sau 29 septembrie 2002, acesta corectase manuscrisele la cartea de mai sus şi intenţiona să le aduca în România la Editura ALMAROM din Râmnicu Vâlcea, director d-l Sztojka. În plus, voia sa inainteze divortul de soţia sa, Corina Vuia, cu care se casatorise în vara anului 2000 şi de care era din nou despărtiţ din decembrie 2001. Amintim aceasta doar pentru că nu ştim dacă a fost şi ea implicata in complotul împotriva cărţii. Până in ziua de azi nu s-a clarificat dacă Ovidiu Vuia a cazut victima unei crime. Ce s-a facut din cartea sa este o crimă, ceea ce se poate dovedi negru pe alb. 

 

Ce s-a întâmplat? Fiii Mihai şi Alexandru Vuia, precum şi eu, fosta soţie sa, Rita Vuia, am întâmpinat mari dificultăţi până s-a tipărit cartea. Atunci nu ni s-au dat manuscrisele înapoi. După o luptă de peste doi ani şi jumătate şi sub ameninţarea că vom angaja un avocat, am primit manuscrisele împreuna cu mapă cu acte a lui Ovidiu Vuia, mapă care dispăruse din locuinţa sa, după decesul acestuia.

 

Devenind neîncrezători din cauza numeroaselor dificultăţi, am comparat manuscrisul cu cartea tipărită  şi a trebuit să constatăm că greşelile pe care le corectase Ovidiu Vuia nu erau corectate ba dimpotrivă in parte au fost facute mai rau, aşa încat sensul a fost denaturăt. In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura, pe linga aceasta şi scrisorile originale de la Pamfil Şeicaru şi cărţi de la Pamfil Şeicaru. Din fericire exista inca manuscrisul original. In volumul III capitolul 13 a fost schimbat numele Christian W. Schenk cu altul. Cu groaza a trebuit sa constatam ca aceasta carte pentru care am plătit 5.000 euro putea doar fi distrusa.

 

Acum exista ediţia corectata. Tipărita dupa paginele corectate existente şi dupa manuscrisul original. A fost opera de o viaţă a lui Ovidiu Vuia. Toţi anii a adunat material pentru această lucrare şi noi îi suntem datori lui Ovidiu ca această carte să apară asa cum a scris-o el.

 

El a trăit ţară sa România şi a scris pentru ţară sa cu mult drag. Ultima sa carte, pe care o avusese in lucru, la care peste o mie de pagini erau deja gata titul de lucru "Rastignirea in istoria picturii". Dacă mai exista manuscrisele nu stim, poate vor aparea vreodata. El a murit cu o mare deceptie despre ţara sa, pe care odata a iubit-o atât de mult, dar care nu mai era aceeasi, nu mai corespundea idealului sau. El era un om cu coloana vertebrala, care nu a facut compromisuri şi nu s-a lasat cumparat şi din aceasta cauza a fost denumit de mulţi ca fiind dificil.

 

Din dragoste, recunoştinţă şi onoare pentru un om neobişnuit se afla acum la dispoziţie a doua ediţie originala revizuita a operei sale.

 

RITA VUIA

 

La toate ediţiile

“SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI

- CU PAMFIL ŞEICARU ÎN EXIL –“

Vol. I-III

Editura ALMAROM Râmnicu Vâlcea, 2003, director d-l Sztojka

este vorba despre o falsificare, am plătit 5.000 Euro   

 Pentru Falsificare două am plătit 4.800 Euro

Societatea cultural-ştiinţifică ADSUMUS, Oradea

d-l Octavian Blaga 2006-2007

 

O lucrare peste de 1000 de pagini,

fac în continuare - Rita Vuia -  a publica in

www.ovidiu-vuia.de

 

Scrisorile originale de la Pamfil Şeicaru exista numai negative şi tipărit in falsificare (peste 200 exemplare de falsificare exista)

Manuscris original, toate dovadă şi negative sunt in seif

 

 

 

 

Pamfil Şeicaru işi descide sufletul: “Precum vezi, dragul meu, această culegere de articole - File de cronică 1943-1944 - va putea precede Memoriile unui gazetar”. Dacă voi avea 3-4 ani de plenitudine a puterilor mele în stadiul lor actual, voi putea să spun că mi-am făcut datoria. Îţi datoram aceste destăinuiri pentru grija pe care o porţi sănătăţii mele. Eşti tânăr, deci vei supravieţui şi îţi vei aduce aminte de bătrânul singuratic care, până la ultima bătaie a inimii, şi-a făcut datoria faţa de neamul românesc, căruia i-a aparţinut prin toată fiinţa lui.

 

 

Posele lui P. Seicaru

 

 

 

“Îţi scriu dragul meu, că eşti  tânăr şi nu ştiu dacă Parcele îmi vor îngădui să scriu “Memoriile unui gazetar” (în 1970 voi împlini 60 de ani de gazetărie). În cazul când nu voi avea  răgazul s’o scriu, atunci vei fi dta cel care să stigmatizezi imposturile tricolore.”

 

(Din scrisoarea maestrului datată cu 3 januarie 1977)

 

 

Cuvânt înainte

 

Am ajuns să corespondez cu Pamfil Şeicaru, cu siguranţă unul din marii ziarişti români, primind adresa lui de la Traian Popescu, în editura căruia am publicat cartea tatălui meu Tiberiu Vuia “Vacanţele destinului” adresă pe care, de altfel, i-am solicitat-o.

 

De la început subliniez faptul ca însăşi colaborarea mea la Carpaţii şi în special cu acest Traian Popescu, mi-a produs o mare desamăgire. Cunoscând orientările celor mai mulţi din exil, sub lupta lor zisă anticomunistă adesea se ascundea ocult colaborarea cu autorităţile comuniste din ţară, pentru mine, condamnabilă, fiindcă nu am înţeles să aleg desţărarea şi în consecinţă libertatea, ca să fac ceea ce nu am făcut în ţară, să colaborez tot cu reprezentanţii regimului comunist din România. Excludeam din principiu că aşa ceva e posibil din partea celor ce reprezentau mişcarea legionară la Madrid, că alte legături ideologice nu am avut în comun şi iată că în decursul anilor am constatat că m’am înşelat grav.

 

Cu câţiva ani înainte de sfârşitul său prematur, Ovidiu Cotruş, geniu distrus in temniţele Leviatanului roşu, a fost trimis de noii culturalnici din ţară la Madrid, în scopul de a merge pe urmele unchiului său, marele poet Aron Cotruş, să mai cerceteze dacă eventual ar mai găsi ceva de pe urmele activităţii marelui desţărat. Traian Popescu îmi relata că desigur Ovidiu Cotruş l-a vizitat de mai multe ori odată ce Aron Cotruş, cel puţin formal, figura ca director al revistei Carpaţii, înainte de a pleca în Statele Unite, unde a murit la 70 de ani, îndurerat de perspectivele sumbre ale viitorului poporului său vândut de aliaţi, ruşilor. În aceste condiţii fiind în mica prăvălie filatelică a lui Traian Popescu, a apărut şi omul ambasadei române din Madrid, de-acuma ca cel mai natural lucru din lume. Nepregătit, pe faţa lui O. Cotruş se putea citi o spaimă nemaipomenită, pe care Traian Popescu n’a reuşit să i-o alunge nici după ce dubiosul personaj a plecat, lăsându-i singuri: astfel, marele legionar, cel puţin aşa se afişa în lume, îl asigura pe vizitatorul său că legăturile sale cu instituţia repere-ului erau cât se poate de bune, întâlnirile veneau şi de la el spre ambasadă, deci colaborarea înflorea ireproşabil. Cu acea ocazie Traian Popescu mi-a vorbit fără nici un respect de Ovidiu Cotruş, cu care regretam că nu am putut sta de vorbă. Dar mi s’a adus la cunoştinţă prezenţa lui la Madrid doar după ce plecase acasă, relatându-mi-se starea sa de continuă tensiune, iar pe gazda lui l-a impresionat faptul că toată noaptea nu dormea deloc, umplându-i marea scrumieră cu capetele de ţigări pe care le fumase.

 

S’ar putea ca Ovidiu Cotruş să fi crezut, străin de toate trădările umane, că regimul din ţară, criminal în esenţele sale să-i fi întins, prin trimiterea lui la Madrid o cursă diabolică. Anii blestemaţi petrecuţi în temniţele bolşevice, i-au schimbat total caracterul şi totodată convingerile sale din tinereţe, metoda spălării creierului funcţionat perfect asupra firii sale sensibile. De-altfel cu intenţia de a-l compromite postum, ajuns în graţiile partidului, Şt. Aug. Doinaş i-a editat zisele “Meditaţii critice”, de fapt articolele şi esseurile publicate sub comunişti, când Ovidiu Cotruş a fost şi directorul “Familiei” din Oradea. Cu altă ocazie poate voi mai reveni asupra acestei cărţi cu o analiză mai atentă în ce priveşte conţinutul ei.

 

În ce priveşte pe Traian Popescu prietenia cu ambasada română din Madrid a dat înşfârşit roadele aşteptate, când în editura Carpaţii a apărut o “Transilvanie Românească” în engleză, evident tradusă în ţară - mai bine spus trecută sub cenzură comunistă lucrarea lui N. Şt. Govora cu acelaşi subiect, publicată în româneşte, de-altfel - deci colaborarea nici nu era negată, autorul declinându-şi orice responsabilitate în legătură cu ciuntirile executate în textul său - de… Traian Popescu. Pe acesta din urmă îl mulţumise mica afacere rentabilă încheiată, odată ce comuniştii îi achitaseră mai mult de jumătate din costul cărţilor apărute, probabil că şi primite în acelaşi număr. Am primit şi eu lucrarea respectivă chiar de la Traian Popescu, citind-o nu mi-a fost greu să constat vănzarea respectivă, şi prin răspunsul meu - protest am deschis prima mare prăpastie între noi, care de altfel a devenit mai pe urmă de netrecut. Traian Popescu mă asigura cu lacrimi de crocodil că el şi-a făcut numai datoria faţă de neamul său ameninţat de revizionismul maghiar, justificări zadarnice fiindcă nu au avut de câştigat decât comuniştii care manipulau probleme atât de grave, urmărind în primul rând să-şi întindă dominaţia asupra unui exil oricum fărâmiţat.

 

Cu Ovidiu Cotruş m-am întâlnit la facultatea de litere şi filozofie din Cluj, eu balic el în ultimul său an de studii, dar cum seminarele le ţineam în comun, am asistat la câteva  avute loc în sala “Bogrea”, conduse de cunoscutul profesor de filozofie D.D. Roşca. Îmi amintesc, discuţiile purtate de studenţi, se remarcau în mod deosebit Ovidiu Cotruş şi  Enescu, erau duse la un nivel atât de înalt de cunoştinţe filozofice încât profesorul D.D. Roşca impresionat de pregătirea elevilor săi, refuza să intervină în discuţiile şi schimbul lor de idei, preluând şi el simplul rol de ascultător. (Doinaş nu se găsea printre ei, probabil că era preocupat de aventurile sale muiereşti din Arad, cunoscut fiind prin calităţile sale priapice care-l vor sălta şi mai târziu. În orice caz pe-atunci nu se considera poet, ca pedagog la internatul liceului “Moise Nicoară”, colegii mei de clasă mă asigurau că-i poartă de frică, la orice mică abatere domnul pedagog îşi arăta calităţile sale pugilistice adică le aplica o bătaie soră cu moartea, atât de crudă, încât nu-l recomandau pe viitorul autor de versuri ideale. Dar bieţii copii răbdau cu stoicism aplicaţiile contondente ale pedagogului lor, chiar îl admirau de când au aflat că Doinaş era amantul de inimă al reginei curvelor, Roji de la Willi, cum se numea bordelul din Arad, ceea ce însemna o distincţie de prim ordin. Aşa mi-a fost recomandat dl. Doinaş ca pedagog la Liceul “Moise Nicoară” din Arad şi jur că nimeni nu căuta să-l compromită pe viitorul poet care-şi făcea practica de filozofare prin scatoalcele administrate elevilor şi prin aventurile sale sexuate onctuos !!!)

 

Pentru Ovidiu Cotruş şi mulţi alţi colegi de-ai săi au urmat ani de detenţie prin care partidul comunist nici nu încerca să-şi ascundă intenţiile de a distruge intelectualitatea românească, aşa cum de fapt a şi reuşit.

 

Întâmplător, puţin după eliberarea din închisoare l-am întâlnit pe Ovidiu Cotruş în Cluj, trecând prin faţa biroului de voiaj, la braţ cu o doamnă, probabil Delia, soţia lui. Nu l-am recunoscut la prima vedere atât era de desfigurat încât am rămas cu impresia ca avusesem o viziune, nu putea fi el. În aceeaşi zi însă, un coleg, medic la Clinica medicală II, mă asigura că sigur l-am văzut pe Ovidiu Cotruş. Înternat în clinică i s’a găsit o ciroză hepatică şi o tuberculoză evolutivă, medicii nu i-au mai decât câteva luni de viaţă.  

 

Peste ani voi trăi o scenă asemănătoare, cu un alt coleg de generaţie şi liceu al lui Cotruş, la fel de strălucit, e vorba de Ion Omescu. Mă luptam să mă sui în staţia din dreptul teatrului “Lucia Sturza Bulandra” în tramvaiul supraaglomerat şi când am reuşit, privind la cei rămaşi jos, disting printre ei un chip extrem de palid, emaciat, parcă aflat în convalescenţă după o lungă suferinţă. Între timp tramvaiul se pusese în mişcare şi el mă urmărea cu privirile devenite mai triste, din cauză că n’a putut sta de vorbă cu mine, şi să cobor, din cauza aglomeraţiei era mai mult decât o imposibilitate. Evident avea nevoie, ca pastorul Brand al lui Ibsen, de un om să i se mărturisească. Şi fiindcă mi-a părut că întinde braţele chiar spre mine, mi-a venit în minte un film în care Fabrice del Dongo, eroul romanului de Stendhal Mănăstirea din Parma, în aceeşi postură se afla înapoia grilajului de fier, mânat de dorul de a o vedea pe Clelia, iubita lui. Apariţia lui pe acel loc însemna că tiranul cetăţii o să-l aresteze cu acest prilej, dar pentru o singură clipă în care ar fi putut s’o vadă pe fată punea totul în joc şi fără un cuvânt din expresia fizionomiei sale puteai înţelege întreaga tragedie a acestui nobil personaj. Evocarea scenei de film nu avea nimic romanţios, o retrăiam având înaintea mea pe un mare artist care-şi juca durerea vieţii sale, tocmai ieşit din închisoare, dar ne-am recunoscut abea după ce ne-am dat seama că nu ne vom mai putea vorbi, strângându-ne în braţele prieteniei.

 

Toate aceste realităţi m’au întărit în credinţa că trăim într-o epocă în care pe lângă compromisurile şi chiar trădările de rigoare, asistăm şi la o violenţa nemaîntâlnită în decursul istoriei omenirii, declanşată împotriva omului şi demnităţii sale. De unde suspiciunea şi frica a devenit o a doua natură a intelectualilor de tipul genialilor Ovidiu Cotruş şi Ion Omescu transformaţi în roboţii acelora care i-au chinuit în închisori.

 

Acesta a fost motorul activitaţii lui Ovidiu Cotruş sub comunişti, încât Meditaţiile Critice publicate de Doinaş trebuiesc luate ca mărturii a schimbării unui om printr’un sentiment stăpânind ubiquitar, al angoasei, element pe care existenţialiştii francezi l-au preluat de la pastorul danez Kierkegaard şi l-au pus la temelia filozofiei lor, termen atenuat de M. Heidegger corespondent al unei simple griji.

 

Am insistat asupra lui Ovidiu Cotruş odată ce cu el s’a prăbuşit o întreagă generaţie, din ea l-am adus înaintea noastră si pe Ion Omescu, de unde golul culturii româneşti resimţit, în mod tragic, până în zilele noastre.

 

Ci îl cunoşteam pe Ovidiu Cotruş ca elev al liceului Moise Nicoară din Arad, refugiat din Oradea dupa diktatul de la Viena, tatăl său ne-a fost profesor de geografie. Fiind mai mic la vârstă decât el, auzisem de la colegii mai mari lucruri de-adreptul extraordinare. Astfel adolescentul elev avea temeinice cunoştinţe în filozofie, era familiarizat de-aproape cu gândirea lui Kant, Schopenhauer, Hegel, ceea ce unii elevi de-o seamă cu el, invidioşi, o puneau în legătură cu norocul de a fi avut la disposiţie cărţi, cu autori de care ei nici nu au auzit. Total obiectiv profesorul Ciontea ne vorbea de Ovidiu Cotruş ca de un tânăr genial când îl caracteriza, îi tremura vocea, evident emoţionat. În acea vreme trebuind să organizeze comemorări anunţate cu o zi înainte, îi dădea lui Cotruş câte-o poezie de lungimea Scrisorii a treia de Mihai Eminescu, necunoscută lui şi era destul să o citească o dată ca s’o recite impecabil, cu un sufleur, se înţelege, înapoia sa.

 

În clasa a opta, ultima a studiului liceal, Ovidiu Cotruş avea o pregătire neobişnuită chiar şi pentru un absolvent universitar.

 

Îmi amintesc de conferinţa publică ţinută de el despre poezia lui Lucian Blaga, în sala festivă a liceului asistând un public select, în bună parte fiind format din intelectualii de elită a urbei. (Ceea ce nu înseamnă c’aşi admite ideea sa că ceea ce un om a admirat la vârsta de 15 până la 18 ani, rămâne valabil şi când el trece de culmea vieţii considerată a fi de Dante la 35 de ani, de-atunci diagrama mereu se mută, prelungind vârsta medie a omului).

 

Personal mai am o trăire privind acelaşi subiect, de care nu am vorbit nimănui până acuma. Sunase începutul orei, astfel coridoarele tribunalului - unde se instalase provizoriu liceul nostru deoarece clădirea sa a fost ocupată de un spital militar sovietic - arătau pustii şi eu mă grăbeam să ajung la clasă, când deodată l-am văzut pe bătrânul profesor Cotruş scoţând din buzunar un mic pacheţel - dejunul odraslei sale - pe care-l întinde fiului său Ovidiu, apărut după un colţ în momentul când m-am apropiat mai mult de ei. Dacă elevul se simţea stânjenit de prezenţa mea, profesorul părea că nu mă vede atâta îi erau de luminate privirile îndreptate spre dragul său fiu, exprimând tot ce putea să cuprindă o dragoste adâncă şi sinceră de tată. Parcă mă încălzeau şi pe mine razele, care în forma unui nimb, delimitau în jurul bătrânului o mandorlă, încadrând un sfânt. Din acel moment am privit cu deosebit respect la profesorul meu capabil de un aşa sentiment profund, încât cred şi astăzi ca el ar fi putut să fie luat de model pentru un genial artist, care ar fi voit sa închine bunătăţii o statuie fără egal, sentiment întărit de o dragoste cerească precum este şi iubirea unui tată. Pentru o atare realizare l-ar fi invidiat şi zeii.

 

Dar cum elevii, descoperind un călcâi al lui Ahile dascălului, tocmai în supraumana sa bunătate, în loc s’o aprecieze la justa ei valoare, procedau chiar invers, orele lui transformându-se într’un vacarm pe care nici severul director Ascaniu Crişan nu-l putea potoli şi, când îl auzea dădea neputincios din umeri: “Acolo are Cotruş oră”. Şi de-acum, se înţlege că aveam toate motivele să mă mişte cruzimile uneori demente ale colegilor, până la lacrimi, am încercat să iau apărarea dascălului meu, gata să înfrunt şi ameninţarea fizica dar rezultatul a fost cel puţin surprinzător: pe lângă huiduielile aşteptate ale colegilor, însuşi profesorul Cotruş se arăta jignit de intervenţiile mele, doar nu avea el nevoie el să-l apere un copil şi nu se arăta deloc încântat când mă prezentam benevol să răspund la lecţia învăţată. Oare bătrânul profesor obişnuit cu batjocurile din jur ca eroul shakespear-ian regele Lear ajunsese chiar să le guste, să nu mai poată trăi fără ele? Cine ştie!

 

Dar deveniseră celebre reacţiile lui considerând că cea mai grea insultă adusă unui elev era să-l declari, nu mai ştiu cum, încât răspunsul cel mai potrivit al său ar fi fost să părăsească clasa. Şi când un elev a prins ca din zbor morala şi se îndrepta spre uşă profesorul mirat îl întreba, ce vrea să facă? Şi se supăra când cel jignit îl asigura că îi urma sfatul, insultat părăseşte clasa. Şi culmea era că profesorul nu gusta şarja şi umorul; supărat chiar mânios îl invita pe cel în cauză să-şi ocupe locul în bancă.

 

La teză ne dădea un subiect general aşa că dacă prindea pe unul cu cartea în faţă îl dojenea spunându-i că, în acest caz, cartea nu face decât să-l încurce. De-acuma a venit momentul, pentru un meritat divertisment, ca elevii să-l roage să le povestească întâmplarea cu popa catolic. La început refuza, dar fiindcă deveniseră mai zgomotoase cererile, repeta ceea ce ne povestea cam la fiecare teză dată. Se prezentase la examenul de licenţă, ne relata bunul profesor cu un blând zâmbet mijindu-i pe buze, când alături de el se aşezase un preot catolic. Desigur, considera profesorul, dar asta provoca urletele salii, când dai o teză pentru orientare nu e rău să-ţi rezumi principalele aspecte pe o hârtiuţă sau chiar o fiţuică bună la copiat, dar sensul era cu totul altul, când popa de lângă el scoase de sub reverandă o bibliotecă întreagă. De-acum râsul devenise general, din partea dascălului era unul sănătos ca cel descris de Creangă la unele personaje de-ale sale, dar copiii cunoscând poanta mai mult faceau gălăgie de parcă l-ar fi avut în fata lor pe un belfer de teapa lui Falstaff. Dar fiindcă pentru Cotruş lucrurile stăteau serios de tot, se căznea să ne întoarcă la textul tezei de care cei interesaţi pareău ca uitaseră cu totul.

 

Uneori la cei recalcitranţi profesorul reacţiona cu înscrisul în condică, pe care de fapt nu-l realiza, totul rămânea platonic, la nivelul unei ameninţări blajine. Actul ar fi însemnat o scădere a notei la purtare ori asta nu vroia ca tocmai el să fie învinuit de o atare faptă necugetată. Totuşi urma executarea unui ritual pe care bătrânul nu-l accepta în curata lui conştiinţă, şi nu se gândea nici un moment că totul e o nouă mascaradă a elevilor săi cei “mai buni”. Astfel jumătate din clasă referitor la cel ce urma să fie trecut în condică la rubrica nedisciplinaţilor, striga “iertaţi-l” ca cealaltă să contreze: “Ce folos?”. Şi amuzamentul răutăcios era provocat de profesorul credul care era atât de răscolit de scepticismul nostru tineresc, încât ne ţinea pur şi simplu o predică despre morala iertării pe care nu o puteam zeflemisi.

 

În astfel de condiţii, la geografie nu se învăţă, ştiindu-se că profesorul Cotruş nu cădea pe nimeni, elevului care tăcea pur şi simplu îi dădea un cinci, adică nota de trecere deoarece dacă l-ar fi căzut ar fi suferit părinţii si nu nătărăul de domn elev.

 

Desigur, astăzi, întorcându-ne pe treptele amintirilor, în plaiurile însorite ale trecutului umbrele lui ne încarcă sufletul cu o gingaşă duioşie, negurile străvezii sunt ale suprasentimentului trăirii a ceea ce a fost şi nu va mai fi niciodată.

 

Vom reda traducerea originală a poeziei lui Fr. Villon de către Tudor Arghezi, intitulată Ballade, des Dames du Temps jadis (Ballada Doamnelor de odinioară).

 

Ci cum o arată şi podoabele cu stele şi ofir din traducerea Cantării Cantărilor din Ochii Maicii Domnului, de fapt, în aşazisele tălmăciri marele poet decantează din texte tot ce-i frumuseţe şi curăţenie aleasă, ca de diamant cristalin, rezultat din şlefuirea cărbunelui negru, la urma urmelor poetul le recrează după tiparul inimii sale proprii titlul poeziei lui Villon va fi “Marie, Maică prea-curată” lar cele patru strofe vor fi înlocuite printr-o singură strofă de 14 versuri răspândind fiecare mirezme tari de paradis arghezian încât nici nu sunt socotite tălmăciri ci versuri scrise pe margini de pagini, dialoguri ce ar corespunde unor stihuri inspirate după celălalt autor, gen cunoscut sub formula “după”, cum e aici cazul, Fr. Villon:

 

 

Marie, Maică Prea-curată

Poţi tu să-mi spui, şoptind, ca’ntr’o poveste,

Atăta frumuseţe unde este,

Atăta gingăşie şi iubire,

De câtă lasă veacul amintire;

Frământ şi cântec şi mânie,

Şi-atâta nevinovătie?

Unde-i Thaisa de odinioară,

Ioana ciobăniţa, ostaşe şi fecioară,

Şi Heloiza, scumpă în zadar

Cinstitului părinte Abelar?

Unde-i murmurul fostelor pâraie:

Şi-al apelor clătite’n heleştaie,

Marie, Maică Prea-curată?

Dar unde-i şi zăpada de-altădată?”

 

 

* **

 

Am făcut excursul respectiv în trecut şi pentru a arăta ca în acel titlu “În exil cu Pamfil Şeicaru” pe lângă faptul că fără îndoială această mare personalitate e personajul principal în prezentarea mea, mă voi referi şi la alte aspecte fie că sunt direct legate de memoria marelui nostru înaintaş, fie că e un subiect mai aparte prin care contribui întărind unele opinii ale talentatului ziarist şi scriitor, fie că îmi permit să-mi exprim opiniile personale, independenţa de gândire mi-a fost întărită chiar de Pamfil Şeicaru în corespondenţele noastre, fie prin lucrările sale, dar orientarea respectivă urmărind adevărul o aveam săpată în inimă de când mă ştiu şi am pus mâna pe condei.

 

Oprindu-ne la Pamfil Şeicaru aş mai vrea să adaog referitor la Traian Popescu - fiindcă a colaborat şi maestrul întocmai ca mine cu acest personaj - era un Sancho Panca, veşnic cu gândul la marea lovitură vieţii, la care nu a ajuns niciodată, dar pe câte rele a bătut moneda, are şi reversul celălalt, a dus o activitate meritorie de editor, ceea ce incumbă multe sacrificii pe care le-a făcut fără să-i asigure cel puţin un trai liniştit, de unde goana lui de fiecare zi pentru a-şi asigura un trai, de la o zi la alta.

 

Adevărul este că exilul nu iubea cartea, cum a făcut-o şi în ţară în timpul dintre cele două războaie mondiale când un Sadoveanu sau Bacovia trebuiau să lucreze ca funcţionari, nu prea mari în grad, pentru a-şi asigura existenţa. Ori, cum cheltuielile pentru a edita o carte au rămas la fel de costisitoare, pe lângă un număr mult mai mic de cumpărători ca în România interbelică, meseria de editor în exil însemna să te condamni la un faliment sigur, ori Traian Popescu a fost atât de abil încât a evitat acest sfârşit fatal, indiferent de procedeele aplicate pentru a supravieţui. A nădăjduit că publicând lucrările, sigur de mare valoare ale lui Pamfil Şeicaru, din această cauză l-a şi editat ca legionar cu pretenţii, dar speranţele lui de câştig nu s’au împlinit. Mai mult, unii aveau o reprezentare total falsă asupra activitaţii lui. Ar fi să-l dau de exemplu pe Vintilă Horia care stătea foarte bine în centrul Madridului fără să-i fi dat un leu lui Traian Popescu, pentru că i-a editat în româneşte cartea, Dumnezeu s’a născut in exil. Totuşi i-a făcut imediat după apariţia cărţii propunerea să se pregătească pentru a doua ediţie, pe când Traian Popescu mi-a arătat că din 500 de exemplare din prima ediţie nu a vândut nici zece, deşi a trecut un an de la publicarea cărţii.

 

Personal nu l-am putut ierta pe Traian Popescu pentru cel puţin necuvenita faptă cu care mi-a răsplătit sprijinul, nu tocmai de neglijat, pe care i l-am dat ca editor - voi vorbi de ea când îi va veni rândul - dar teamă-mi este că posteritatea va trece peste micile sau marile sale potlogării şi-l va admira pentru activitatea sa editorială, întradevăr de-o deosebită valoare, chiar dacă el nu cred că a citit de-alungul vieţii sale o singură carte. Dar tocmai aici se află miracolul acestui caz, Traian Popescu.

 

Iar ca şi Sancho Panca şi el în loc de orice studiu a preferat ca să-şi petreacă orele libere la pescuit în lacul de lângă casa lui de vacanţă, pe care nu mi-a arătat-o niciodată, sau să stea pur şi simplu cu burta la soare neocolind ca stimabilul Gargantua lui Rabelais, pocalul cu vin, iar când avea ocazia, însoţit de un grătar bun, pregătit la iarbă verde să-i curgă, după consumarea lui, mierea din gură.

 

Traian Popescu a publicat o serie de cărţi fundamentale pentru cultura românească, într-o ediţie de exil - dar avea unele şi de lux - pentru lectura exilaţilor, să nu-şi uite cumva originile sacre de unde au plecat. Astfel a făcut să apară Istoria Românilor de A.D. Xenopol din limba franceză în română tradusă de N. St. Govora, Istoria Literaturii Române în 2 volume de D. Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu de acelaşi autor, Dacia de V. Pârvan, Amintiri din copilărie de Ion Creangă, La grande Thrace şi Ştefan cel mare de profesor Al. Boldur, Precursorii de Oct. Goga, Răscoala în 2 volume de Liviu Rebreanu şi încă alte multe lucrări dintre care nu pot lipsi Parentalia, hommenaje al Emperador Trajan text spaniol de V. Pârvan cât şi volumele de poezii ale lui Aron Cotruş, Intre Volga şi Mississipi, Rapsodia iberică, Rapsodia valahă, Ţara, Eminescu, Cântec lui Ramon Lull şi altele. Vom mai aminti publicarea în editura Dacia, cum se numea la început, a cărţii lui Ion Cârjă: Întoarcerea din  Infern (1969).

 

În acelaşi timp apar şi unele memorabile cărţi semnate de Pamfil Şeicaru ca Istoria partidelor Naţional, ţărănesc şi Naţional-ţărănesc, 1963 (din păcate, din prefaţa la care maestrul ţinea atât de mult s’au omis multe pagini valoroase) şi Karl Marx: Însemnări despre români, texte inedite, cu comentariul aparţinând marelui ziarist român. Au mai apărut câteva broşuri politice dar fiindcă Pamfil Şeicaru nu le preţuia în mod deosebit nu le mai cităm. În anii următori primei cărţi mai sus citate, Pamfil Şeicaru publica în Editura Carpaţii condusă de Traian Popescu o serie de portrete ale unor personalităţi pe care el a avut ocazia să le cunoască mai de aproape. În zugrăvirea lor autorul ni se prezintă ca un adevărat Plutarh, înzestrat cu un puternic talent literar, de unde evocările reuşesc să sublinieze tot ce au mai characteristic, personajele sale, care nu sunt eroi de Carlyle idealizaţi, ci apar în faţa noastră ca oameni depăşindu-şi mereu condiţia umană; fără să fie prin asta zei, ci semenii noştri sublimi, coborâţi din Walhala lor românească trăiesc încă o dată sub condeiul dătător de viaţă a nobilului lor contemporan. Cităm: Octavian Goga: Poesie şi politica, A.C. Cuza, Un singuratec: C. Stere (1956), Tudor Arghezi (1958). În plan, Pamfil Şeicaru avea de gând să publice până la 60 de portrete sub titlul: Fuit Quondem Ileoneum (A fost cândva cetatea Ilionului) titlu sugestiv dacă ne gândim ce a ajuns cetatea distrusă a Troiei, nu mai după câţiva ani).

 

Desigur, citind lucrările din exil ale maestrului mi-am putut da seama de valoarea acestui cărturar deosebit, cunoscător ca nimeni altul a epocii noastre interbelice, politice şi culturale, de el sigur am auzit de la cei mai în vârstă, care au trăit epoca interbelică alături de el, dar după 23 August 1944 nu am mai avut ocazia să-l cunosc cu adevărat ci numai din ce scriau despre el, mistificând adevărul, slujitorii regimului comunist, întrupare el însăsi al minciunii si imposturii.

 

Prin urmare, având adresa lui de la München, dacă bine îmi amintesc de la Traian Popescu, i-am scris interesându-mă adevărul asupra legăturilor sale cu romanul Gorila al lui Liviu Rebreanu, pe care Fanny Rebreanu în memoriile sale susţinea că marele romancier a trebuit să-i modifice acţiunea în urma ameninţărilor marelui ziarist cu pretenţia să i se arate versiunea finală, cea pozitivă a romanului, ori după descriere, fără să-l numească, el nu putea fi decât Pamfil Şeicaru, la fel amintit şi de G. Călinescu după cum urmează: “E foarte probabil că figura lui Pahonţu a fost inspirată de acelaşi cunoscut gazetar în viaţă la care se face aluzie şi în romanul Jar. Romancierul n’a putut să inventeze şi apare clar atenuarea liniilor, din temerea de a nu fi prea străveziu”.

 

Şi cum îi este obiceiul criticului impresionist, consideră că Pahonţu are aspectul unui erou balzacian, ceea ce este mai mult ca drept, dar Călinescu încă ştie ca ceea ce a susţinut dimineaţa poate fi contrazis seara (vezi principiile sale de estetica), se răzgăndeşte şi recurge la paradoxul absurd că acest erou balzacian rămâne amorf fără consistenţă fiindcă nici nu e lăsat să aibă atitudini semnificative, o afirmaţie scoasă din buzunar, fără nici o acoperire.

 

I-am scris maestrului că intenţia mea era de a elucida problema respectivă, fără a mă gândi că de-aici se va naşte o corespondenţă atât de prodigioasă, asta fiindcă aşa a vroit şi simţit dânsul, dovadă că nici n’am păstrat scrisoarea primă pe care i-am adresat-o.

 

Pe de altă parte incă din 1992 în Editura Europress din Bucureşti au fost publicate Scrisorile din emigraţie scrise de Pamfil Şeicaru istoricului din ţară Radu Valentin, din care se poate deduce eronat că marele ziarist, prin diferitele legături cu anumiţi istorici şi oameni supuşi regimului comunist, este el însuşi un om al Bucureştiului, fiindcă el nu putea ajunge la poporul român decât prin intermediul partidului atotstăpânitor, chiar şi pe inimile oamenilor. Aşa dar, corespondenţa dintre noi, astăzi, îmi apare şi ca o replică dată interpretării încetăţenite de caracuda exilului că Şeicaru s’a întors cu faţa spre răsărit, de unde la început între mine şi marele ziarist existau diferenţe manifeste privind felul cum vedeam fiecare din noi orientarea sa ultimă spre ţară comunistă, fiindcă alta nu exista, decât cea ţinută în lanţurile întunericului.

 

Din toate aceste cauze în paralel cu scrisorile maestrului am publicat şi unele scrisori de-ale mele, atâtea câte s’au păstrat fiindcă pe-atunci nu dădeam importanţă decât ideilor lui pe care nu mă gândeam că odată va trebui să le public, mai ales după apariţia scrisorilor sale din “emigraţie”, apărute în 1992. Interesant că aşa cum se întâmplă şi astăzi în continuare, cei din ţară nu erau şi nu sunt interesaţi să afle ce cuprinde o corespondenţă diferită de cea publicată în 1992, asta fiindcă ipso facto ea stătea cel puţin sub controlul cenzurii comuniste. Prin urmare, cei din ţară cautau să-l manipuleze pe Pamfil Şeicaru în sensul că dacă el din exil a ajuns să aprecieze “cuceririle” comunismului ce mai puteau face ei aflaţi direct sub cnutul Leviatanului. O disculpare penibilă, uşurând menţinerea la putere ale aceleaşi mentalitaţi cu expunerea unor idei care altfel nu ar trebui să intereseze pe nimeni înafara celor ce continuă interesaţi să reîinvie împărăţia bolşevică de ieri, sabotând spiritul a ceea ce ar însemna înălţarea unui altar de credinţă nouă.

 

Deci, corespondenţa mea cu Pamfil Şeicaru nu vrea să fie o polemică adresată istoricilor români, doritori sa-şi păstreze o catedră sau chiar pâinea cea de toate zilele, recurgând la nişte convenienţe venite din afară, ci în primul rând doresc să demonstrez că marele ziarist şi scriitor a gândit mereu aşa cum îmi scria mie, eliberat de toate dogmele comuniste, în bună parte impuse şi lui, de la inimă la inimă, rămas credincios principiilor în numele cărora a acţionat o viaţă întreagă, propria sa conştiinţă refuza să stea în solda cuiva, aşa cum o vom demonstra în paginile cărţii de faţă.

 

Am siguranţa, de altfel voi arăta acest lucru până la urmă, am reuşit să-l conving pe Pamfil Şeicaru, întărit şi de evidenţa realităţilor, să se ferească de cei ce l-ar convinge să facă unele compromisuri din care n’ar avea ce câştiga decât să-şi ştirbească prestigiul propriu, în viaţă dar mai ales postum.

 

Am satisfacţia platonică, desigur, de a-l fi înrâurit să nu ieie unele hotărâri pripite deci decisive pentru el. Nu urmăresc să-mi argumentez rolul jucat pe lângă maestru, dar în momentul când am intervenit în viaţa lui se afla la o răspântie de drumuri încât firea lui puternica a fost pusa la grea încercare, împrejurare favorabilă pentru a-l sfătui să nu cumva să se întoarcă în România, susţinut de aşa argumente tari că el însuşi s’a convins că ar face o greşală şi în acest fel îmi confirma părerile de la început aliniate pe acest drum.

 

Voi  mai arăta de ce G. Calinescu avea dreptate că Pahonţu-Şeicaru din Gorila lui Rebreanu corespundea unui tip de erou balzacian, cu o consistenţă autentică aşa cum numai genialul scriitor francez ştia şă construiască. Se înţelege că impresionistul critic angajat pe alte drumuri mai întortocheate şi-a dat seama de gafa facută şi a revenit în speranţa că nu va fi prea tare mustrat de cei ce gândeau la fel ca el.

 

Ori eu ţin să demonstrez că acest erou balzacian, Pamfil Şeicaru, cu un caracter pasional-volitiv nietzschenian nu şi-a pierdut demnitatea umană, cu măreţie legată de el, nici în ultimii ani de viaţă sau mai precis până în clipa când inima lui a încetat să-i mai bată în piept, în timp ce un exil fără identitate anumită, dacă îi exceptăm pe trimişii Bucureştiului, au aruncat oprobiul public asupra aşa zisei trădări a lui Şeicaru.

 

De fapt, societatea interbelică şi-a găsit urmaşii săi tot atât de dubioşi în a da verdicte definitive necorespunzătoare celui mai minim adevăr şi în acest mod să stigmatizeze nemeritat un om a cărui personalitate creatoare cinsteşte neamul din care el se trage.

 

Nu fac o apărare subiectivă a unui mare român, de care sigur nici nu are nevoie, ci caut să deşluşesc, aducând la lumină ADEVĂRUL, să-l despart dând la o parte toată zgura minciunii şi a delaţiunii de idei.

 

Încă o dată se adevereşte că pentru un om ales destinul de a fi român e un supliciu major, adăogat exilului, oricum greu de suportat.

 

În cursul istoriei noastre crunte, Miron Costin, Constantin Brâncoveanu şi atâţia alţii dintre ei, să nu-i uit pe Mihai Eminescu până la Nicolae Iorga şi Ion Antonescu au fost ucişi fizic, pe când în cazul lui Pamfil Şeicaru s’a încercat o ucidere spirituală, mai rea decât moartea în sine!

 

 

CORESPONDENŢĂ CU PAMFIL ŞEICARU

- note şi comentarii -

 

 

(1) Scrisoarea lui Pamfil Şeicaru din 2 Oct. 1976

 

Stimate dle Vuia

 

Vă răspund scrisorii dtale cu data de 1 Oct.

Încep cu amintirile lui Fany Rebreanu.

 

Citind scrisoarea dtale mi-am amintit de o satiră a lui Grigore Alexandrescu “Minuni în vremea noastră nu văd a se mai face”: Realmente este un miracol că Fany Rebreanu să-şi scrie amintirile. În lunga mea carieră de gazetar - voi împlini în 1978, 60 de ani de exercitarea profesiei, 12 ani am făcut, în afară de articole cu caracter politic, cronică dramatică. Ori în această lungă durată nu am avut prilejul să-i pot consacra măcar un rând actriţei Fany Rebreanu pentru simplu motiv ca nu i se încredinţa nici măcar un rol cât de modest în distribuţia sutelor de piese reprezentate. Îmi amintesc că în 1924, Al. V. Valjean, marele avocat era director al Teatrului Naţional, îmi mărturisea greutatea pe care o avea de a satisface o rugăminte pe care i-o făcuse Liviu Rebreanu de a distribui şi pe Fany într-o piesă. Bietul Valjean nu izbutea să-i dea un rol, socotind-o total lipsită de talent. Ori greu de crezut că Fany şi-a găsit la o vârstă înaintată, în 1965-1968 ar fi avut între 72-75 de ani, o vocaţie literară. De altfel reese şi în explicaţia pe care o dă insuccesului romanului Gorila, “datorită intervenţiei unui mare director de ziar care simţindu-se vizat îl obligă pe scriitor să-şi schimbe opera după cum i se dictează”. Prea puţin măgulitoare, prezentare a lui Liviu Rebreanu care de teamă îşi creia romanul cum i se dicta. Blata Fany a semnat ceea ce altul care pe notele ei nevoiaşe, i-a modificat literar textul.

 

Între mine şi Rebreanu relaţiile au fost amicale. Nici nu puteai să te cerţi, cu Liviu, fire tare potolită. Prin 1931, dacă memoria nu mă înşeală, la mine acasă s’a făcut lectura piesei lui Gib. Mihăescu “Pavilionul umbrelor” la care am invitat pe Liviu Rebreanu, la acea dată director al Teatrului naţional. Mărioara Ventura ceruse o piesă originală pe care s’o înterpreteze. Liviu a acceptat, după lectură să se prezinte piesa lui Gib Mihăescu cu Mărioara Ventura ca protagonistă. Şi nici într’o împrejurare relaţiile noastre n’au fost schimbate. Acaparat de Curentul şi ulterior s’au mai adăogat două ziare Evenimentul şi Rapid plus Curentul Familiei, era explicabil de ce nu mai aveam legătură cu mişcarea literară. Abia în 1940 (n.n. cum cartea a apărut în jar. 1941, articolul maestrului nu putea fi datat decât cel mai devreme cu 1941) am publicat în Curentul un lung articol (patru pagini de ziar) consacrat “Istoriei Literaturii Române” de Călinescu cea mai neruşinată batjocură a unor mari figuri ale culturii româneşti. Cel mai mare filozof al Românilor era Cilibi Moise un evreu vânzător ambulant la Focşani care nici nu ştia să scrie, îşi dicta cugetările zeţarului. Ce deosebire este între un avocat şi o roată care scârţâie? Pe avocat trebuie să-l ungi ca să vorbească şi roata s’o ungi ca să nu mai scârţăie.

 

Pentru neruşinatul Călinescu filozoful Conta “scrisese o filozofie de băiat de popă”. Vei înţelege acest dispreţ dacă îţi voi spune că Vasile Conta a ţinut un lung discurs în 1878 la modificarea articolului al 7 din Constituţie combătând încetăţenirea în masă a Evreilor. Călinescu îşi asigura situaţia pentru epoca Anei Pauker. Nega valoarea literară a Istoriei Românilor sub Mihai Viteazul de Bălcescu. Şi ca să-ţi dai seamă de cutezătoarea neruşinare a individului, scriind despre geniul pustiu a lui Eminescu a publicat o serie de fotografii ale eroului Avram Iancu în faza dureroasă a epocii în care cu mintea rătăcită de durerea provocată de ingratitudinea Vienei, rătăcea prin munţi ogoindu-şi durerea cântând din fluier. Constanţa Hodoş a evocat popasul lui Avram Iancu în satul ei. Era o copilă de geniu. În jurul lui Iancu tot satul era strâns şi plângeau în timp ce Iancu îşi spovedea durerea prin arii pe care el le creia.

 

Bineînţeles că la articolul meu de stăpânită analiză, n’a cutezat să răspundă. Asupra lui Vasile Conta am citit un studiu admirabil publicat în 1965 sub regimul comunist de un tânăr Gogoneaţă.

 

Din ce mi s’a spus în acest roman Gorila, Liviu Rebreanu a căutat să-l defăimeze pe Nichifor Crainic cu care avusese în 1928 un conflict. Dar contribuţia memorialistică a actriţei Fany Rebreanu nu face decât să se încoloneze în atacurile ce s’au dat împotriva mea după 23 August 1944. Toate m’au lăsat indiferent. A fost o vreme în care a ataca pe Şeicaru creia o notă de antifascism bine apreciată la partid. Eu am fost condamnat la moarte la 21 Mai 1945 din ordinul expres al Moscovei. Cred că eşti lămurit.

 

În ce priveşte Istoria Presei o am în manuscris. Cum am scris-o în 1950 când stăteam la Palma de Mallorca, rectind-o mi-am dat seama ca nu este suficient de documentată şi îmi rezerv s’o revizuiesc când termin publicarea în germană a unor serii de cărţi. Îţi voi trimite o broşură “Davai ceas” pe ziua de 30 Sept. Nu ştiu dacă ai citit “La Roumanie dans la Grande Guerre” o lucrare de 500 de pagini apărută în 1969 la Paris. Dacă te interesează voi cere editorului un exemplar dar te previn costă 40 de mărci. Broşura s’o socoteşti ca o atenţie prietenească.

 

Ţim să-ţi atrag atenţia că bunicul tatălui meu a venit pe la 1820 cu oile de pe Târnave din satul Şeica, se numea Petru Şeicaru. S’a aşezat în judeţul Buzău la satul Moisica. Era o regiune de păduri de frasin şi avea poiene cu iarbă tare placută oilor. Precum vezi Transilvania a colonizat Vechiul regat; judeţele Prahova, Buzău, Râmnic, Brăila şi Ialomiţa.

 

În bună parte locuitorii sunt originari din ciobanii care au coborât la câmpie. Nu mai vorbesc de Dobrogea în care imensa majoritate a Românilor este din Transilvania. Dta ai un nume tipic transilvănean.

 

Îţi voi anunţa la timp cărţile şi editura germană la care vor apărea în cursul începutului de Noiembrie: Naţionalităţile şi Rusia sovietică o lucrare de 450 de pagini şi la sfârşitul lui Decembrie “Finlandizarea Europei-Conferinţa de la Helsinki-Yalta”.

 

Aş vrea să ştiu oraşul Giessen în ce parte a Germaniei este situat în raport cu Muenchen. Aş mai vrea să ştiu ce specialitate ai ca medic. Cine ştie dacă nu voi face cândva apel la dta?

 

Până atunci în speranţa ca voi avea plăcerea să vă cunosc şi personal, te rog primeşte o caldă strâgere de mână

al dtale Pamfil Şeicaru

 

Note şi comentarii

 

Răspunsul lui Pamfil Şeicaru dat scrisorii mele, a fost mai mult decât surprinzător: marele ziarist se arăta gata de a-mi fi partner stabil de corespondenţă, întrecându-mi toate aşteptările. Personal m-aşi fi mulţumit cu un simplu răspuns, dar foamea şi setea lui după oameni cu care să stea de vorbă, având un anume nivel cultural era de nestăvilit. Nietzscenianul din el supus voinţei la putere, desigur că era dublat de o mare dragoste de viaţă reprezentată de lumea pusă în discuţie, a ideilor.

 

Rezumându-mă la întrebările ce i le-am scris, bine se observă că mi-a dat la fiecare un răspuns, fără să-mi fie greu sa constat, după cum se va vedea, că a făcut-o cu deplină sinceritate.

 

Dacă la aprecierile privind pe Fany Rebreanu, devenită scriitoare la vârsta trecută de 70 de ani, cât şi asupra limitelor sale de artistă nu mai avem nimic de adăogat, la fel de juste ne apar părerile autorului nostru deloc măgulitoare în legătură cu prezentarea de catre soţia sa a unui Rebreanu care din teamă îşi modifica romanul după cum i se dicta.

 

Menţionează, relaţiile sale cu Liviu Rebreanu au fost întotdeauna amicale şi îşi aminteşte că în anul 1931, dacă asupra datei memoria nu-l înşală, la el acasă s’a făcut lectura piesei de Gib Mihăescu, Pavilionul umbrelor, pe atunci directorul Teatrului naţional a fost Liviu Rebreanu de unde se explica prezenţa sa la respectivul eveniment. În această calitate după lectură el a acceptat să fie jucată având în rolul principal pe Mărioara Ventura. Deşi timp de 12 ani, din anul 1918, P. Şeicaru pe lângă articole politice a scris şi cronici dramatice, prin apariţia Curentului şi ziarelor Evenimentul şi Rapid, plus Curentul familiei, s’a depărtat de viaţa literară, deci treptat şi de Liviu Rebreanu. Dar cum i s’a spus în romanul Gorila, Rebreanu a căutat să-l defăimeze pe N. Crainic cu care avusese, în 1928 un conflict.

 

E locul să insistăm puţin asupra acestui capitol, nu tocmai plăcut pentru marele romancier, mai ales că apogeul ciocnirii cu N. Crainic a fost atins în 1931, an în care se realizează lectura piesei lui Gib Mihăescu, în prezenţa lui Rebreanu în casa lui Pamfil, încă o dovadă că la respectiva dată nu putea fi vizat el, ca participant activ în atacul respectiv.

 

Faptul că N. Gheran, alături de Crainic îl aminteşte şi pe Şeicaru printre dirijorii din umbră ai polemicii, ne demonstrează că nu numai Fany Rebreanu se încolona în atacurile date împotriva lui Şeicaru, dar după 23 August a existat o epocă în care a-l defăima pe marele ziarist însemna o notă de antifascism apreciată de partid, dar ea intrase şi în gândirea de rutină a literaţilor şi istoricilor, asociind numelui său cinismul şi venalitatea, fiindcă şi-a pus condeiul – ceea ce era de neiertat pe acele vremuri întunecate – în slujba ideilor de dreapta susţinând dictatura antonesciană.

 

Trecând peste micul accident tendenţios prezentat de N. Gheran, e cazul să se ştie ca într’o presă democrată, atunci când autorul îsi semna articolul el era responsabil pentru el şi nu directorul publicaţiei, cum se întâmplă în comunism, acesta din urmă reprezentând mâna lungă şi atotştiutoare a partidului, drăguţul de el. Directorul, forţat să facă faţă atâtor obligaţii legate de buna funcţionare a patru publicaţii, dădea o anumită libertate colaboratoriilor săi, înlăturată în presa controlată de aproape de cenzura puterii, inclusiv de publicare mai ales când era vorba de un personaj ca şi Crainic de care îl legau relaţii vechi de bună convieţuire ziaristică. Aşa se explica de ce de pildă, indiferent de sentimentele avute pentru Rebreanu atunci când Romulus Dianu i-a prezentat ca document istoric scrisoarea lui Rebreanu adresată lui Ion Slavici pentru a fi angajat la “Ziua”, organ finanţat de nemţi, ca redactor şi translator, după ce consultă diferiţi specialişti pentru confirmarea autenticităţii actului dat, Pamfil Şeicaru era obligat să publice articolul respectiv, dând dreptul la replică celui împricinat. (Acest principiu sfânt călcat în România de astăzi nu numai de presă dar şi de posturile de televiziune ne demonstrează încă o dată că obiceiurile comuniste, totalitare sunt în continuare mai mult decât respectate de culturalnicii ajunşi la putere).

 

Oricum Liviu Rebreanu răspunde, însfârşit, prin trei articole toate din aprilie 1931:

Cine-i Nichifor Crainic? (Adevărul literar şi artistic, 5 Aprilie 1931), Cazul dlui Nichifor  Crainic,  (Adevărul, 9 Aprilie 1931, reprodus a doua zi în Dimnineaţa) şi Un ultim răspuns (Adevărul, 23 Aprilie 1931) când după mărturisirea chiar a lui Rebreanu, Crainic nu mai combate la Şeicaru, fiindcă nu e văzut prea bine la Palat, ci la Universul.

 

Conflictul e regretabil şi fără îndoială a fost iscat de Crainic, încurajat de o serie de intelectuali inclusiv ziarişti care nu vedeau cu ochi buni, ascensiunea unui ardelean în principalele posturi de conducere ale culturii româneşti. (De necrezut dar adevărat, în anii lui 60, fratele mai mic al marelui romancier, angajat ca cercetător principal la Academia română, continuă să-l defăimeze pe Liviu Rebreanu în cel mai neomenesc mod, uitând ca toate greşelile ce, eventual, le va fi savârşit în viaţa lui, devin mărunte, lipsite de orice importanţă înaintea unicei creaţii rebreniene, reamintindu-ne că şi soarele îşi are petele sale. Nu de mult, mi-a fost dat să aud din partea unei năsăudene reproşul adus memoriei lui Liviu Rebreanu că nu şi-a ajutat la bătrâneţe mama, când avusese nevoie de ajutorul lui. Un lucru cel putin nereal, odată ce una din suroriile scriitorului a întrat prin căsătorie într’o familie bucureşteară bine înstărită, descrisă de altfel în romanul Răscoala).

 

Dar oare faptul că Dostoievski a fost un mai mult decât pasionat adept al jocurilor de noroc i-a diminuat din prestigiul de mare scriitor, nu numai al Rusiei?   

 

Doar la noi un G. Calinescu în Viaţa lui Creangă insistă în mod exagerat asupra unor defecte trupeşti ale humuleşteanului cu scopul de a-l diminua negustându-i, el orăşeanul Ioanide ţărănismele primitive, scăldat “în noroiul cel mai de jos” (N. Timiraş). Dar oare aceluiaşi Dostoievski i-a prejudiciat ca scriitor faptul ca a suferit de epilepsie ori din contra?

 

Rebreanu s’a ferit timp de doi ani să răspundă atacurilor înjurioase dar după ce chiar Gândirea însăşi devine pilonul loviturilor duse împotriva sa, el nu mai putea să tacă în continuare.

 

Deşi nici romancierul nu îmbracă mânuşi fine de mătasă, pentru el vorbeşte admiraţia avuta înaintea declanşării conflictului, pentru Gândirea şi poezia lui Crainic.

 

Mobilul spurcatei polemici nu întârzie să apară după publicarea documentului prin care Nichifor Crainic prezintă fişa de poliţie a inculpatului scriitor însoţită de amprentele sale digitale din 1910, la care Rebreanu va trebui sa facă anumite referinţe biografice.

 

Astfel scrie, acesta din urmă, pentru a despovăra pe tatăl sau, învaţător cu nouă copii, a urmat cariera militară. Absolvind Academia militară, ajunge sublocotenent activ într’un regiment unguresc de infanterie. Curând părăseşte armata lucrând ca mic funcţionar, pentru a rezista în ţară, până îşi va găsi un mijloc de existenţă. Deci, când a avut suma adunată, a plecat în România, acolo prin sprijinul lui Mihail Dragomirescu a putut să lucreze la diferite ziare, scoţându-l din mizeria iniţială. În Febr. 1910, este arestat şi anchetat de Siguranţa Statului, ca la mijlocul lui Iunie să fie predat autorităţilor ungureşti şi dus la tribunalul din Gyula. Acolo a fost învinuit ca în timpul cât a fost în armată a deturnat 500 de coroane. De fapt în 1907 însărcinat cu conducerea popotei a avut o pierdere de 500 de coroane realizată din administrarea aplicată banilor alocaţi. Raportând pierderea i s’a cerut să înlocuiască suma pierdută, dar trecând în România, fără să-şi fi achitat datoria, zugrăvit ca şovin periculos a fost condamnat la trei

luni închisoare ca după vreo două săptămâni, sentinţa să fie anulată şi scriitorul pus în libertate.

 

Analizând la rece lucrurile, pe vremea când încă eram aliaţii Austro-Ungariei, faptul că un supus al acestui stat a trecut în România uitând să-şi plătească datoriile, justifica oarecum procesul intentat, mai ales ca scriitorul n’a putut da socoteală despre modul cum s’au pierdut cele 500 de coroane. Gurile rele susţin şi astăzi ca în tinereţe Rebreanu ar fi avut patima jocului de cărţi, la care ar fi pierdut suma respectivă. De altfel însuşi Rebreanu, prin figura lui Titu Herdelea nu s’a descris în romanele sale drept un tip prea moral.

 

În fapt, tocmai pe baza legăturilor amicale româno-ungare, s’ar fi cuvenit să i se trimită învinuitului întâi o somaţie şi numai dacă cel vizat n’ar fi reacţionat să fi început urmărirea penală. Ori cum încă la Bucureşti i s’au făcut formele de puscăriaş, fotografiat i s’au luat amprentele digitale, pentru noi este o dovadă că la urma urmelor întregul demers de expulzare se bucura de sprijinul unor denunţători români, astfel că s’au aplicat măsuri ca întocmirea fişei antropometrice aplicate ca unui criminal de drept comun total disproporţionate faţă de valoarea sumei, care nici n’a mai fost luată în discuţie odată cu eliberarea din închisoarea maghiară a scriitorului.

 

Din Septembrie 1931 Rebreanu se va mai vedea pe coridoarele tribunalului cu N. Crainic într’un proces intentat de cel de al doilea dar nu se ştie dacă s’a renunţat la el sau s’a ajuns la darea unui verdict. Deci, era vorba de N. Crainic şi nu de Pamfil Şeicaru. Întreaga chestiune va fi reluată cu ocazia primirii scriitorului ca membru al Academiei române dar, se zice mai târziu sub cupola veneratei instituţii cei doi şi-au dat mâna, Crainic susţinând ca s’au porcărit destul, să nu mai fie supăraţi dar Rebreanu i-a dat replica meritată: “Nu, pardon, tu ai fost porc! Şi nici azi nu ştiu pentru ce. Eu n’am făcut decât să ripostez târziu.” Dacă întâmplarea a avut loc, nu ştim, l-am citat şi de data aceasta pe N. Gheran, un judecător nu prea obiectiv al faptelor dar aici îi dăm dreptate că Rebreanu nu a spus decât adevărul.

 

Şi să recunoaştem oricât l-am admira pe Crainic de data aceasta era vinovat de a fi stârnit a furtună într’un pahar cu apă, dar cu mult rău făcut adversarului său, în numele unei moralităţi şubrede care nu putea să ierte un păcat al tinereţii şi acela rămas până astăzi neelucidat.

 

În legatură cu scrisoarea publicată de R. Dianu adresată de Rebreanu lui I. Slavici pentru a-l angaja la Ziua ca redactor şi translator, înainte de a condamna va fi necesar să ne referim la unele evenimente nu lipsite de importanţa lor. Astfel în timp ce nemţii au ocupat Bucureştiul şi ca prin minune soţia sa Fany a reuşit să salveze manuscrisul capodoperei Ion să nu cadă în mâinile lor, în cercurile româneşti Rebreanu era insultat că ar fi spion al armatei de ocupaţie, aşa cum o descrie chiar el, într’o nuvelă ceva mai lungă, de ce?

 

În acest sens după pacea de la Buftea, Rebreanu ameninţat din toate părţile se înţelege ca a căutat sprijinul bătrânului scriitor ardelean, astfel că scrisoarea respectivă nu constituie un act de trădare cum a fost prezentată ci demonstrează situaţia tragică în care se afla marele romancier, datorată aceloraşi feţe palide care i-au provocat expulzarea din România şi care-l ameninţau să nu-şi mai poată câştiga în mod cinstit, datorat cabalei lor mizerabile, minimul necesar pentru traiul său zilnic.

 

Prin urmare Pamfil Şeicaru avea dreptate atunci când în scrisoarea ce mi-a adresat-o susţinea ca nu el se afla într’un grav conflict cu Liviu Rebreanu ci teologul cu veleităţi de ziarist, N. Crainic.

 

În ce priveşte problema romanului Gorila, aceasta e mult mai complexă.

 

Liviu Rebreanu după polemica dusă, nu putea avea păreri bune despre Crainic, pe care le-a exprimat şi public dovedind că nu se teme de el şi în niciun caz nu ar fi schimbat acţiunea romanului

Gorila, în care nici nu putea spune mai mult decât a făcut-o în cele trei articole răspunsuri date adversarului său. De pilda: “Dl. Nichifor Crainic deşi profesor de teologie (va fi interesant de lămurit cum a putut ajunge clientul cârciumilor din Viena, educatorul viitorilor preoţi români) nu-şi poate lepăda obârşia ţigănească pe care a trădat-o totuşi pentru a deveni “moralizatorul” neamului românesc.” Sau: “este clientul tuturor cârciumilor şi tavernelor, în stare de ebrietate a insultat o doamnă, într’un local, fiind apoi bătut de soţul doamnei jicnite; în cabinele particulare, cu femei de stradă, procură scene de exbiţionism sadic, oferindu-se pe sine însuşi în spectacol...”.

 

Cu asemenea aprecieri nu prea măgulitoare, N. Crainic nu putea ajunge eroul principal al Gorilei, nu corespunde tipurilor rebreniene, cu evidentă nuanţă mitică, după cum am arătat într’altă parte, putea eventual să joace un rol secundar, Pirgu nu se bucura de favoarea geniului lui Rebreanu.

 

Mai departe, N. Crainic nu s’a remarcat ca un mare ziarist, fără să-i negăm talentul şi în acest domeniu dar sigur nu era cap de serie. De ar fi fost el subiectul Gorilei nu putea să reprezinte exclusiv politicianismul ci înaintea lui, mediul intelectual de la Gândirea şi să arate cum poate să urce un intelectual treptele academice, aşa dar descrierile trebuiau să cuprindă alte obiectivări, în sectoare total diferite de lucru.

 

Nu ne e greu să admitem că Fany n’a citit Gorila ci i s’a spus ca e nerealizat şi că eroul principal Pahonţu ar corespunde marelui ziarist, iar în ce priveşte intervenţia lui asupra marelui nostru romancier e imaginată deoarece Rebreanu ar fi refuzat să-şi schimbe acţiunea Gorilei, indiferent cum s’ar fi numit marele ziarist, Crainic sau Şeicaru.

 

Dar confuzia de care se face vinovată Fany Rebreanu are loc atunci când nu eşti stapână pe ideile tale, şi le însuşeşti de la o a doua persoană nu tocmai binevoitoare, probabil că şi ea executa un ordin care nu se discută ci doar se execută.

 

Căci dacă N. Crainic nu poate fi modelul lui Pahonţu din Gorila, nu există posibilitatea decât că el întrupează ca personaj de roman rebrenian pe Pamfil Şeicaru, bine cunoscut de Rebreanu atât din spusele sale cât şi urmărind de aproape articolele sale din Curentul.

 

Aşa dar eroarea fundamentală a soţiei romancierului constă, în principal, în faptul că se referea, de-acum la lucruri şi oameni de care îi lipseau cele mai elementare cunoştinţe.

 

Astfel, romanul Gorila nu e deloc nereuşit tocmai din cauză că eroul său principal Pahonţu, îl are drept model întradevar pe cel mai mare gazetar al nostru, el merită denumirea de mare ziarist, şi acesta este, incontestabil Pamfil Şeicaru. Se înţelege că în aceste condiţii, neretuşate în culise, el nu avea de ce să pretindă ca Rebreanu să-şi schimbe opera, aşa cum o doreşte, şi în consecinţă putem afirma că romanul Gorila aparţine întreg creaţiei rebreniene aflată în perioada sa de vârf, de creştet.

 

Şi pentru a-mi demonstra ideile, să nu ramână simple enunţuri nefondate, voi relua lectura romanului Gorila, hermeneutic aplicându-i o analiză de text cu atât mai necesară cu cât despre această lucrare din cauze pe care sigur le vom cunoaşte nu peste mult, s’au formulat păreri generale influenţate de apartenenţa de partid a fiecăruia.

 

De la început aşi sublinia că am descoperit romanul chiar în biblioteca maestrului din apartamentul său din Madrid de pe Av. Reina Vittoria, unde acuma de când  P. Şeicaru se mutase la Muenchen, locuia cel mai apropiat colaborator al său din exil, N. St. Govora. Acesta din urmă când mi-a înmânat romanul, cerut de mine împrumut să-l recitesc, fără să cunoască problemele ridicate de Fany Rebreanu în legătură cu aceast roman, mi-a spus ca de la sine: “Pahonţu este tata Pamfil!” şi continuă de parcă i-ar fi citit în inimă: “În împrejurările respective şi el ar fi procedat la fel”. Şi cine, oare, îl cunoştea mai aproape decât Govora?

 

Pentru a ne da mai bine seama de profundele şi adevăratele semnificaţii ale romanului Gorila de Liviu Rebreanu, considerăm că e locul să-i urmărim evenimentele cu oamenii lor în plină mişcare.

 

Ne e greu să acceptăm că Pamfil Şeicaru nu ar fi cunoscut acţiunea şi conţinutul povestirii în care îl găsim descris în cele mai veridice trăsături ale caracterului său, nu mai că imaginaţia scriitorului l-a amestecat într-o naraţiune ce nu avea legătură cu destinul marelui ziarist Şeicaru, cel ce n’a murit împuşcat de un tânăr frate de cruce, cum se întâmplă în creaţia lui Rebreanu. În prima scrisoare ce mi-a adresat-o ca răspuns, pentru a nu complica lucrurile s’a mărginit să-mi arate că el nu a avut niciun conflict, niciodată cu Rebreanu şi prin urmare argumentările lui Fany Rebreanu erau definitiv desfiinţate, mai ales că N. Crainic, aşa cum am văzut, în niciun caz directorul Gândirii nu putea fi considerat, înainte de toate un mare ziarist.

 

În primul capitol “Întorsătura” are loc logodna lui Teofil Drugeanu cu fiica marelui avocat Constantin Rotaru şi a soţiei sale Eva, (prilej prin care ni se prezintă elita politiciană a vremii cum se cere de altfel unui roman zis cu temă politică).

 

Cu totul secundar ne apare perechea generalului Cornoiu şi a soţiei sale, căreia i se atribuie ideea de a fi vorbit de o criză permanentă a omenirii, pe care Rotaru (înalt, voinic, cu părul foarte nins şi cu faţa tinerească trandafirie, cu ochi albaştri sentimentali) o completează, considerând că de fapt există o criză aproape endemică, războiul mondial sfârtecat însuşi sistemul nervos al omenirii provocându-i o rană morală. Dar ce e caracteristic acestui domn e tendinţa spre împăcare a lucrurilor, că de fapt însăşi viaţa e mişcare şi zbucium, deci criză, numai moartea îi pune capăt prin nemişcare şi inexistenţa.

 

Pe acest fond facem cunostiinţă cu Octavian Utalea, unul din cei mai mari industriaşi ai ţarii, antisemit, căsătorit cu domnişoara Clarisa, fiica prea frumoasă a bancherului Leopold Goldstein.

 

În fine apar şi Belcinenii întovărăăşiţi de doamna Teleman. Să reţinem descrierea fostului de două ori ministru: “Era vanitos şi plin de încredere în propriile-i calităţi, socotindu-se superior tuturor oamenilor politici. A intrat în politică imediat după război. S’a înrolat în partidul naţional, nou la modă atunci, unde asistentul universitar găsea mai uşor acces la posturile de comandă... Azi la patruzeci şi cinci de ani, era profesor la facultatea de drept şi de două ori fost ministru. Părea mai tânăr, cu păru-i negru fără un fir alb cu mustaţa retezată englezeşte, cu privirea fixă, iscoditoare înăsprită de nişte ochelari cu ramele groase. O aroganţă calculată să-i sporească demnitatea îi dădea o înfăţişare antipatică deşi se străduia, mai ales în saloane, să se facă iubit printr’o afabilitate exuberantă. De origine modestă, tatăl său fusese un sărman funcţionăraş la căile ferate îi plăcea să pozeze în senior; de aceea s’a însurat tărziu, în ajun de-a deveni ministru, cu Cristiana Tomşa, mult mai tânără, dintr’o familie mare şi cu zestre mare...”.

 

Cu deosebitul risc de a nu descrie toate personagiile, voi zăbovi la cel ce ne interesează în mod deosebit, prezentat cu numele Toma Popescu-Pahonţu al cărui portret se suprapune cu al lui Pamfil Şeicaru, la vârsta de 33 de ani, aşa cum a avut ocazia să-l cunoască şi scriitorul ardelean: “... pe uşa mare, parcă ar fi fost împins şi totuşi ţanţoş, un domn tânăr, înăltuţ, îmbrăcat într’un sacou sur închis, cu faţa negricioasă dungată de sprâncene stufoase ce se îmbinau deasupra unor ochi scânteietori, cu părul negru pieptănat lins pe spate şi descoperind o frunte largă, frământată înainte de vreme”.

 

Fără îndoială e portretul fidel al lui Pamfil Şeicaru din tinereţe, păstrat în expresia lui dominată până la bătrâneţe de o viguroasă juneţe, de unde i-am face o comparaţie fiziognomică privind şi chipul lui Nae Ionescu stăpânit şi el de acelaşi fel de sprâncene impregnând puternic şi expresia feţii filozofului.

 

Cum vom avea ocazia să arătăm şi în corespondenţa de faţă, duşmănia ziaristului pentru filozoful român a rămas cu totul statornică, nezdruncinată de marea trecere a timpului, ori personal aş sublinia că deosebirea spirituală dintre cei doi o putem determina plecând de la sprâncenele stufoase definitorii pentru fiecare în parte.

La Pamfil Şeicaru, cum ni-l înfăţişează fotografia ce mi-a dat-o marele ziarist la vârsta trecută de 80 de ani, sprâncenele stufoase împodobesc pregnant o faţă deschisă spre cei din jur, ochii lui scânteietori le vorbeşte, îmbrăţişându-i, ajunge la sufletul lor prin cunoaşterea istoriei, în primul rând a românilor. Se evidenţiază halatul de casă, cu reverbere de oglinzi mătăsoase, purtat ca pe o togă de senator roman prin ea încearcă să-şi ascundă nevoile zilnice nu din trufie ci cu speranţa într’un viitor mărinimos, cărţile sale aducându-i îndestularea traiului, vis avut dar neîmplinit nici de marele scriitor francez H. de Balzac, înrudit cu el ca mod de fiinţare întru Fiinţă.

 

Am putea susţine citind în stelele sprâncenelor stufoase că e vorba de un om ce-şi trăieşte în văzul tuturor, existenta, în articolele sale de ziar scrise de el zilnic, ca şi în cărţile lui nu are nimic de tăinuit, nici chiar în culmea neatinsă de idealurile sale.

 

După criteriile lui Lavater, dacă am întâlni boltirile frunţii cu desenul stufos al sprâncenelor ne-am da seama că ne aflăm în faţa, nu se poate altfel, al unui soi al pământului îmbinat cu purităţile cerului, sau Pamfil Şeicaru numit pe limba comună, un mare şi talentat ziarist, scriitor şi istoric politic fără să uităm înclinaţiile sale literare manifestate printr’un stil al inimii cum e definită poezia de cei ce o cunosc bine.

 

Total altfel se prezintă figura lui Nae Ionescu sub sprâncenele sale stufoase, ochii îşi ascund nuanţele, privirile se îndreaptă spre interior, preponderent spre adâncurile lăuntrice pe care însa nu caută să le descopere prin reflexele meditaţiilor Raţiunii ci recurge la posibilităţile vrăjitorului însuşite în Exerciţiile spirituale ale lui Ignatio de Loyola, demonismul lui îi pun în legătură cu impulsurile faustice pe care învăţatul ortodox din el, le condamna cu asprime. Dacă înclinaţia spre comorile dinlăuntru îi dă dreptul, după legenda sprâncenelor stufoase, să fie considerat filozof, drumul său duce la o cunoaştere a esenţelor ce depăşesc realul, aparţin nu devenirii şi trecerii ci veşniciei şi structurilor originare, mereu aceleaşi, urcuşul duce în capătul lor până la tronul dumnezeirii. Întocmai ca Eminescu în Sărmanul Dionis, Nae Ionescu are intuiţia a ceea ce există dincolo, posibil să fie ajuns incă în viaţă prin trăirile mistice cultivate de asceţi sau de artiăşti. De unde cultul eului prefigurând cele trei tipuri mistice, a pelerinului, a mirelui şi a sfântului constituind tot atâtea modalităţi de percepere a unui Absolut cum este Dumnezeul ortodox, specific în tăriile sale relevante. Iată deci o zestre ideativă pe care a urmat-o nu numai dascălul ci şi elevii săi, formând o strălucită pleiadă de creatori, fiecare s’a realizat după măiestria sa proprie, pecetea originară pe care le-a dat-o marele lor guru, Nae Ionescu.

 

Urmaşii filozofului, românii de astăzi, forţaţi probabil şi de împrejurările istorice, l-au contestat, pe acest Heidegger în ediţie ortodoxă, semn peremptoriu că nici nu s’au obosit să-l înţeleagă, socotindu-l un trăirist, ceea ce înseamnă că au confundat mijlocul cu scopul în sine. Fiindcă ideile ionesciene spre deosebire de D. Hume nu se adaptau constant la simţul comun de gândire ci în prealabil impun un studiu sistematic al metafizicei pentru a pricepe sensul trăirilor preconizate.

 

Revenind la paralela dintre Pamfil Şeicaru şi Nae Ionescu, desigur amândoi sunt ziditori de suflete numai ca între ei există o deosebire esenţială, pe când ziaristul încearcă să-l înalţe pe om referindu-se la evenimentele zilnice ale istoriei şi caută să le descifreze înţelesul lor adânc, ce poate fi definit ca o filozofie politică, de altfel prin stilul său oral direct comunicat cititorului reînvie pe marii oratori greci şi romani, articolele sunt în acelaş timp şi artistice, cel de al doilea, filozoful Nae Ionescu nu poate evita limbajul uneori extrem de întortochiat fiind frecvent vorba de o schemă total abstractă, ne stă de pilda un Kant sau Hegel, de unde sistemul său e o teorie care se adresează înţelepţilor gândului, chiar şi atunci când traduce pe graiul ortodoxismului învăţatura lui Isus Cristos.

 

 

Pentru a ne da seama de respectiva diferenţiere – în acest mod vom putea să ne explicăm poate cel mai dureros conflict al culturii româneşti - e destul că citim articolele de fond din Curentul lui Pamfil Şeicaru şi să le comparăm cu articolele lui Nae Ionescu din Roza vânturilor (editate în exil de M. Eliade) pentru a ne da seama că primele izvorăsc dintr’o fire pasionată, manifestată de cele mai multe ori vulcanic, gata de a se confrunta pe faţă cu adversarul său, fiind vorba de un pericol iminent ce ameninţă omenirea, perceput de intuiţia genială a ziaristului căpătată prin intervenţia harului divin, deci referinţa e şi la un act săvârşit cu ajutorul misterului necunoscut, pe când filozoful Nae Ionescu are un caracter ascuns sub masca lui demonică, el îşi ţese planurile în cea mai gravă tăcere, preocuparea lui o constituiesc problemele teoretice generale, raţiunea slujind drept mărturie veşnică prin iluminarea sa de credinţă, de unde, bazat pe însuşiri incompatibile existente între cei doi, Nae Ionescu nu dă o prea mare importanţă istoriei, pasiunea majoră a lui Pamfil Şeicaru.

 

Cine va lectura portretele închinate de Şeicaru unor mari personalităţi româneşti (N. Iorga, C. Stere, Oct. Goga) îşi va da seama că geniul acestui Plutarh al Românilor, naşte din facultatea de a reface pe fiecare din faptele lui zilnice mai caracteristice, la care a asistat chiar autorul însuşi, cunoscându-i personal, deci bine, pe cei în cauză. De-aici, relaăţiile sale cu I. G. Duca, primul ministrul ucis în 1933 de legionari, vizitat nu o dată la reşedinţa sa de la Măldăreăşti, sau convorbirile cu C. Şterea la reşedinţa de la Bucov unde s’a retras, rămân memorabile, depăşesc prin pulsul lor vital simpla relatare istorică se transformă în cronici de înaltă tensiune literară.

 

E aproape de prisos să mai adaog că firea ascunsă a filozofului, greu de descifrat, se remarcă prin concluziile sale mai mult decât surprinzătoare, ceea ce a şi contribuit la nimbul meritat ce i s’a conferit de ascultătorii săi, subliniindu-se calităţile gândirii sale de o prospeţime continuă dublată de o luciditate de-a dreptul demonică.

 

Am insistat în mod deosebit asupra acestei paralele fiindcă ea va forma obiectul nenumărator scrisori ale maestrului şi nu în cele din urmă am considerat că tocmai simbolistica ce o exprimă conformaţia sprâncenelor stufoase remarcate de oricine i-a cunoscut personal ori din fotografiile rămase, se poate deduce de la prima privire caracterul atât de diferit ce-i despărţea pe cei doi, încât întâlnirea spirituală dintre ei o putem considera o mare nenorocire, nu atât a lor, cât a culturii româneşti, deja semnalată.

 

Dar am mai spune că diferenţa dintre naturile lor vizionare o putem evidenţia şi din raportul lor cu Dumnezeul în care credeau şi unul şi altul: în timp ce filozofia lui Nae Ionescu îl apropie pe om de Dumnezeu, aflat undeva dincolo mai sus şi mai pur, Pamfil Şeicaru îl percepe între lucrurile pământului, unde El necunoscut şi nevăzut, se revelă omului prin frumuseţea naturii ca şi creaţie divină, şi mai trebuie să subliniem că această atitudine se apropie de sofianismul ortodox pe care i l-am atribuit, pe buna dreptate, şi lui Tudor Arghezi.

 

Reîntorcându-ne la acţiunea romanului Gorila, din capitolul întâi am mai insista asupra a două aspecte. Primul, cu legături deosebite în evoluţia ulterioară a romanului, are loc atunci când Belcineanu îi prezintă lui Pahonţu pe soţia sa, parcă un fluid nevăzut îi leagă incă de pe acuma pe cei trei, “Cristiana întoarse spre Pahonţu nişte ochi, ficşi, distanţi, cu privirea stranie care fermeca şi îndepărta în acelaşi timp. Dădu din cap aproape imperceptibil. El se înclină ceremonios. Când se îndreptă întâlni iar privirea care însă acum era rece de parcă nici nu l-ar fi văzut. Încrucişarea privirilor n’a durat decât o frântură de secundă căci dna Belcineanu s’a reîntors simplu către dna Teleman să continue convorbirea. Pahonţu însă mai rămăsese o clipă cu ochii ţintă la ea fascinat şi revoltat şi ruşinat”.

 

Al doilea fragment priveşte numele de Toma-Popescu Pahonţu pe care scriitorul îl atribuise tatălui Vasile Popescu, al cărui fiu Toma fiindcă-i semăna şi încercase de toate, fu poreclit, Pahonţu. Desigur, respectând libertatea de creaţie a lui Rebreanu - ne vom aminti de o discuţie purtată de fiica maestrului Viorela Şeicaru în Febr. 1981, cu un domn S. Schaffermann, autorul unui calomnios articol: “La catafalcul lui Pamfil Şeicaru” în care acesta se  refereă la “adevăratul” nume al lui Pamfil Şeicaru, Popescu. Iată câteva rânduri din răspunsul mai detailat al fiicei marelui ziarist: “Întâi, tatăl meu se numea Şeicaru, nu este ruşine să te numeşti Popescu, nume românesc, dar vă rog să luaţi câteva date precise: familia tatalui meu se numea Şeicaru; primul Şeicaru a venit cu turmele de oi (se pare), de la Şeica din Ardeal, prin 1780 si s’a instalat în preajma comunei Brădeanu. A urmat Petre şi după aceea fiul lui, Constantin Şeicaru, străbun al meu, protopop la Tăbăreşti. Fiul lui Constantin, Haralambie, tatăl tatălui meu a fost trimis la carte, la seminar. A intervenit un (sau primul) recesământ şi aşa bunicul meu, fiu de popă a fost înscris ca Popescu. Când tatal meu a cerut reintegrarea patronimicului, care nu era un pseudonim de presă, întreaga familie a avut dreptul la numele de Şeicaru, chiar bunicul Haralambie care fusese poreclit ca “fiu de popă”.

 

În continuare, Liviu Rebreanu redă biografia lui Toma Popescu-Pahonţu - întru totul corespunzătoare celei a lui Pamfil Şeicaru. Părinţii lui din Uda-Arges, tărani. N’aveau decât vreo cinci stânjeni de pământ ca vatră a casei, deci au trăit în mare sărăcie. Pe copilul său Toma fiindcă îi plăcea cartea, tatăl sau l-a dat la liceu, pe care cu toate greutăţile ivite ca foamea şi umilinţa, l-a terminat cu bine, la Piteşti. Proaspăt bacalaureat la 20 de ani cu douăzeci de bani în buzunar a plecat să cucerească Bucureştiul unde s’a înscris la drept şi litere. Curând devine pasionat cititor de literatură inclusiv de poezii, colaborând la Bucureăşti şi la Piteşti pe la diferite ziare obscure, scriind în deosebi, critici literare.

 

În realitate, Pamfil Şeicaru s’a instalat în Bârlad unde întradevăr, a scris recenzii literare, visând ca Pahonţu să ajungă al doilea Titu Maiorescu sau mai mult decât el. Din această perioadă, datează cartea poştală din 1 Sep. 1913 adresată de Pamfil Şeicaru aflat în Bacau-Oneşti şi trimisă lui Maur din Galaţi, căruia îi elogiază poezia “Dor de soare” pe care i-a făcut cinstea să-l consulte în calitatea sa de critic.

 

În rândurile respective de care ne vom ocupa într’altă parte, tânărul nostru îşi arată satisfacţia de a fi descoperit un adevărat poet.

 

Deşi nu s’a dedicat propriu zis literaturii, Pamfil Şeicaru nu se va înstrăina niciodată de harul pe care l-a avut, nu mai că poeticul devine parte din pana ziaristului şi scriitorului istoric, dând frumuseţe cuvenită adevărului, pentru marii filozofi germani, ultimul constituie izvorul autenticei frumuseţi.

 

În orice caz, marele ziarist, ca om de o rară erudiţie, atunci când critica falsa istorie a literaturii române de G. Călinescu, avea calificarea respectivă şi în domeniul literar, să exprime unele mari adevăruri ce nu şi-au pierdut nici astăzi valoarea lor inestimabilă.

 

Războiul - continuă marele ziarist şi romancierul pentru Pahonţu - a tras o dungă peste planurile lui literare, în care începuse să se afirme ca şi critic. Frontul l-a terminat ca şi locotenent, rănit de două ori, decorat de trei ori si cavaler al ordinului Mihai Viteazul (întocmai ca Pamfil Şeicaru). Restul examenelor le-a luat după armistiţiu încât la sfâşitul campaniei din Ungaria, când şi-a lepădat uniforma era posesorul licenţei în drept şi al unei ambiţii nemăsurate.

 

După ani de încleştare oamenii visau la o pace eternă într’o lume nouă, pură, idilică. Oricât în jurul lui se vorbea de afaceri şi întreprinderi avantajoase, pe Pahonţu nu-l ispiteau averile. “Ambitiile lui urmăreau o glorie albă, imaculată. Se dorea admirat de o lume întreagă pentru opera lui binefăcătoare, o admiraţie dezinteresată ca a marilor savanţi, scriitori sau conducători de oameni. Pentru asta ar fi trebuit timp mult şi el era grăbit foarte ca şi când i-ar fi fost frică să nu-i ia alţii înainte”. O caracterizare proprie lui Lucien Rubempré idealistul, total departată de arivistul Julien Sorel, ori de calculatul Rastignac.

 

Însfârşit, Pahonţu stabilit temporar la Alba-Iulia se căsătoreăşte cu Virginia fata lui Iacob Stoica. acesta le cumpără în Bucureşti pe strada Pietăţii o casă arătoasă. Va avea doi copii un băiat Virginiu şi o fată Ioana.

 

Pamfil Şeicaru, nu altfel ca eroul rebrenian Pahonţu, imediat după primul război mondial trecea printr’o stare de spirit optimistă, asteptând să se facă, însfârşit dreptate şi clasei ţărăneşti în slujba căreia s’a considerat marele ziarist, şi datorită originii lui, un soldat credincios până la moarte. Deşi nu a făcut parte din niciun partid, evident simpatiile sale aparţineau mişcării ţărăniste începută de învăţătorul Dobrescu-Piteşti continuată cu mult amplomb de Ion Mihalache, lui i-a închinat un articol patetic intitulat “Un învins: Ion Mihalache” scris de Pamfil Şeicaru atunci când partidul ţărănist şi-a pierdut identitatea prin fuzionarea sa cu partidul naţional condus de Iuliu Maniu.

 

În timpul mari crize mondiale din 1929, P. Şeicaru şi-a impus punctul de vedere privind conversiunea datoriilor ţărănimii ceea ce cu siguranţă a dus la salvarea acestei clase niciodată favorizată în ţara noastră.

 

În aceasta lumină, vom reveni asupra acestei probleme, Pamfil Şeicaru n’a fost un samănătorist cum este etichetat de cei ce desconsideră valoarea curentului respectiv, el ca şi critic era simbolist ceea ce nu-l împiedica să guste cu inima creaţiile artistice ale ţăranului român, sa-l considere cel mai drag frate al său.

 

Iată cum descrie în câteva cuvinte, Liviu Rebreanu respectiva stare de spirit postbelică, notând că “adversitatea sa împotriva ciocoilor şi împotriva celor ce exploatează ţăranul nu a însemnat o simplă răbufnire de moment, nu s’a redus la simple imprecaţii de cafenea ci vor fi bazele stabile ale activităţii ziaristului şi scriitorului de mâine: “Pahonţu (alias Pamfil Şeicaru) respira din plin sentimentalismul umanitarist şi-l gusta cu nesaţiu”.

 

Revenit în Bucureşti Pahonţu–Pamfil Şeicaru va încerca să facă avocatură, văzând în justiţie un prilej de a-şi pune în valoare talentul, dar după primul proces mic s’a vindecat de pasiunea barei. (Că asta i s’a întâmplat şi lui Pamfil Şeicaru, lucru de necrezut dar adevărat, o aminteşte în discursul său V.V. Stanciu ţinut la parastasul maestrului [publicat în partea a doua a cărţii] în care ni se confirmă faptul că Pamfil Şeicaru a pledat câte un proces alăturea chiar de el).

 

În roman îl cunoaşte pe Rotaru, profesor la drept, cu el şi-a trecut cu brio doctoratul cu teza despre Crima politică. Întretimp şi-a reluat scrisul având revelaţia politicii ca esenţă a vieţii, punând-o mai presus de orice alte preocupări. Întâlnindu-se cu Titu Herdelea, eroul cel mai constant al romanelor lui Rebreanu, Pahonţu îi mărturiseşte că politica e pâinea sufletului şi când acesta sceptic susţine că a trecut şi el pe-acolo, Pahonţu crede că deosebirea dintre ei o constituie talentul ce-l are, lipsind cu desăvârşire lui Herdelea.

 

Deci, în mod magistral, cu pană de adevărat maestru al romanului românesc, Rebreanu în prima parte şi-a prezentat protagoniştii, politicienii timpului, pe Pahonţu în devenire mare ziarist, dar tot acuma îi mai rămâne sarcina să se ocupe de partea adversă adunată în casa lui Traian Cumpănaşu, un profesor în retragere după ce a căutat să facă, în zadar, carieră în Bucureşti. Cu studii strălucite la Blaj şi Budapesta întors la mitropolie cu titlul de doctor, în cele din urmă s’a trezit un latinist de forţă dar şi pensionar. Văduv avea doi copii, pe Vasile, purta numele bunicului din Cărpeniş satul lui Cloşca, şi o fată Cintia, botezată cu numele iubitei poetului Properţiu, omagiul profesorului de latină.

 

În casa lor se afla invitatul lui Vasile, studentul tânăr, Ion A. Ionescu. Merită să-i redăm portretul: “Băiat de ţăran foarte sărac, cel mai mare dintre şase copii, a fugit de mic de-acasă muncind din greu, încât de vreo doi ani îşi mai ajută şi părinţii cu câte ceva. Mijlociu de statură, lat în umeri, făcea impresia unui luptător, mai cu seamă că şi faţa îi era colţuroasă şi frământată. În toată înfăţişarea lui stăpânea energia şi o hotărâre aproape sălbatecă. Parea dârz şi neînduplecat ca o stâncă. În ochii mici avea o strălucire atât defierbinte că îi lumina întreaga fiinţă, iar când râdea figura i se înfrumuseţa de bunătate şi naivitate...”.

 

Începând discuţia cu Pahonţu tânărul Ionescu îşi arăta convingerile fără prea multe comentarii: “Politicienii şi jidanii sunt nenorocirea neamului nostru.” Fiindcă Pahonţu ţine să minimalizeze rolul evreimii în acest proces, Ion Ionescu i-o taie scurt că asta e credinţa lui şi adaogă cu glasul schimbat de o emoţie dureroasă că pentru ea e gata să primească bucuros dispreţul, suferinţa, chiar şi moartea.

 

Pahonţu evident pentru a pune discuţia pe un făgaş mai bine chibzuit, admite că orice credinţă este sfântă dar ceea ce ne lipseşte e o disciplină morală, singura ce poate crea încrederea poporului. Şi continuând să vorbească înflăcărat, vocea îi devenise parazitată de un hârşâit “care suna mai strident şi uneori fals” tulburare ce nu-l va părăsi până la capătul vieţii, dar cu această ocazie va formula nemulţumirile generaţiei care şi-a dat sângele pentru patrie, se pare în zadar: “... că din pricina aceasta nu mai există interes general ci numai interes de partid care ocroteşte un clan sau o clasa în dauna întregii ţări; din aceeaşi pricină legea e inexistentă de fapt, căci ori nu se aplică deloc, ori se aplică după obraz; ca în toate ţările cei ce au pornit războiul în condiţiile ştiute s’au eclipsat demult, lăsând cârmuirea pe seama celor ce au luptat, numai noi continuăm cu aceeaşi echipă de neputincioşi care, conştient sau înconştient, ruinează ţara şi viitorul neamului că ne-am obişnuit să trăim numai pentru burtă, fără nici un ideal, într’o laşitate scârnavă şi cultivând lichelismul cel mai abject.”

 

Intervine împăciuitor Cumpănaşu, recunoscând că de multe ori între el şi copiii lui sunt neînţelegeri organice ca şi când “am trăi în evuri diferite şi am vorbi limbaje diferite.” Totuşi el va crede până la moarte că România n’are nevoie de răsturnări ci de o bună rânduială căci viitorul se construieşte nu pe ruine ci pe temeliile moştenite. Şi când îl întreabă pe Pahonţu de ce nu e membrul parlamentului, Pahonţu îi răspunde cu vorbele de-acum bine cunoscute ale lui Pamfil Şeicaru: “- Ei bine, eu n’am loc în parlamentul ţarii pentru care mi-am vărsat sângele efectiv, nu la figurat! Înţelegi, domnule, Cumpănaşu? Eu sunt incomod pentru că nu tac şi...”.

 

Întreaga discuţie se încheie prin reflexia tânărului student: “Vremea compromisurilor şi cârpelilor s’a încheiat! Gânduri şi fapte noi trebuie să regenereze ţara batjocorită de toţi tâlharii!”

 

De-acum înainte, pentru a întelege intenţiile autorului va trebui să facem abstracţie de notele din subsolul textului introduse cu scopul de a descrie mişcarea legionară în cel mai mârşav mod posibil acoperite fiind cu citate luate din părinţii marxismului dar mai ales din autorii şi rezoluţiile partidului comunist român. O atare tratare o considerăm falsă tocmai fiindcă în romanul “Gorila”, Rebreanu nu face istoricul acestei mişcări, de altfel se referă la un eveniment special urmând cea mai subtilă reducţie  fenomenologică husserliană. Autorul pune faţă în faţă pe anumiţi politicieni reprezentativi, cu tinerii naţionalşti de ale căror gânduri şi atitudini istoria îi învinuie pe ei, că le-au avut. Tot ce scrie în romanul Gorila e incompatibil cu părerile lui Rebreanu când după rebeliune condamnă pe cei care au declanşat-o. Dar nepotrivirea e numai aparentă căci pe romancier nu-l interesează fenomenul legionar, în genere, ci numai modul în care tineretul a fost împins să-şi însuşeascăşţ un destin ce nu-i al lui, cum e cazul studentului Ion Ionescu, (un nume total anonim) de ce el şi fraţii săi de cruce au devenit duşmanii zisei democraţii româneşti şi al statului de drept?

 

Pe Liviu Rebreanu îl interesează această evoluţie şi îi va demasca pe cei vinovaţi, până la urmă. Dacă vrem să ne referim la un fapt istoric să ne oprim la mişcările studenţeşti din Iaşi, în anii de după primul război mondial, când tinerii îngrijoraţi de viitorul lor pe care nu-l vedeau deloc asigurat, au început să protesteze uneori destul de vehement. În loc să steie de vorbă cu aceşti oameni disperaţi, mai mult, să caute să le vină în ajutor, politicienii l-au numit pe Manciu, prefect de poliţie la Iaşi, o brută ale cărei fapte bine cunoscute se rezumau la a schinjiui pe studenţii prinşi în flagrant că protestează, nemulţumiţi de situaţia lor. Când Codreanu l-a împuşcat pe respectivul Manciu a devenit peste noapte erou, salvator al studenţilor şi mai pe urmă a fost achitat de curtea cu juraţi, a doua mare greşeală când respectivul trebuia să fie condamnat pentru uciderea unui om, care ocupa un post de funcţionar public, indiferent de circumstanţele sale atenuante, în nici un caz Codreanu nu trebuia absolvit de orice responsabilitate.

 

În acest fel studentul Ion A. lonescu era îndoctrinat de alţii, cum nu se poate altfel şi asta fiindcă politicienii, ei înşişi, au recurs la violenţă.

 

Cât priveşte antilegionarismul partidului comunist român era unul duplicitar, urmărea să compromită mişcarea ca adversar politic, dar în acelasi timp căuta peste hotare să facă afaceri cu cei ajunşi la o situaţie materială, fără nici o reticenţă morală. Astfel în ţară publicau cărţi în care înfierau pe drept, uciderea marelui istoric şi om de cultură, N. Iorga, dar în acelaşi timp făceau afaceri nu prea cinstite cu Boeru cel ce a condus echipa morţii care l-a lichidat pe marele savant român. Dacă regimul comunist ar fi fost sincer în acţiunile sale s-ar fi cuvenit să ceară extrădarea lui Boeru din Muenchen, dar pentru aşa ceva îşi dădeau seama că aveau mâinile prea murdare de sânge omenesc. Cum se ştie, însă Boeru va cunoaşte salturi spectaculare în afacerile sale, până când oamenii partidului comunist român i-au întors spatele iar ucigaşul lui N. Iorga a murit într’un spital din Muenchen, bine merci, ca orice cetăţean onorabil. În ultimele zile, a avut mustrări de conştiinţă, ca un Raskolnikov al istoriei subterane româneăşti, şi a mărturisit într’un ziar din exil, “Stindardul”, public, că el n’a făcut parte din echipa ucigaşilor lui Iorga, angajatii cooperaţiei din Ploieşti, ci a ţinut doar să-i apere pe cei vinovaţi de fapta lor, înaintea conducerii legionare. De remarcat că niciodată Boeru nu l-a învinuit pe Horia Sima, care trăia la Madrid, că i-ar fi dat ordin lui şi celorlalţi să-l lichideze pe Nicolae Iorga, de unde se vede că odioasa faptă a fost executată de o mână de ucigşi, ca de la sine putere, şi astfel au făcut un rău nemaipomenit legiunii. În exil a circulat o broşură privind cazul Iorga-Madgearu, în care Horia Sima descrie exact evenimentele, echipa Boeru îsi “împlinise” misiunea, în timp ce comandantul lor o căuta, în speranţa că va putea împiedica odioasele crime.

 

Acestea sunt adevăruri istorice care trebuiesc scrise de un nelegionar, cum sunt eu, copleşit în acei ani de ruşine că trăieşte în exil alături de Boeru, criminalul lui N. Iorga şi V. Madgearu.

 

În schimb, Boeru în timpul vieţii împreună cu alde Uscătescu (în ţară, din timpul comuniştilor, considerat bunul prieten al lui C. Noica, o dnă I. Mustaţă i-a dedicat o carte) şi A. Răuţă (marele Mecena al soţilor Lovinescu - Ierunca, cu tot convoiul comuniştilor dizidenţi, colaboratorul lui Iosif Drăgan şi prin el al regimului comunist din ţară) au constituit, cu încă vreo câteva persoane al căror nume îmi scapă, un comitet de judecată condamnându-l pe Horia Sima, a fi inapt de a mai conduce în exil mişcarea legionară, pe motiv că s’a culcat cu femeia deocheată a unui camarad (se zice impotent) în casa căruia a locuit un timp, prin urmare a călcat morala legionară, pe care se înţelege o respectau domnii mai sus citaţi în cârdăşie cu ucigaşul lui N. Iorga, Tr. Boeru!!! Dar oare mascata cobaborare cu regimul comunist din ţară, nu era o acţiune mult mai imorală? Vorba lui Marin Preda: condamnă un om fiindcă a violat o curvă.

 

Revenind la romanul Gorila, în acelaşi capitol, Pahonţu află vestea căderii de la putere a partidului radical şi îi propune lui Rotaru să-şi părăsească imediat propriul partid pentru a trece la democraţii conduşi de doctorul Ionescu, ceea ce după multe ezitări se şi întâmplă, Rotaru aduce faptul, în fond trădarea sa, la cunoştinţa primului ministru şi totodată şeful său de partid. Lucrul va fi anunţat şi public odată cu începerea capitolului al doilea intitulat, Vălmăşagul.

 

Serviciul făcut lui Rotaru din prietenie, i-ar fi putut aduce lui Pahonţu mult râvnitul mandat de deputat. Se înţelege că Rotaru va căuta să-i răsplătească efortul aparent dezinteresat şi astfel îi cere sa meargă alături de el. După o scurtă ezitare Pahonţu îşi pune iscălitura în semn de adeziune. Hotărârea lui, subliniată de romancier, urmează să-I respecte însă principiul de a nu se înregimenta nimănui, clarificându-şi independenţa, la timp. Nu vedem o contradicţie în atitudinea de a critica violent activitatea partidelor şi încercarea de a se ridica prin ele, conform ideii că duşmanul se combate mai eficace cu propriile arme: “Nici o poliţă nu poate angaja viitorul unui om de voinţă. Numai talentul scrie viitorul şi timpul...”.

 

Prin Pahonţu, Rebreanu exprimă crezul de viaţă a marelui ziarist P. Şeicaru, de fapt cu toate atacurile sale, idealul lui se putea împlini nu prin distrugerea unui stat ci prin reformarea sa, conducătorii să-i fie aleşi prin valoarea ce-o reprezintă, păstrându-se structurile de natura tot democrată. În acest cadru desigur violenţa nu-şi găsea locul ei pozitiv, de unde rezervele ziaristului faţă de mişcarea legionară, noua ordine se putea realiza pe cale paşnică din această cauză de pilda admiraţia sa pentru sistemul parlamentar, apărat în esenţa lui, ca de un democrat pur-sânge.

 

 

Înteresantă ne apare participarea sa la clubul din Calea Victoriei unde doctorul Ionescu pecetluia metamorfoza politică a lui Rotaru prin discursul său elogiindu-l ca mare jurist, mare orator, om politic şi mai ales mare român. La banchetul obligator ce a urmat la Luzana printre toasturi a fost şi cel al lui Pahonţu: “...care în loc să tămâieze pe şeful partidului democrat sau să batjocorească măcar celelalte partide, a cerut atenţie şi dragoste şi grije pentru tineretul român speranţa viitorului...”.

 

Iată-l deci pe Pahonţu manifestându-şi independenţa politică punând de la început problema atât de spinoasă a tineretului, cu adevărat speranţa viitorului. Desigur vocabularul aspru şi glasul lui hârâit (acest simptom e repetat cu insistenţă) nu a căpătat decât puţine aplauze dar spre surprinderea asistenţei doctorul Ionescu i-a mulţumit că a ridicat o problemă atât de actuală, asigurându-l că va dovedi prin fapte tot interesul arătat generaţiilor tinere. Dar mai târziu când i-a şoptit lui Pahonţu că aşa se face politică şi a clipit siret fără să se înteleagă dacă îl aprobă sau din contră îl ironizează, de fapt şi-a înlăturat masca de demagog, definindu-şi maniera de a face politică şi să nu uităm că era pe cale să devină primul ministru al ţării, nu era un cetăţean oarecare ci un politician de vază al României.

 

Guvernul cade, partidul democrat vine la putere, Pahoţu în cele din urmă după alegeri iese deputat pe când Rotaru e nemulţumit de numirea sa ca ministru fără portofoliu.

 

În acest capitol intră pe scenă şi Barbu Dolinescu, invitat de Pahonţu la el acasă. Ca personaj principal îi vom descrie înfăţişarea: “Era cu vreun an mai tânăr decât Pahonţu, dar părea mai mare, poate din pricina firelor albe ce-i mijeau pe tâmple. Avea o înfăţişare de mândrie bărbătească, răspândind totuşi o simpatie cuceritoare. Faţa uscată cu pielea mată si nişte trăsături fine care însă reunite dădeau o impresie de energie îndărădnică. Ochii vii negri cu sclipiri arzătoare, erau într’adevăr ferestrele sufletului: privirea lor exprimau atâta sinceritate că în dosul lor nu mai putea dăinui nici o taină şi nici o strâmbătate. Numai buzele subţiri, alcătuind o linie orizontală, ascundeau parcă în rigiditatea lor o cruzime aproape în contrast cu tot restul. O cicatrice largă îi brăzda obrazul drept de la coada ochiului la colţul gurii şi până la îndoitura bărbiei.”

 

Pahontu şi Barbu Dolinescu s’au legat prieteni de cruce, pe front, când au luptat în acelaşi batalion de vânători, dobândind împreună cruciuliţa albastră, decoraţia Mihai Viteazul. După război viaţa i-a despărţit dar în continuare îl iubea pe Barbu ca pe un ideal spunândui însă deseori “că viaţa ideală pură nu se poate trăi, precum nimica absolut pur nu poate exista în lumea noastră pământească.”

 

Deşi Barbu ocupase posturi diferite de funcţionar, nu se acomodase cu superiorii săi, astfel că până la urmă, după o nouă punere în disponibilitate prin desfiinţarea postului, printr’un proces lung a fost reîntegrat dar la Cetatea Albă. A urmat un alt proces după care din nou se propunea reprimirea sa, dar mereu era amânat fiindcă postul nu se putea reînfiinţa decât la bugetul viitor. Acuma Dolinescu aştepta noul buget pus în pericol prin venirea la putere a unui nou guvern.

 

Ideile celor doi nu se potriveau deloc, Barbu fiind de părere că sistemul naţional nu putea fi schimbat decât prin răsturnare din temelii pe când marele ziarist îşi exprima iar propriul crez: “Cu toate acestea numai prin politică se poate provoca schimbarea mare pe care o râvnim cu toţii. Politica e arta de a prevedea, de a crea şi de a ferici un popor sau lumea întreagă”. Fără îndoială pe această cale ni se aduc la cunoştinţă şi convingerile de o viaţă atât a ziaristului Pamfil Şeicaru cât şi mai târziu ale istoricului despre rolul politicii de a prevedea şi a crea în vederea fericirii în primul rând al poporului său. Fără îndoială când Dolinescu afirmă că “politica e râia vieţii” se aşează pe baricade opuse celei pe care se posta prietenul său, Pahonţu.

 

La masa aranjată de Virginia participa şi modestul Titu Herdelea cu furtunoasa lui soţie Niculina, lipsind copilul lor drag, Zachi, o pramatie simpatică, ataşat mişcării tineretului naţionalist. Erau de faţă şi bătrânul Cumpănaşu cu copiii, Vasile şi Cintia. Mai târziu apare şi Teofil Drugeanu, soţul Corinei, secretarul lui Belcineanu, astfel că va da replică ideilor radicale propagate de Dolinescu, considerând că o îmbunătăţire nu se poate realiza decât pe calea instituţiile prezente, un guvern bun pote să înfăptuiască marea experienţă: “Nu trebuie să silim pe nimeni, să violentăm! Răsturnările nu ştiu unde pot ajunge. Violenţa provoacă violenţă.”

 

Dolinescu îi răspunde că numai tineretul singur va fi în stare să salveze ţara: “Preocupările ideale numai cei tineri le îmbrăţişează şi le trăiesc aievea. Numai ei sunt în stare să viseze şi să trăiască în sufletul lor lumea de mâine. Ei sunt capabili să moară pentru înfăptuirea ei, ţinându-se de mână şi cântând imnul biruinţei. Pentru ei comandamentele naţionale, imperativele totalitare nu sunt vorbe goale, ca pentru eseiştii de azi, ci trăiri efective... Numai atunci neamul românesc va respira în sfârşit scăpat din îmbrăţiăşarea monstruoasă a gorilei politice!”

 

Fiind pentru prima oară când se pronunţă acest cuvânt în legătură cu politicianismul românesc, Teofil Drugeanu are pregătit un răspuns temeinic motivat: “Adică înlocuieşti o gorilă cu alta gorilă ... în fond tot politică faci, numai vrei s’o botezi altfel! Nu va mai fi, gorilă ci ... un animal mai simpatic pentru imaginaţia multimii ...”.

 

De unde gândul exprimat cu atâta patos de Teofil Drugeanu primeşte toată aprobarea lui Pahonţu: “Evident! ‘strigă Pahonţu’. Fratele Barbu se înverşunează degeaba. Politica nu se poate suprima. Poţi să-i schimbi numele, vorba ta, Teo, dar ea rămâne! E esenţa vieţii!”

 

Din lunga discuţie, pe care abea am schiţat-o, se poate constata că Barbu Dolinescu vorbeşte ca un conducător al frăţiilor de cruce formate din tineretul naţionalist, opus lui se ridică secretarul lui Belcineanu, politicianul fără prihană, membru al partidului naţional.

 

Cu toată remarca sa favorabilă lui Teo, Pahonţu nu se poate despărţi total de trecutul său, când crescut cu Dolinescu şi alţii, jurau pe viitorul României, ai cărei vechi conducători se cer înlocuiţi, promovându-se în locul lor, oameni noi după valoarea şi talentul fiecăruia.

 

De-aici se va naşte îndoiala din sufletul său, irezolvabila de fapt, între credinţele de ieri, care erau şi ale lui Dolinescu, stropite cu sânge, schimbate însa în focul vieţii de fiecare zi, al politicianismului. Va trece de la o tabără la alta urmându-şi propria chemare a inimii, ceea ce îl va costa viaţa însăşi.

 

Dacă urmărim activitatea politică a lui Pamfil Şeicaru până în 1944, putem să scriem că el şi-a găsit împlinirea sub zisa dictatură a lui Antonescu, de fapt o democraţie condusă de un om valoros, ce nu-şi nega legăturile continue cu partidele democratice, dar acestea în loc să-l ajute, l-au sabotat şi până la urmă l-au condamnat la moarte.

 

Firea independentă a lui Pamfil Şeicaru, cu libertatea totală a creaţiei sale indiferent în ce domeniu, constituiau condiţiile de bază ale existenţei cu adevărat intelectual-umane, l-au îndepărtat de totalitarismul intransigent propagat şi aplicat de mişcarea legionară, totodată dorind să reformeze sistemul democratic în sensul că el ar trebui să promoveze, în cele dintâi, omul de valoare, talentat şi nu nulitatea politică.

 

Oricât Liviu Rebreanu şi-a luat unele libertăţi în construirea excepţionalului său roman, “Gorila”, rămâne ca sigur că drept model i-a servit marele ziarist P. Şeicaru, ale cărui principii de viaţă şi trăsături de caracter ne dau cu uşurinţă posibilitatea să apropiem până la analogie figura de roman rebrenian Toma-Popescu Pahonţu cu cea existentă aevea în persoana lui Pamfil Şeicaru.

 

Aşa se explică de ce marele ziarist, arată că într’un roman istoric, şi Gorila este unul, se impune autorului să cunoască, prin studii aprofundate, de-aproape personajul prezentat, căci numai autenticitatea sa şi nu înfloriturile imaginaţiei, dă valoare creaţiei.

 

Să recunoaştem că lui Liviu Rereanu i-a reuşit de minune acest lucru, condiţie majoră a romanului istoric, realizat în mod măiastru ca o copie artistică a realităţii, tocmai ceea ce impresionistul Călinescu impută marelui scriitor.

 

Se mai poate arăta că generaţia călită în focul şi sângele primului război mondial, prin reprezentanţii ei nu au avut o dezvoltare uniformă, desigur fără să ţinem seama acuma de profitorii ordinari ai războiului, fripturiştii care nu trăiau decât pentru burtă fără niciun ideal, sinecurişti a căror ascensiune le era asigurată, ca din oficiu. Dintre cei ce şi-au vărsat sângele pentru ţara lor, un loc bine stabilit, îl ocupă Radu Comşa din marele roman al lui Cezar Petrescu, Întunecare. Eroul, desfigurat de rănile primite în război, respins de societate se sinucide având ceva în comun cu nuvela De ce? a lui Liviu Rebreanu.

 

Desigur majoritatea din cei întorşi acasă au avut o altă evoluţie marcată de credinţa făuririi unei lumi noi, chiar ideale. Ei, ca şi Pahonţu, credeau în puterea politicii de a schimba societatea prin reformele introduse, zi de zi. Şi în sfârşit era a treia grupă, în fruntea lor se afla Barbu Dolinescu, preconizând distrugerea din temelii a politicianismului “râia vieţii” sociale de azi. Din aceasta ultimă îsi trage originea mişcarea legionară, cu un istoric bine determinat, ce nu poate fi anulat de duşmanii ei de moarte, partizanii internaţionalismului comunist.

 

Tragedia, încăodată se constată, a lui Pahonţu este dubla sa orientare: una spre politica democrată, şi posibilităţiile ei de a schimba ce era de schimbat dar mereu clătinată de credinţele avute împreună cu Dolinescu pe front, fiind nu lipsită de importanţă primirea decoraţiei supreme, ordinul Mihai Viteazul, prin el nu numai că sunt prieteni de cruce dar şi posesorii unei distincţii de eroi.

 

În capitolul Treptele, al treilea, Toma îşi dă seama curând că în calitate de deputat nu putea să mişte mare lucru chiar dacă reuşea să-l interpeleze de la egal la egal, pe fostul ministru Belcineanu. Să mai reţinem faptul că deşi refuzat de două ori de doamna Belcineanu la nunta lui Teofil cu Corina Rotaru,  Pahonţu n’a putut să reziste atractiei fie şi fugare pe care această femeie a exercitat-o asupra sa.

 

Evenimentul crucial e însă altul. Deşi în sinea lui, Pahonţu şi-a dorit să aibe un ziar, din lipsă de fonduri nu şi-a putut-o împlini, deşi cum mărturisea lui Utalea presa era pasiunea lui cea mare.

 

Totul pornise mai concret de la Rotaru, acesta mărturisind că guvernul lui stătea pe ghimpi gata să cadă, dar că îl miră atitudinea lui Pahonţu complăcându-se între mamelucii de la Cameră da parcă între ei şi-ar fi găsit idealul vieţii. Îl consideră om de talent şi e păcat să se piardă în mocirla politicianismului care a corupt şi a nimicit atâtea energii. Pahonţu îi răspunde că n’are bani şi slugă nu putea să intre la nimeni dar Rotaru dezinteresat îi promite să-l susţină pentru a-şi scoate un ziar pe care-l pofteşte, fără nicio obligaţie din partea lui.

 

Asociindu-l, ca mai experimentat în modul de a pune bazele unui ziar, pe Titu Herdelea, a ipotecat casa Virginiei, unde locuiau, pentru a da garanţie sumei ce i-a împrumutat-o bancherul Goldstein.

 

În acest mod Pahonţu reuşeşte să editeze un ziar, cumpărând şi o tipografie, vorbele adresate lui Titu Herdelea puteau fi tot atât de bine rostite şi de Pamfil Şeicaru, în 1927 când apărea Curentul cu deosebirea că la Pahonţu el se numea, România; “Bătrâne, bătrâne! Nu mai e glumă! Asta e toată viaţa mea, viitorul, triumful meu! Pricepi bătrâne. Nu se poate să eşuez decât dacă s’ar întâmpla să mor! Şi chiar atunci, ziarul trebuie să rămână ca să perpetueze numele şi gloria lui Pahonţu, baiat de ţăran amărât, cuceritorul României!”

 

Şi când Herdelea îl consideră prea grăbit la cucerire, Pahonţu- Pamfil Şeicaru continuă: “Il voi cuceri cu creierul şi sângele meu! Sunt sigur” strigă Toma Pahonţu, fanatic. “Clocotesc în sufletul meu energii ancestrale! Tăranul, bătrâne, care învinge!”

 

Cu o săptămână înainte de apariţia ziarului Pahonţu convocă întreg personalul la o consfătuire, vorbindu-le aproape jumătate de ceas,  sfârşeşte astfel: “În viaţa mea, vă mărturisesc, începe azi un capitol nou, capitolul cel mai de seamă. Gazetăria pentru mine e apostolatul unei credinţe şi al unui ideal, precum trebuie să fie şi pentru d-voastră. Am o singură dragoste fanatică: tinereţea care trebuie să biruiască; şi un singur ideal sfânt: mântuirea ţării din ghearele... (o frântură de clipă ezită, apoi îi veni brusc în minte comparaţia lui Dolinescu de astă iarnă, care nu-i plăcuse, găsind-o exagerată; continuă cu convingere de parcă ar fi ţâşnit acuma din străfundul sufletului) ... din ghearele gorilei în care se zvârcoleşte neputincioasă de atâţia ani de zile”.

 

Întorsătura nedorită a discursului prin intervenţia cuvântului “gorila” ne demonstrează că Pahonţu, fiul de ţăran se gândea la întregul tineret român, oarecum în mod ideal şi astfel numai circumstanţe nedorite de el, externe, îl tot puneau în relaţie cu vocabularul prietenului său de front, Barbu Dolinescu, faţă de care ca şi de întreaga sa ideologie, la urma urmelor era total străin.

 

Capitolul al IV-lea “Interval” se ocupă cu ziarul România care de la primul număr începuse să cucerească publicul cititor.

 

Violenţa verbală, la modă în Europa după război, adoptată si de Pahonţu, fireşte însă că i-a impus o anumită ţinută: “Violenţa nu înseamnă trivialitate! ... Violenţa e atributul firesc al avântului interior. Numai violenţa unei credinţe are valoare ... Şi exprimată cu talent! ... Între violenţă şi înjurătură e diferenţa dintre academie şi şatra ţigănească. … În părerea noastră numai ziariştii de origine ţigănească întrebuinţează înjurătura de-acasă crezând că astfel fac polemică. Noi suntem români, domnilor!”

 

Desigur referinţa se face la violenţa verbală, ca mijloc de a susţine şi chiar impune un adevăr.

 

Pentru a-şi demonstra independenţa, Pahonţu scapă de povara partizanatului demisionând din partidul democrat, visând că atunci când “România” va deveni un ziar mare, guvernul va oferi un loc permanent în Cameră, conducătorilor celor mai importante publicaţii.

 

Lumea începea să discute, după succesul României şi demisia sa din partidul democrat despre provenienţa fondurilor, căzând originea lor guvernamentală: “Se puneau în circulaţie mereu alte ştiri mereu date ca sigure; că sunt la mijloc bani nemţeşti, că sunt bani de la comunişti, că sunt de la un grup de evrei, că e ziarul personal al unui mare industriaş, că le-a colectat un arhiereu fanatic ... Şi toate motivate prin prezenţa băncii Goldstein la întemeierea ziarului.”

 

După cum se vede zvonurile calomnioase, pur inventate, de la început au circulat în legătură cu activitatea marelui ziarist, Pahonţu-Şeicaru.

 

Dar dacă pe Pahonţu nu-l înteresau zvonurile atâta timp cât ziarul său era tot mai citit, iar ele înşile circulau subteran, fără să-l atace în mod direct, ne face să înţelegem de ce la bătrâneţe Pamfil Şeicaru devenise imun la campania de calomnii şi minciuni lansate de proletcultiştii condeiului în tot ce publicau, ocrotiţi de partidul comunist, adaogând că nu mai are timp să se ocupe de atacurile îndreptate împotriva lui, ăsta e destinul său fiindcă nu i-a plăcut să tacă, adică să nu spună adevărul celor înecaţi în mocirla minciunilor. Mi-a promis că într’o zi va răspunde tuturor mârşăviilor comuniste, dar din păcate nu a mai ajuns să o facă, şi personal consider că e bine că s’a petrecut aşa, a lăsat o mare operă în urma sa, ea să vorbească în numele său şi al adevărului.

 

Pe la sfârşitul lunii primise o delegaţie de studenţi, printre ei figurau atât Vasile, fiul lui Cumpănaşu cât şi Ion A. Ionescu întâlnit în casa bătrânului profesor. Veniseră, ca fraţi de cruce să-i mulţumească pentru România “prima goarnă care sună deşteptarea românească! Şi primul semn al izbânzii care trebuie să vie!”

 

Mai bine de un ceas au stat de vorbă. Cel mai mare era Moise Tripa, student în anul trei la Politehnică: “înalt blond şi sfios dar cu trăsături ce trădau o energie îndărătnică”. Al doilea Culai Juga era de o seriozitate nepotrivită obrajilor săi de fecioară, pe când al treilea Gavrilă Coconeţ deşi nu împlinise douăzeci de ani arăta matur, cu o ţinută neglijentă asemeni revoluţionarilor ruşi de odinioară sau anarhiştilor din romane. S’au referit la mântuirea ţarii din mlaştina politicianismului dornic de îmbogăţire pe spinarea românimii martirizate, cum exprima Ion Ionescu în limbajul său bombastic eroic gândurile tuturor, Coconeţ adăogând cu accentul său basarabean “au sângerat şi au pierit în război românii cei buni şi au rămas cei răi să ne guverneze şi să ne exploateze.”

 

Cuvintele şi judecăţile îndrăzneţe îi aminteau lui Pahonţu de zilele când perora şi el la cafenea între prieteni proorocind pe curând împlinirea vremurilor, astfel că în final îi îmbrăţişează pe rând rugându-i sa-l considere ca pe fratele lor.

 

Ramas singur îşi dete seama că în fundul sufletului său Ion lonescu îi inspira o repulsie accentuată, încât trebuia să-şi dea osteneala s’o înăbuşe. Deşi îi asigura pe tineri că va lupta pentru doborârea vechilor idoli, de fapt între cele două părţi existau atitudini ce nu se puteau niciodată reconcilia. Tinerii, în prezenţa cărora Pahonţu îşi simţea pentru moment fiinţa purificată şi îşi reprimea speranţa în apropierea unei lumi noi, dar ei erau nişte mari idealişti, pluteau în nori, depărtaţi de evenimentele din jur, de unde nu meritau aprecierea lui Pahonţu care era un realist al idealurilor sale, cum îl numeşte Ion Vinea pe Pamfil Şeicaru un visător al realităţii de unde diferenţa vizionară dintre cele două tabere.

 

Vara după ce-şi trimite familia acasă în Ardeal, cu gândul la dna Belcineanu, dându-şi seama cât de străină îi este Virginia, soţia sa, îşi propune să-şi trăiască viaţa sentimentală, de unde aventurile sale cu femei uşoare până a întâlnite-o pe Tatiana Popescu, dansatoare de varieteu, cu ea va avea o legătură ceva mai stabilă.

 

În acest interval de timp îl caută Dolinescu informându-l că au pus bazele organizaţiei “Fraţii de cruce” din care mai fac parte şi tinerii cunoscuţi de-acum de la vizita ce i-au făcut-o, cu toţii au mers la biserica din cartier unde în faţa preotului au jurat, pe Evanghelie să lupte împreună până la moarte pentru izbăvirea neamului. Când Pahonţu îl întreabă dacă au un program, Dolinescu şeful organizaţiei îi răspunde că ei au un crez simplu şi sfânt: “Un neam, o ţară, un rege”, ceea ce pentru marele ziarist sunt “sloganuri demagogice pentru captarea mulţimilor”.

 

Este inutil să mai continuăm conversaţia respectivă deoarece fanaticul şef Dolinescu nu-şi domolea deloc ideile, declarând patetic: “Eu nu mă abat de pe drumul drept! Pentru nimic în lume! Noi am jurat, frate Pahonţule! Şi jurământul e sfânt! Noi vom muri, dar nu ne vom abate, să ştii!”

 

Dar până la urmă Dolinescu îl roagă să arate mişcării o simplă simpatie, astfel că îşi permite să-l întrebe dacă va putea să se sprijine pe el şi dacă în acest sens poate să-i dea cuvântul său: “Pahonţu impresionat de tonul lui, avu o şovăire, parcă i-ar fi fost frică de o cursă. Dar imediat îşi reveni şi răspunse uşor, cu o fluturare de surâs: - Nu prea are rost, dar dacă ţii neapărat, iată ai cuvântul meu! ... Până la urmă te pomeneşti că totuşi mă înrolezi şi pe mine în mişcare!”

 

Pahonţu nu-şi dă seama de gravitatea situaţiei şi asta îl va costa în cele din urmă propria viaţă. Prin cuvântul dat el se punea la dispoziţia mişcării, pe care, cum am văzut n’o preţuia deloc, îşi leagă ziarul de organizaţia “Fraţii de cruce”, chiar de la înfiinţarea ei, deci îi dă şi propria binecuvântare. Greşeala lui va fi mai mult decât o cursă şi e cazul s’o scriem Pamfil Şeicaru nu ar fi avut imprudenţa să o semneze, chiar din contră, de la întemeierea organizaţiei şi-ar fi arătat mai mult decât rezervele sale de mare ziarist.

 

Curând Toma îşi dă seama că goana lui după dobândirea experienţei sale în materie de iubire, îşi are cauza în comportarea dnei Belcineanu care a refuzat deunăzi să stea de vorbă cu el, când la întâlnirea cu soţul ei acesta nu era acasă.

 

O întâlnire cu Teofil Drugeanu, îi dă prilej acestuia să-l înfrunte, pentru că atacă liberalismul şi democraţia, uitând că s’a născut în ea şi nu în disciplina unei tiranii cum o doreşte. Marele ziarist îşi apără cu dârzenie poziţia: “Eu sunt în tradiţia românească, în spiritul românesc şi pe linia românească. De-un secol încercăm toate hainele străine şi nu ni se potrivesc. A sosit momentul să ne facem haine după măsura noastră din stofa noastră, noi înşine. În orice caz o să ne şadă mai bine.”

 

Teofil îi impută că în loc de a lupta pentru mai multă dreptate dată ţărănimii îi pune alte lanţuri, într-o robie mai sângeroasă. Îndemnul la aventură înseamnă că stă în slujba distrugerii României.

 

Ajunge şi la nedreptatea pe care o face lui Belcineanu şi pentru a-l împăca şi cu doamna lui îi promite că la toamnă va pune la cale un ceai intim unde va avea posibilitatea să vorbească şi cu doamna Christiana, o fiinţă fermecătoare, chiar dacă cu străinii, în general, e rezervată, faţă de Pahonţu are o simpatie care exclude băunuielile lui. Poate că-şi are şi dânsa plictiselile ei, mai ales, cel puţin aşa spun ai casei, nu e fericită cu Belcineanu, probabil şi diferenţa de vârstă e prea mare, dar oricum nici altfel nu se potrivesc.

 

Referindu-se la starea sufletească a eroului său, Rebreanu încheie capitolul solemn, cum işi dădea cuvântul Pahonţu că nu va spune nimănui cele aflate de la Teofil şi subliniind metaforic: “Când se despărţiră, orizontul se rumenea la răsărit.”

 

Capitolul al V-lea, intitulat Fratii de cruce, începe cu deslănţuirea atacului de către “România”, împotriva vicepreşedintelui Camerei, Aurel Tănăsescu, acuzându-l de un scandalos trafic cu terenuri petrolifere. Oficiosul guvernului caută să minimalizeze afacerea în timp ce prim-ministru îi roagă pe noul mare apărător al dreptăţii, Rotaru, să intervină asupra României dar Pahonţu refuză orice aranjamente ceea ce vorbeşte de la sine despre caracterul marelui ziarist nu numai al lui Pahonţu ci şi al modelului său, Pamfil Şeicaru: “Am destule păcate, dar venal nu sunt şi nici nu voi fi. N’am făcut niciodată afaceri ... Ce-mi ceri dta acuma, înseamnă sinuciderea mea morală! sacrificiul ar fi prea mare pentru a salva pe nişte ticăloşi şi mai ales pe duşmanul dtale ireductibil ...”.

 

Peste câteva zile un comunicat oficial semnat de ministrul justiţiei C. Rotaru, arăta că vor fi pedepsiţi cu toată severitatea toţi cei ce se vor dovedi vinovaţi, indiferent de situaţia sa socială sau politică.

 

O altă chestiune la ordinea zilei era întâmplarea fraţilor de cruce în Făgăraş, cărora, mai înainte Pahonţu într’un articol le luase apărarea.

 

De la Dolinescu află tot ce li s’a petrecut acelora ce vroiau împreună cu ţăranii să muncească la lucrul câmpului, să repare casa unei văduve, sau să le înfrumuseţeze bisericuţa, să înalţe  troiţa, să dreagă podeţele şi şanţurile, în general să fie de ajutor oamenilor iar seara să le vorbească de Dumnezeu şi despre neamul lor şi să-i îndemne la muncă şi fapte bune.

 

Cu toate că au primit ordin din partea lui Dolinescu, urmat cu sfinţenie, să fie respectuoşi cu autorităţile, acestea au intervenit, un plutonier cerându-le să se împrăştie. Tinerii, pe drept revoltaţi, au refuzat s’o facă şi fiindcă Iuga Culai îl făcuse brută ticăloasă şi neruşinată, plutonierul izbindu-l cu pumnul în piept şi înjurându-l de mamă, tânărul scoase revolverul şi a tras două focuri, din fericire Ionescu aflat lângă el l-a tinut de braţ încât n’a fost atins nimeni. Ca urmare “asasinii şi rebelii” de la Ohaba au fost duşi înaintea prefectului care după discuţii nesfârşite, l-a reţinut doar pe studentul vinovat de-a fi descărcat revolverul.

 

Incitat de B. Dolinescu, Pahonţu îl caută pe Rotaru, apărând pe fraţii de cruce susţine just, că cei ce vor să răspândească duhul omenirii sunt provocaţi şi închişi, pe când Tănăsescu (plutonierul) şi tovarăşii săi de nelegiuire sunt liberi şi sfidează lumea, în timp ce tinerii, fraţii de cruce, din cauză că au muncit toată vara prin satele cele mai amărâte din ţinutul Făgăraşului, aşteaptă între baionete cuvântul Justiţiei.

 

Dupa mai multe intervenţii reînnoite pe lângă ministrul Justiţiei, C. Rotaru, însfârşit Iuga Culai e pus în libertate iar parchetul n’a contestat hotărârea tribunalului.

 

Iată-l pe Pahonţu devenit marele apărător al Fraţilor de cruce, toate amănuntele chestiunii fiind relatate şi în “România”.

 

La reuniunea mai intimă organizată de Teofil Drugeanu pentru apropierea lui Pahonţu de patronul său politic Belcineanu, a surprins apariţia dnei Utalea fără soţul ei, iar Pahonţu însfârşit, s’a pomenit lângă dna Belcineanu deci având prilejul să-i vorbească între patru ochi; Christiana îl întreabă de ce de când l-a cunoscut o urmăreşte cu nişte ochi care aproape o sperie: “Nu mă mai privi aşa, te rog ... Cine-ţi observă privirea te poate crede amorezat ... Aa, dar nici nu asculţi, sau n’auzi sau nu poţi să ... Atunci cel puţin spune-mi că mă iubeşti ca să fie spectacolul complet.” Bărbatul recunoaşte că tot timpul s’a luptat să nu rostească tocmai cuvântul de care îl bănuie. Şi parcă pentru a-l impiedeca să i-l spună îi mărturiseşte că nu e deloc ursuză, ar vrea să stea la taifas cu el, primeşte Joia dar el poate să o viziteze în orice zi, se înţelege cu soţia sa, o fiinţă atât de adorabila. Încă mai adaogă, drept scuză a purtărilor sale anterioare că i-a fost frică poate de el sau de reputaţia lui. Discuţia lor se întrerupe prin intervenţia lui Belcineanu care îl răpeşte pe Pahonţu dar îi lasă Christianei în schimb pe încântătoarea lui soţie.

 

Subiectul atacat de Belcineanu era unul politic pregătindu-se pentru o nouă guvernare a partidului naţional, a hotărât să realizeze o comuniune naţională, în parlamentul ales de ei vor figura toţi fruntaşii din ştiinţă, arte, litere, presă, oameni care nu fac politică de partid şi ai căror sfat ar fi folositor ţării. În cadrul acestei noi formule de a guverna, s’a gândit să-l numească subsecretar de stat responsabil cu propaganda naţională, că lui nu i se va cere nici o compensaţie, ziarul îşi va păstra linia lui. Chiar va fi bine venită critica obiectivă, dacă s’ar ivi cazuri ca panamaua lui Tănăsescu, aflată în faza de muşamalizare. Pahonţu se întreba dacă Belcineanu nu-i întinde o simplă momeală pentru ca să-l neutralizeze, dar fostul ministru îi dădea răgaz să se gândească doar merită, şi ziaristul repetă cuvântul “merită” socotind că va fi un pretext minunat să-l caute pe el şi să o găsească pe soţia lui. Cu siguranţă, alianţa cu fostul său rival însemna un prim pas de îndepărtare, cel puţin formală, de fraţii de cruce conduşi de falanga lui Dolinescu.

 

În acest răstimp în casa lui Cumpănaşu, Ionescu i-a mărturisit bâtrânului tată că e îndrăgostit de Cintia şi ar vrea s’o ieie de soţie. De-altfel fata îl admira mult că nu se putea compara cu fratele de cruce Zachi, fiul lui Herdelea, lipsit total de busolă. Căsătoria urma să se ţină după Crăciun, până atunci Ionescu din falanga lui Dolinescu, spera să aibe un venit asigurat.

 

De-acum în sufletul lui Pahonţu înflorise iubirea adevărată, ea nu cere nimic şi oferă tot, fără condiţii, iubirea e un destin, oricând vine. Iubirea n’are nevoie de iubire. Limbajul e un obstacol pentru adevărata iubire. Oamenii caută să exprime prin semne sonore ceea ce e inexprimabil, ceea ce numai se simte şi ceea ce fiecare simte altfel: “Iubirea adevărată e o jertfă” îşi zise Pahonţu resemnat. Avea presimţirea că va trebui să sacrifice tot pe altarul iubirii, fiindcă nimic nu e deasupra iubirii, nici onoare, nici datorie, nici obligaţii morale sau naţionale sau familiale, nimic ci iubirea e mai presus de toate. Vrând-nevrând toate trebuie să i se supuie fără murmur, cu bucurie şi entuziasm. Era totuşi curios că iubirea aceasta, dacă era iubire, părea imaterială. Până a o cunoaşte pe Christiana, femeile i-au stârnit întâi pofta trupească. Pe fiecare a dorit s’o sărute, s’o îmbrăţişeze, s’o aibe, s’o supună şi s’o domine. Pe ea nici o clipă n’a gândit-o trupeşte. Desigur făptura ei o dorea, fiecare părticică, dar nu cu simţurile. El îşi zicea că e iubirea pură.

 

Dacă adaugăm la tăria caracterului său, prin marea sa iubire ideală, fiinţa lui Pahonţu câştiga o nobleţe sublimă - descrisă de Liviu Rebreanu şi în romanul său preferat, Adam şi Eva -, nimeni n’ar fi putut să-i impute ceva impur, să-i pună în discuţie marea trăire prin care trecea. Pahonţu stătea sub influenţa magică a unei transformări interioare, pe care G. Calinescu nu o poate înţelege fiindcă e lipsit de percepţia cântecului armonic al sferelor, redescoperit de Dante, Eminescu până la Paul Valery. Ori acest defect al firii este compromiţător pentru un pretins critic literar, odată ce poezia, unul din subiectele transfigurate ale materiei, se arată a fi primordială ca act al sentimentului major prescris aleşilor vieţii, iubirea ideală, cerească o numeşte Dante pentru Beatrice, îl înalţă pe om până la porţile paradisului.

 

În consecinţă, pentru G. Călinescu, Pahonţu din Gorila de Liviu Rebreanu rămâne amorf, fără consistenţă fiindcă nu e lăsat să aibe atitudini semnificative de fapt prin aceste afirmaţii nedrepte aduce dovada că nu e în stare să pătrundă până la esenţa firii eroului rebrenian. Marele romancier se abate de la destinul pământesc al lui Pamfil Şeicaru, tocmai pentru a-i da semnificaţii majore ca om ce pune iubirea deasupra tuturora, prin simţirea inimii primeşte harul privelegiat să trăiască cel mai superior sentiment uman, al iubirii, supus chemării lui va renunţa la tot ce a realizat până atunci valoros adeverind spusele sale că “Iubirea adevărată e o jertfă” şi, am adăoga noi, desigur unică.

 

Interesant că aşa privind lucrurile destinul lui Antoniu, bărbatul care a dat un imperiu pentru iubirea Cleopatrei, urmat în limitele-i proprii de marele ziarist, pentru un om lipsit de percepţia sublimă a iubirii devine plat, are atitudini nesemnificative oricât sublimul actelor sale l-au inspirat pe marele Shakespeare, bunul Will din Sonetele lui V. Voiculescu. Dar culmea, cel puţin aberantă, o atinge Călinescu atunci când scrie că Pahonţu s’a apropiat de Belcineanu, la a cărui nevastă aristocratică ţine, mânat de obscurele sale năzuinţe de om de jos. Pe această cale criticul se află în postura unui zaraf, acesta deşi are în mâni aurul desprins din stele se trudeşte să-i dea preţul monedelor trecătoare, din cele mai ieftine.

 

Fără îndoială, întocmai ca Fany Rebreanu, nici G. Călinescu nu a citit romanul Gorila ori dacă a făcut-o i-a întunecat judecăţile “estetice” prejudecăţile lui apriorice, lipsite de orice substanţă reală, în acest caz impresionismul înseamnă ceea ce este de fapt, imaginaţie pură. Căci dacă ar fi dat atenţie cuvenită acţiunii romanului ar fi ştiut că Pahonţu s’a apropiat de Belcineanu, pe care-l dispreţuia, tocmai pentru a fi mai des în preajma femeii iubite Christiana. De altfel, încă de la primul capitol, Rebreanu, ţese cu răbdare de mare creator firul tot mai legat şi plin de valenţe al iubirii marelui ziarist, şi ar fi de spus că niciunde nu urmăreşte pe parvenitul Dinu Păturică ci e fascinat de figura majoră a îndrăgostitului, întrupată de Toma Pahonţu. A fi de părerea lui Călinescu e totuna cu a mistifica adevărul, bazat pe iluzia că eroul nostru ar fi suferit din cauza originii sale obscure, ţărăneşti ori chiar inversul e cazul, Pahonţu-Pamfil Şeicaru era mândru de originile sale mioritice. Dl. critic Călinescu, dispreţuind ţăranul român, socotit de M. Eminescu talpa ţării, îşi transmite propriile păreri impresioniste, eroilor rebrenieni. Căci nu numai Pahonţu nu suferă de obscurele sale năzuinţi de om de jos, dar e bine să ne amintim că pe Ion Glanetaşu, acelaşi mare critic îl califică drept brută, un parvenit al lumii tărăneşti, exponentul spiritului de gloată, infirmând realitatea subliniată şi de Octavian Goga că şi în sufletul omului simplu de la ţară pot să se desfăşoare sentimente cereşti, aşa cum le-a descris în Divina Comedie, Dante. S’ar putea demonstra că marile sentimente, pure la originea lor se păstrează mai puternic în autenticitatea, e destul să amintim că pe Ion l-a învins dragostea pentru Florica, ea l-a omorât şi nu setea sa nesăbuită pentru pământ.

 

Dovada infirmităţii sufleteşti a lui G. Călinescu privitor la iubire ca sentiment unic uman, ne-o demonstrează romanul său Bietul Ioanide unde se afirmă egocentric degradând pe unii colegi de seamă de facultate şi de academie, întrupând în figura lui Pomponescu pe ilustrul filozof român, I. Petrovici. Dar în ce priveşte carenţa lui în dragoste ne-o demonstrează atunci când Ioanide priveşte cu răceală moartea fetei sale Pica alături de tânărul legionar, iubitul ei, Gavrilcea, ucisi de urmăritorii lor, în cavoul unui cimitir, socotit din cele mai vechi timpuri, un loc sacru. Pe când fiului său Tudorel, condamnat la moarte tot ca legionar, îi citeşte jurnalul de zi cu indiferenţa profesorului care corectează o teză oarecare, de unde şi sublinierile, făcute cu un invizibil creion roşu, în textul tânărului. Romancierului îi lipseşte cel mai elementar simţământ de tată, din această cauză nu-l poate transmite eroului său Ioanide, acesta indiferent de rătăcirile fiului său, n’a vărsat o lacrimă pentru tragicul său destin, las că ar fi încercat să-i salveze viaţa. În atare momente un adevărat tată uită de politică şi de alte relaţii umane dar Ioanide (mă întreb de ce este bietul) în egoismul său prăpăstios, pentru noi este marele vinovat, el ca mulţi din generaţia lui, pentru devierile politice ale copiilor lor aşa că mila noastră se îndreaptă spre victimele nevinovate şi vom vorbi, purtându-i în inimă, ca de “bieţii, Pica şi Tudorel”.

 

În privinţa cazului G. Călinescu se pot verifica rândurile scrise în finalul romanului, Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda autorul când se referă la mitul fericirii prin iubire, străin omului şi literatului G. Călinescu, total suficient pentru a ne explica metamorfoza interioară a lui Pahonţu, urmare a cunoaşterii adevăratei iubiri ideale, numită si cerească. Numai, că dacă vrem să admitem că ultimele cuvinte stau în legătură cu învăţătura Sfântului Apostol Pavel, atunci în sfera ei va fi necesar sa încadrăm nu numai iubirea dintre femeie şi bărbat, prin taina nunţii devenind tipuri mistice, aşa dar nu i se tăgăduieşte marea valabilitate, totuşi dacă vrem să fim creştini nu vom lăsa afară nici iubirea pentru aproapele şi facem această corecţie care nu-i decât un simplu adaos, doar în acest caz vom putea spune împreună cu eroul biblic: “…dacă iubire nu e, nimic nu e! ...”

 

Ci dacă urmărim efectul iubirii ideale avut asupra lui Pahonţu, vom

observa că Rebreanu nu desparte mitul fericirii prin iubire între bărbat şi femeie de cel pentru aproapele, odată ce cu dragostea pentru Cristiana, Pahonţu îşi schimbă sentimentele şi faţă de cei din jur, semenul şi aproapele său, numai astfel va înfrunta moartea, existând o nevotrivire între deschiderea sa largă spre lume şi cei ce nu au înţeles rostul supremei sale jertfe.

 

Vom mai reveni asupra părerilor subiective ale lui G. Călinescu în legătură cu operele rebreniene dar de pe acuma vom semnala că parcă ofensat de geniul prozatorului Rebreanu, a încercat să-l degradeze făcându-şi el însuşi loc printre aşa-zişii scriitori citadini de unde Rebreanu de la început era condamnat să nu reuşească în descrierea mediului orăşenesc, ceea ce e o prejudecată apriorică în numele căreia se impunea dogmatic respingerea Gorilei,  pe lângă încărcătura politică pe care Călinescu o condamnă în totalitate, chiar şi când era vorba de proprii copii ai eroului său, Ioanide.

 

În general, G. Călinescu este victima unei viziuni elitare a culturii noastre straină spiritualităţii româneşti, să ne amintim că Eminescu ajuns Luceafăr “nemuritor şi rece” se consideră condamnat din leagăn de iele să împlinească un alt destin, decât cei ce îşi au steaua, care lui nu i-a fost dată ca geniu nefericit.

 

Plecând de la adevărul că sufletul omenesc e acelaşi indiferent că, el omul, e stăpân sau rob, ţăran sau orăşean, vom da dreptate încă o dată lui Oct. Goga, atunci când el consideră că şi între ţărani se pot găsi eroi de talia celor din tragedia antică sau din piesele lui Shakespeare deci se arată absurdă judecată, sigur tendenţioasă a “marelui critic” descriindu-l pe Rebreanu,  fals ca un romancier al gloatei realizat doar în această postură cam strâmtă, autor al sufletelor primitive de la ţară, atunci când în realitate numai întorcându-se la originile sale păstrate ca într’un tezaur nepreţuit de locuitorii satelor, scriitorul îşi recapătă harul creator pierdut între “complexele” caractere pervertite ale oraşului.

 

Reluând acţiunea Gorilei, Barbu Dolinescu ţine să omagieze gestul marelui ziarist de a-i fi apărat pe “fraţii de cruce” în incidentul de la Ohaba înscenat de autorităţile locale, conduse din umbră de guvernul român, studenţilor români.

 

Astfel la şapte precis, cum anunţase Dolinescu însoţit de studentul Ionescu intră în redacţia “României”, pe când Toma se afla în conferinţa sa cotidiană cu principalii redactori. (După cum mi-a scris, Pamfil Şeicaru niciodată n’a ţinut atare conferinţe cotidiene cu redactorii săi). Fără să aştepte, Dolinescu dăduse buzna în cabinetul directorului şi cu o înfăţişare solemnă îşi ţinuse unul din logosurile sale ideologice. După ce subliniază că el şi oamenii lui duc lupta pentru deşteptarea poporului şi formarea românului de mâine, harnic, cinstit şi viteaz, îsi arată recunoştinţa fiindcă din toată presa singur Pahonţu a sărit în ajutorul lor, sprijinindu-i să dobândească dreptate. Şi nu uită să pronunţe câteva idei a căror semnificaţie se vor cunoaşte mai târziu, când ele vor depăşi terenul sloganurilor goale şi vor trece în practică prin focul mistuitor al faptelor: “... Dragă prietene, fraţii de cruce nu uită niciodată fapta bună, precum nu iartă ticăloşia şi pedepseşte trădarea. Am venit să-ţi mulţumim frăţeşte. Inimile noastre te simt şi te proclamă frate de onoare. E singura răsplată ce ţi-o putem oferi, dar e din toată inima. Să trăieşti!”

 

În stradă în sunetele unui marş tumultuos se adunară fraţii de cruce, astfel că după ce se îmbrăţîşară şi îl sărută pe Dolinescu pe amândoi obrajii, Toma de braţ cu Barbu ieşiră pe balcon. Jos vreo 200 de frati de cruce în formaţie de parada cântau şi cântecul părea o chemare de luptă ce se înălţa pe braţele întinse în gestul salutului roman.

 

Discursul lui Pahonţu, înflăcărat de tot, îi asigură pe cei prezenţi că de mult sunt fraţi de năzuinţă “şi de dragoste pentru neamul nostru pe care-l vrem înnoit, înălţat, înnobilat! Mergem pe aceeaşi linie chiar când drumurile noastre par deosebite! ... Ne luptăm pentru tot ce e mai sfânt pe lume, pentru mântuirea neamului românesc! ... Cine dezertează de la luptă, trădează neamul şi trebuie expulzat din comunitatea românească ... Eu însumi, aici, mă consider în serviciu comandat. Dacă m’aş abate de la idealul meu, aş săvârşi o trădare pe care nici moartea n’ar ispăşi-o suficient, fiindcă ar fi renegarea vieţii mele. Lupta noastră nu admite ezitare sau retragere. Avem o singură lozincă: înainte!”

 

În aclamaţiile mulţimii Toma îl îmbrăţişă iarăşi pe Dolinescu si apoi pe studentul Ionescu. Analizând respectiva atitudine a lui Pahonţu, îl credem când susţine că nu se angajase total, mergea pe aceeaşi linie cu fraţii de cruce dar pe drumuri deosebite, în fapt respectivele principii constituiau idealul de totdeauna a vieţii sale, dar să recunoaştem deschis cine avea vreme să se împiedece de atare declaraţii, erâ luat în considerare că Pahonţu apăruse cu Dolinescu şi Ionescu la balcon şi îi şi îmbrăţişase acceptând titlul de frate de onoare. Aşa dar, în văzul tuturor se angajase pe un drum pe care nu voise niciodată să meargă. Ulterior ascultându-l pe Herdelea îngrijorat că pentru cei trei sute de fraţi de cruce va putea pierde mii de cititori, Pahonţu îl consideră ca un gazetar îngrijit doar de satisfacerea burţii, scria nu din pasiune ci ca o simplă slujbă de birou.

 

Aşa cum am arătat la început, vrăjit de dragostea lui întreagă şi nemăsurată pentru Cristiana, era convins că manifestările fraţilor de cruce îl vor ridica în faţa dnei Belcineanu, tot ce i se întâmpla era tratat prin lentilele de cristal pur ale acestei mari şi unice iubiri.

 

Desigur ideile enunţate de ambele părţi nu puteau fi contestate decât de răuvoitorii de pe marginea evenimentelor, nu mai că prin adeziunea dată punea un semn de egalitate între convingerile sale de o viaţă şi cele ale unei mişcări caracterizate prin practicarea violenţei total respinsă de orientările democrate, în esenţă, ale marelui ziarist astfel se expunea unui mare pericol ce el însuşi îl declanşase, asemănându-se unui condamnat la moarte, care îsi aşezase cu propriile mâini ştreangul în jurul gâtului.

 

După cum prevăzuse în “România” Pahonţu, guvernul căzuse iar parţidul naţional instalat provizoriu la putere se ocupa cu pregătirea alegerilor parlamentare. Belcineanu, noul ministru de interne devenise repede cel mai popular după ce la propunerea sa, guvernul a hotărât ca parlamentul să-şi păstreze un contact mai intim cu presa, a oferit directorilor celor mai importante ziare, câte-un mandat de deputat pe listele guvernului, fără nici o condiţie. Pahonţu l-a delegat din partea României să candideze pe Titu Herdelea, el renunţase bucuros în favoarea prietenului. Făcuse astfel fericit un om, stabilit pe locul al doilea pe lista Năsăud-Bistriţa judeţul său natal, ca deputat de Amaradia.

 

Pahonţu tot mai apropiat de Cristiana, o întâlnea fie la ea acasă, ori mai des la dna Teleman, prietena ei. De la aceasta aflase despre viaţa dublă trăită de iubita lui. Una era viaţa în lume unde apărea orgolioasă, fericită şi calmă, cea de-a doua dusă acasă în singurătatea rece, fără niciun semn de îndreptare în viitor. Pierzându-şi mama de copilă, nu s’a mai putut apropia de mama sa vitregă, a doua soţie a tatălui. Curând Iuliana i-a devenit prietenă bună, îi înlocuise mama deşi nu era decât cu zece ani mai mare decât dânsa. Cu timpul devenise visătoare, astepta un bărbat cavaler, falnic şi viteaz, un fel de Lohengrin să-l fi iubit fără curiozitatea Elsei, dar s’o scape din casa tinereţii sale, fără bucurii.

 

Apăruse Belcineanu, cu aureola lui de luptător neînfricat, ridicat de

jos, deşi mult mai bătrân, preferase tovărăşia unui ministru alături de care ar fi putut trăi din plin. Căsătoria Cristianei nu-i pricinuia grijă bătrânului Tomşa, tatăl ei, fata avea zestrea mamei sale pe care o administra singură de când devenise majoră.

 

Curând însă decepţiile au venit în lanţ, Belcineanu fiind de un egoism cotropitor, o trata ca pe un obiect de lux şi un decor frumos necesar pentru cariera lui de politician. Întreaga decepţie se transformase în dezgust când a observat că Belcineanu o utilizează în scopurile sale politice. Din această cauză a refuzat să-l primească pe Pahonţu, fiindcă îi părea că Belcineanu încerca să-l momească folosind sentimentele lui pentru soţia sa.

 

Cu această ocazie Pahonţu află că sfătuită şi de tatăl ei, bătrânul Tomşa, Cristiana vrea să divorţeze. Principial, Belcineanu a acceptat cu condiţia să amâne până ce va veni la putere ca nu cumva divorţul să-i producă anumite încurcături în combinaţiile sale politice.

 

Capitolul al VI-lea tratează despre trei despărţiri de unde şi titlul: Despărţiri. În primul rând, e una nu de nevastă ci de eterna lui iubită, priveşte relaţia lui Constantin Rotaru cu actriţa Nina Georgescu, pe care Pahonţu a întâlnit-o de câteva ori în biroul şefului. Aflând soţia lui, Eva, îi propune partenerului să aleagă între ea şi amantă. Desigur cu o tristeţe dureroasă cunoscutul avocat se vede nevoit s’o jertfească pe Nina, de unde gândul lui Pahonţu, “Iubirea care renunţă numai e iubire! Eu mai curând aş renunţa la viaţă”.

 

Dar Rotaru era incapabil să înceapă o nouă viaţă, astfel că îl roagă pe Pahonţu să trateze problema despărţirii cu Nina, o fată înţelegătoare de altfel.

 

Vorbind de dragostea lui, Rotaru crede că astfel de experienţe “omul numai la o anumită vârstă le poate înţelege. Un om de 50 de ani îndrăgostit pare mai mult sau mai puţin ridicol celor tineri, convinşi că iubirea e rezervată exclusiv vârstei lor. Aşa am crezut şi eu. Abia azi îmi dau seama că iubirea târzie nu poate fi ridicolă, ba dimpotrivă e mai dureroasă, fiindcă e ultima şi după ea vine înevitabil sfârşitul … Şi iată în situaţia asta sunt şi eu, dragă Toma! Îţi închipui cât mă costă mărturisirea ...”

 

Şi Pahonţu era impresionat nu atât de motivele suferinţei lui Rotaru ci pentru că suferea. Totuşi suferinţa lui îl ofensa. Înţelegea la un om de vârsta lui Rotaru o aventură dar când se transforma într’un sentimentalism lăcrămos, îl considera caraghios. Totuşi recunoştea că iubirea oricând ar apărea în viaţa omului poate fi o cauză de înălţare sau de prăvălire.

 

 Se întâlni cu Nina Georgescu, aşa cum îl rugase Rotaru să-i aducă la cunoştiinţă despărţirea lor. Fata se purtă cuminte, plânse puţin, s’a jurat că-l iubeşte pe Rotaru şi-l va iubi, dar că va renunţa la el pentru a nu-i complica viaţa.

 

A doua despărţire e a bogătaşului - Utalea - de sotia lui Clarissa Babila, fiica bancherului Leopold Goldstein. Vestea i-o aduce Dolinescu, Utalea fiind cel ce-a propus înrolarea mişcării la alegeri. Părerile lui Dolinescu despre Utalea, căsătorit cu o jidancă botezată, rămân neschimbate, fundamentul organizaţiei fiind antisemitismul.

 

Pahonţu încearcă să-l apere, considerând că omul a dat ascultare unui ţipăt al inimii. Nu are simpatii pentru Utalea în general pe oamenii de afaceri îi pune într’o oală cu borfaşii, dar când numai dintr’o mare iubire s’a însurat cu o jidancă, el vechi şi înflăcărat antisemit, a trecut peste gura lumii, a urmat numai glasul inimii, atunci nu poţi decât să scoţi pălăria în faţa sa. Pahonţu ne pare că-şi pledează propria situaţie de unde ar fi trebuit să-l tulbure răspunsul ideologului intransigent, Barbu Dolinescu: “- Opreşte! ‘strigă Dolinescu’.” Nu te înverşuna degeaba! L-am înţeles ca şi tine, dar nu mă simt obligat sa-l stimez pentru că, dintr’o slăbiciune sentimentală, a trădat o convingere şi o credinţă. Un om adevărat, un om superior cum ai spune tu, nu se lasă robit de pasiuni inferioare, ca un animal... Presupunând însă că l-aş fi admirat, ca tine, ar fi fost o incompatibilitate morală să admit pentru fraţii care luptă contra jidanilor, un om care a depus armele şi s’a înrudit cu jidanii. E clar. Fireşte că lucrurile s’au mai schimbat puţin de când am aflat că într’adevăr se desparte de jidancă.”

 

Ideea nu e atât de categoric aplicată, cum susţinea Dolinescu, astfel pe Vasile Marin eroul legionar mort alături de Ion Moţa, combatanţi ai trupelor naţionaliste din Spania ale lui Franco, nimeni nu l-a obligat să divorţeze de soţia lui evreică, deşi era unul din căpeteniile mişcării legionare. Mai mult, recăsătorită dna Ana-Maria, cu un copil medic, deţinută în vestita închisoare pentru femei de la Mislea, din România, de către comunişti, în exil arăta în amintirile şi poeziile dânsei o dragoste neîntinată de trecerea anilor fostului său soţ, Vasile Marin. Mai mult, participa cu regularitate la adunarea din Ianuarie, închinată celor doi eroi Moţa şi Marin, în incinta memorialului ridicat lor, chiar pe locul unde ei au căzut, în mod eroic la Majadahonda, lângă Madrid, capitala Spaniei.

 

Dolinescu mai crede că se zvoneşte după ce va divorţa, Belcineanu, o va lua de nevastă pe fiica bancherului Goldstein, fosta nevastă a lui Utalea. O veste ce nu-l lasă rece, se înţelege, pe Toma Pahonţu.

 

A treia despărţire este cea a lui Pahonţu de Virginia, asupra ei nu mai insistăm decât în treacăt ea fiind de-acum practic realizată, chiar dacă nu legalizată.

 

Deocamdată să-l urmăm pe Pahonţu cu gândul la Banca naţională unde are intenţia să scoată casa Virginiei de pe strada Pietăţii de sub ipoteca ce i-a permis ctitoria ziarului “România-Curentul”. Ne confruntăm pe această cale cu câteva caracterizări substanţiale, comune atât lui Pahonţu cât mai ales modelului său, Pamfil Şeicaru: “Era prea de dimineaţă ca să telefoneze guvernatorului. Se aşeză să scrie un articol în legătură cu libertatea alegerilor, să strecoare ceva şi despre Belcineanu, pentru guvern fără să se angajeze. O particularitate a talentului şi a temperamentului său era uşurinţa cu care rămânea un etern protestatar şi revoltat, simpatizat în marele public care vedea întrânsul prototipul românului dârz, mândru, neînduplecat cu toate că-şi schimba des părerile ajungând să critice sau să defaime ceea ce a adorat odinioară. În afară de stilul colorat şi sprinten servit de un vocabular îndrăznet, care cucerea lezne pe cititori sau ascultător, făcându-l să nu pătrundă ideile ci să guste forma, era substratul întotdeauna naţionalist care salva tot. În privinţa aceasta n’a avut şovăiri. Se şi lăuda de multe ori cu linia dreaptă pe care a urmat-o cu o perseverenţă de fier. De altminteri nu era deloc zgârcit cu autoelogiile când trebuia să-şi scoată în valoare meritele şi faptele. În graiul şi scrisul lui revenea necontenit “eu” şi “noi” (care însemna tot “eu”). Din experienţa altora învăţase că românii uită repede mai ales meritele şi prin urmare e nevoie să le reaminteşti din când în când, cu cât mai des cu atât mai bine. “Aşa fac nu numai oamenii mărunţi ci şi cei mari, nu numai în politică ci şi în ştiinţă său în arte ...”.

 

Printre alţii şi Tudor Arghezi împărtăşea părerea că românul uită foarte repede, are memoria mult prea scurtă. Din acest paragraf putem afla de unde îşi lua Rebreanu izvoarele pentru a putea zugrăvi portretul marelui ziarist, Pamfil Şeicaru, cu nume de roman Toma Pahonţu. Desigur îl cunoştea şi personal, astfel că a avut prilejul să-i simtă de-aproape efectele firii sale vulcanice, a  omului în acelaşi timp de acţiune dar şi de înroşită inimă dar credem că romanul nu ar fi fost posibil dacă nu-i descoperea ideile în articolele sale din Curentul, publicate nu numai de directorul ziarului. Căci Pamfil Şeicaru a fost un om de geniu dar în acelaşi timp întruparea unei atmosfere creatoare şi de existenţă atât, culturală cât şi ca o culme a presei noastre româneşti.

 

Desigur, fin observatory, Rebreanu a putut privi şi în datele lui biografice atât din cele relatate prin viu grai la întâlnirile lor dar tot atât din lectura atentă a multor studii publicate în zilele de albă sărbătoare a cotidienelor conduse de marele ziarist. În acest mod, numai după ce i-a cucerit eul rând pe rând ca pe o cetate greu de ocupat, Liviu Rebreanu a simţit că a reuşit să-i citească în inimă ca într’un fund de fântână ale cărui ape îl constituiesc cerurile deschise către el, şi doar în această stare de desăvârşire, marele romancier a purces la descrierea lui de unic portretist, drum ce trebuie să-l urmeze fiecare autor de roman istoric.

 

Fără îndoială, numai pe această cale Rebreanu a reuşit să redea literar în persoana lui Toma Pahonţu-Pamfil Şeicaru pe una din cele mai măreţe figuri ale culturii româneşti ori dacă nu l-ar fi admirat şi iubit în sens neoplatonic, subiectul de fapt subiectele sale de roman, nu ar fi izbutit să atingă înălţimile adevăratei arte, nu ar fi putut să realizeze Gorila, la proporţiile unui adevărat templu elen în versiunea lui mioritică.

 

Întretimp legăturile de inimă între Pahonţu şi Cristiana devin tot mai strânse cu atât mai mult cu cât Belcineanu devine insolit, felicitându-l pe Toma pentru concursul dat cu ocazia alegerilor. Pahonţu fu cuprins de mânie displăcându-i că ministrul îl tutuieşte ca pe un subaltern şi îl umileau mulţumirile prin care se înţelegea că “România” intrase în slujba guvernului, cumpărată cu un mandat de deputat, de unde asprul său răspuns în care îşi expune încaodată principiile activităţii lui de ziarist: “- Nu sunt înfeudat nimănui, onorate domnule ministru, şi deci îmi pot permite să susţin ceea ce cred că e util ţării! ... Desigur atunci şi atâta timp cât sunt convins ca susţin ceva drept şi cinstit!”

 

Rămaşi singuri, între Cristiana şi Toma, are loc pe spaţiul a două pagini desfăşurarea celei ma puternice iubiri, numită de Pahonţu, ideală. Vom cita câteva pasagii: “Şi totuşi el nu găsea curajul şi nici expresia să se apropie de sufletul ei, oricât îşi dădea seama că asemenea ocazie poate nici să nu se mai repete. Bâiguia ici-colo câte-o frază neroadă de care îi era ruşine, pe urmă se uita la ea cu nişte ochi atât de lacomi parcă ar fi vrut, prin văpaia privirilor, s’o topească deplin în inima lui, pentru că astfel s’ar uni cu ea şi ar putea-o purta ca pe un talisman imprimat cu fierul roşu în străfundurile fiinţei sale.”

 

Femeia remarcă iar în privirile lui o teamă pe care căuta să o înlăture printr’o intonaţie uşoara de unde tăcerile lui insistente îi oferă momentul să răspundă după inima lui. “Apoi da ... într’adevăr ... Te iubesc!”

 

Să ghiceşti în dragostea acestui om, doar impulsul de a cuceri o femeie din clasa aristocraţiei, pentru a-şi satisface obscurele origini de jos, cum o scrie G. Călinescu, înseamnă şi fi departe de esenţele adevăratei iubiri, lipsit de percepţia ei existenţială, criticul se transformă într’unul din chipurile pocite ale lui H. Bosch, ros de invidie începe să degradeze o realizare de unică valoare, recurgând la argumente mai mult decât nevoiaşe, străine oricărei logici umane roase de viermele neputinţei proprii.

 

Şi fiindcă femeia adoptase un ton uşuratec, Toma continuă grav, tot mai transfigurat: “Iartă-mă, Doamnă ,... îmi răneşti inima când glumeşti parc’ar fi vorba despre o dragoste de salon sau despre o aventură amoroasă pentru variaţie ... Am greşit poate, dar cuvântul mi-a ţâşnit din suflet fără voia mea  ... Şi totuşi e singurul cuvânt care mă tortura mereu să ţi-l mărturisesc că şi când el singur ar fi în stare a exprima tot. Dragostea, când e cea adevărată, mare şi unică, n’are alt mijloc de exteriorizare verbală. “Te iubesc” e cuvântul cel mai banal şi cel mai sublim. Depinde de inima din care izvoreşte … De peste un an sunt condamnat să-ţi spun banalităţile cele mai răsuflate sau să nu spun nimic pentru că ceea ce ardeam să-ţi spun era un singur cuvânt ... De altfel, de fapt, nu simţeam nici o nevoie să vorbesc. Dacă fără vorbe nu eram înţeles, vorbele erau de prisos. Îmi ajungea prezenţa dtale chiar când mă ignora. Nu eşti pentru mine numai femeia iubită, eşti însuşi destinul meu pentru care am fost creat şi care mi s’a impus. De aceea din clipa în când te-am întâlnit ai devenit viaţa şi moartea mea. Am luptat împotriva dtale, m’am ferit, m-am zbuciumat, te-am blestemat, toate în zadar. Dta trăiai în mine înainte de-a te fi cunoscut ... Până atunci îmi făuream idealuri şi scopuri de viaţă, mă răzbunam cu lumea întreagă; de când te-am văzut dta îmi întruchipezi tot, absolut tot ... Nu ştiu dacă e bine sau e rău, dar altfel nu se mai poate! ...”.

 

Ascultând aceste vorbe Cristiana se ridică încet, un moment a simţit că el a întins mâna spre ea, dar s’a oprit pe loc iar ea era bucuroasă că nu s’a pângărit o comuniune sufletească. Sta gânditoare în pervazul ferestrei razele încurcându-se în părul ei cenuşiu, îi picurau pulbere de aur şi pe obraji. În marea tăcere câtă a urmat, Pahonţu cu glasul, greu de emotie spuse: “- Destinul ... I-am simţit fâlfâitul aripilor odinioară când ţi-am auzit numele şi când am întors capul ca să mă feresc de o primejdie ...”.

 

În respectivele pagini, în care iubirea atinge culmi nebănuite având grijă să nu pângărească o comuniune sufletească atât de împlinită şi când cuvintele rostite se transformă într’o rugăciune venită din profunzimile sufletului îndrăgostit, Liviu Rebreanu atinge un apogeu rar ajuns de alte fiinţe, zguduitor şi tot atât de sublim în rostul său, ca imn adus iubirii pure sau cereşti. Uniunea sufletelor naşte, ca o taină, unele din cele mai cutremurătoare pagini ale romanului românesc şi nu numai ale lui. Ni se revelă momentul când dragostea îl transformă pe om atât de mult încât în lumina aureolei ce-i înconjură inima, numai poţi desluşi hotarele dintre ceea ce este omenesc şi divin, în sine. Autorul adună la un loc viaţa şi moartea, trecutul şi eternitatea singura creatoare în spirit.

 

În noua sa situaţie, mutat la hotel, în divorţ cu nevastă-sa Pahonţu se supără când prietenii şi cunoscuţii îl întreabă dacă e adevărat că şi-a părăsit familia şi se înfurie în clipa când ei încearcă să-i dee sfaturi. Doar gândind la Cristiana îşi simţea energiile înzecite. Câteva zile după validarea alegerilor Pahonţu caută sa aibe o explicaţie cu Belcineanu în legătură cu postul de subsecretariatul de stat, promis. Însfârşit, când ministrul vorbeşte de dorinţa sa, Toma îi răspunde aspru, dar pe acelaşi ton de egalitate, tutuindu-l: “Dorinţa mea? Te înşeli, dragă Belcinene (Ministrul tresări). Să nu inversăm rolurile! A fost dorinţa dtale insistentă, repetată ... Pe care eu, chiar în principiu, am acceptat-o cu dificultate şi abia după o gândire de ... de şapte ori douăzeci şi patru ore … Ştii, asta ca să fixăm poziţiile!”

 

Şi când Belcineanu, cu impertinenţă îi recomandă să aiba încă răbdare îi vine ideea să-l întrebe pe şeful guvernului dacă a avut vreodată intenţia să înfiinţeze un subsecretariat de stat pe lângă ministerul propagandei nationale, acesta îl asigură că a fost indus în eroare fiindcă nu a existat o atare propunere, deoarece ştiinţele, artele, literatura trebuie să rămână libere. N’ar fi aprobat ideea nici dacă statul ca în vremurile sale mai bune ar fi avut finanţele mai înfloritoare, statul nu produce decât lucruri hibride când se amestecă în cultură. Aşa dar Belcineanu îl minţise, pentru a nu fi atacat în cursul alegerilor.

 

Drept urmare apâruse în “România” o informaţie răutăcioasă despre  el, ceea ce uimi pe Titu Herdelea doar îi ştia prieteni la care Pahonţu îi răspunde că nu poate fi prieten cu un individ care l-a minţit şi tras pe sfoară considerând că-l poate cumpăra cu promisiuni prosteşti. Ciocoiaşul acesta a crezut şi crede că ziariştii ar sta la cheremul lui ca slugi credincioase, dar o să-i arate că ei sunt independenţi, stăpâni pe opiniile lor.

 

Când Belcineanu îl cheamă la telefon îl repede asigurându-l că i-a venit şi lui timpul să-şi primească replica tot atât de delicată cum s’a vrut şi batjocura lui! Iar când Pahonţu începuse să ridice tonul, puse încet receptorul în furcă, pentru a nu fi nevoit să audă şi nişte înjurături neaoşe. Pahonţu n’a observat că vorbeşte singur decât atunci când aşteptase un răspuns, şi trântise receptorul şi el cu un, “să-l ia dracu, atât mai bine”.

 

Nu peste mult se pornise să scrie un articol împotriva sa, intitulat Mistificatorul, în care nu pomenise numele lui Belcineanu şi n’a folosit nici un cuvânt greu. Primise telefon şi de la Cristiana mulţumindu-i, stiind că pentru ea o face şi îl invită poimâine la Iuliana să vină şi el, ceea ce pe ziarist îl umpluse de o vie bucurie.

 

Capitolul al VII-lea Prigoana începe cu vizita lui Dolinescu, acesta după o întrevedere cu Utalea s’a hotărât să candideze, la Făgăras în cadrul unor alegeri parţiale care din cauza unei neglijenţe urmau să fie repetate. Era însoţit de studentul Ion A. Ionescu, aflat în biroul lui Herdelea. Văzându-l, Pahonţu îl întrebă dacă e supărat cumva pe el fiindcă nu poate să-i cunune, se referea la căsătoria lui cu Cintia. Studentul îi răspunse că în ce priveşte cununia lor e cu bucluc, abea fixată data, ea trebuie să fie amânată până după alegerile de la Făgăraş adică până după Paşte.

 

La despărţire Dolinescu pare sigur că va conta pe ajutorul ziaristului, este doar unul de-al lor în înţelesul cel mai bun.

 

Pahonţu după intentarea divorţului, neplăcându-i la hotel închiriase un mic apartament pe strada Elena, pe care l-a înzestrat cu toate cele trebuincioase pentru odihnă. Avea numai un dormitor, o odaie de lucru cu biblioteca redusă, mare parte o lăsase la Virginia, camera de baie şi un mic hol-vestibul de unde se ieşea direct în stradă: “De la redacţie spre casă trecea prin Cişmigiu care în decorul de iarnă, uneori avea aspecte polare. Strada lui era curată, asfaltată, liniştită, puţin dosnică, cu trotuarele străjuite de castani şi salcâmi bătrâni ...”. Singurătatea îl apăsa, până şi gândul morţii îi apărea ispititor şi misterios nu ca odinioară pe front când era ca o vedenie de fiecare clipă.

 

 

Mai asista la şedinţele de la Cameră unde articolul său Mistificatorul produse senzaţie. El continua campania contra lui Belcineanu, vroind că-l micşoreze pe ministrul de interne dar nu să-l nimicească.

 

La redacţie l-a vizitat şi Teofil Drugeanu cu scopul de a-l recâştiga pe marele ziarist de partea şefului său Belcineanu, dar fără nici un succes.

 

Pahonţu o vizitează pe dna Teleman unde în aşteptarea Cristianei, aduce vorba de dragostea lui pentru prietena sa, pe care Iuliana o consideră una simplă, dar Toma protestează fiindcă orice iubire e unică şi plină de toate tainele şi complicatiile pentru cei ce o trăiesc: fiece iubire adevărată e o nouă descoperire a universului, mai mult, sunt unele iubiri care înseamnă mari predestinări, atunci anume când două fiinţe se regăsesc împotriva lor însăşi ...”.

 

De când îşi mărturisise iubirea Cristianei, lui Pahonţu îi plăcea să-şi disece sentimentele şi să le descopere origini supranaturale. Însfârşit soseşte şi Cristiana, tema lor fiind divorţul ei, odată ce liber, Belcineanu, va putea să se dedice patimei sale, politica. Întrebat dacă şi Pahonţu mai crede în politică, el cu un glas de adolescent adaogă printre altele: “Şi totuşi fiecare bărbat poate ajunge să-şi dea seama că o sărutare e mai preţioasă pentru fiinţa lui decât cucerirea unei provincii. În viaţa fiecăruia poate apărea femeia care provoacă criza supremă şi care hotărăşte nu numai viitorul lui dar uneori al omenirii. (Referinţa la piesa shakespeariană Antoniu şi Cleopatra este mai mult decât evidentă. E răscrusea cea mare pe drumul mare al vieţii. Atunci femeia aceea şi numai aceea nu mai e o distracţie sau o aventură sau o dragoste ci chemarea destinului căreia nu-i poţi rezista. Atunci părăseşti tot, nu te mai uiţi în urmă şi nici măcar înainte ci numai în ochii ei în care se află marea taină a începutului şi sfârşitului, merindea nemuririi ... Ce importanţă mai are atunci politica sau soarta celor din jurul tău?”

 

Fiindcă dna Teleman face aluzie la îndrăgostiţii romantici, Toma se grăbeşte să pună lucrurile la punct. “Totuşi nu mă gândeam la îndrăgostiţii de toate zilele pe care extazul apropierii fizice îi face romantici, ci la cei puţini, rari, care pornesc cu conştiinţa clară, ţinându-se de mână, pe cărarea destinului ...”.

 

Am să redau în continuare o scenă, în care zisul romancier “al gloatei”, arată un rafinament de-o deosebită expresie literară cum numai inspiraţii muzelor îl pot avea când descriu momente de revelaţie a iubirii cereşti, înălţând dumnezeiescul din om: “Din când în când (Pahonţu n.n.) întorcea furiş privirea spre Cristiana cu un mic gest de admiraţie, Cristiana însă în colţul canapelei îşi răsturnase capul pe speteaza de lemn sculptat şi privea cu ochii închişi parcă dincolo de tavanul vopsit cu ulei într’o culoare foarte vie. Pahonţu a văzut-o cu coada ochiului şi i s’a întipărit ca un desen în inimă curba caldă a gâtului şi a bărbiei. O simţea că ascultă cu sufletul şi că, pentru ea, ca şi pentru el, cuvintele sunt numai clapele care exteriorizează rezonanţele multiple ale firelor străvechi prin care omul comunică direct cu trecutul şi viitorul ...! În salonul călduţ, în care înserarea povestea sosirea întunerecului, se urzea o atmosferă tainică, blândă, ca în aşteptarea unei revelaţii ...”.

 

Surprinzător, împrăştiind horbota mistică presărată cu reverberele diamantine ale visului, apare dl. ministru de interne Belcineanu mirat când îl vede la dna Iuliana T. pe Pahonţu. Fiindcă fratii de cruce sunt foarte belicoşi, de unde se poate deduce importanţa rezistenţei şi luptei lor, ministrul trebuie să plece imediat în Ardeal ca la faţa locului să preieie comanda operaţiilor electorale. Misiunea se arată a fi foarte grea, deoarece la o alegere parţială, decisivă pentru câştigarea generală a scrutinului, toată ţara se găseşte angajată asupra ţinutului respectiv, al Făgăraşului, cu presa care ţipă şi opoziţia face scandal în Parlament şi se plânge regelui, de unde o atare acţiune nu-i uşoară deloc. Adică, oamenii guvernului nu pot manipula după voie voturile, asigurându-le cât se poate de uşor câştigarea lor.

 

Plecând din casa Teleman, Pahonţu se simţi deprimat şi prăbuşit. În automobilul ducându-l spre redacţie i-a fulgerat ideea de a renunţa la Cristiana, care a apărut ca un uragan în viaţa lui, i-a distrus familia, i-a înstrăinat copiii, i-a anihilat ambiţiile şi l-a redus sufleteşte la o zdreanţă ce tremură de dorul ei ... Dar numaidecât izgoni înăşi ispita unor astfel de gânduri ca pe un veritabil sacrilegiu. Simţea dincolo de rădăcinile tuturor gândurilor, că fără ea lumea ar înceta de a mai exista pentru dânsul, întocmai cum va înceta în momentul când va muri …

 

La şapte şi jumătate era singur în birou şi se pregătea să scrie ceva despre fraţii de cruce în campania electorală, referitor la aceasta Dolinescu îi relatase că poporul îi primeşte cu drag, pe când autorităţile îi prigonesc în toate felurile. Era însă distrat, în creeri gândurile îi jucau fără şir, ca şi când s’ar fi aflat sub un iminent pericol. Deşi îşi promise că nu va pleca până nu va fi isprăvit articolul, trebui să-l întrerupă fiindcă sunase telefonul. La capătul celuilalt fir era Cristiana, tulburată îi spunea că trebuie să-l vadă imediat, pentru a-i comunica ceva foarte important. Rămase să vie la el, acasă.

 

 

Astfel că nu peste multă vreme aflase următoarea întâmplare. Coborând treptele casei Teleman, Belcineanu se arătase impresionat de prezenţa lui Pahonţu. Cu Cristiana dorea să ştie ce urmăreşte, el o să-i redea libertatea oricât îi sângerează inima. Totuşi îi va vorbi despre greutăţile alegerilor, de la Făgăraş, cât şi despre greutăţile pe care i le produc fraţii de cruce, cum amintesc toate rapoartele primite de el. Şi nu se poate face nimica până o anume presă în special Pahonţu, îi sprijină. A încercat să-l înduplece fără rezultat. Nu-i cere să renunţe la campania urâtă dusă împotriva lui ci să-l sfătuiască pe Dolinescu să-şi retragă candidatura. Dar cum Pahonţu o iubeşte va fi destul un simplu cuvânt din partea ei ca el să se execute, încheiase Belcineanu, „ca un intrigant nobil de melodramă.”

 

Fiindcă dna Belcineanu nu se lăsa convinsă de concluziile lui, ministrul de interne o asigura că a recurs la ea pentru a rămâne totul în familie. Dacă ea va refuza îi va comunica prin altcineva situaţia lui Pahonţu, şi acesta nu va permite să-şi sacrifice libertatea din cauza lui. Cristiana mai avea timp să se gândească, dar îi promite că după succesul său de la Făgăraş, indiferent cum, îi va da scrisoarea de divorţ şi cu ea, libertatea.

 

Dacă i-a mărturisit toate acestea, Cristiana vroia să câştige mai multă încredere în ea însăşi, dar îl roagă pe Pahonţu să nu facă niciun sacrificiu pentru ea, când poate Belcineanu nu s’ar ţine nici acuma de cuvânt, aşa ca de atâtea alte ori. Mai ales se gândea, cu lacrimi în ochi, va putea avea neplăceri cu prietenii săi, dar tocmai asta va fi sacrificiul, o linişti Pahonţu.

 

Pe urmă marele ziarist plecă la redacţie convins în acţiunea sa, pradă unui sentiment ce nu-l pot avea decât cei ce sunt gata să se dăruie cu totul: „Se gândea numai la Cristiana şi se simţea înălţat. Niciodată nu s’a simţit mai bun, mai nobil şi mai curat. Avea impresia că i-au crescut aripi şi că poate zbura tot mai sus. Aşa a visat el totdeauna iubirea adevărată, un dor pur ca un cântec de trubadur. Ca un viteaz din basme, având drept merinde o sărutare pură, porneşte şi el la luptă împotriva ticăloşiei, cu certitudinea că la capătul războirilor îl aşteaptă fericirea cea mare în braţele iubirii …”.

 

Să recunoaştem că Pahonţu a suferit o transfigurare sublimă cum au parte cei predestinaţi, pregătiţi să execute ritualul de majoră credinţă ideală.

 

Pahonţu îşi spunea că a venit timpul să meargă pe drumul lui, să nu mai servească pe alţii ci doar pe sine. Ori la urma urmelor de ce candida Dolinescu atunci când era împotriva sistemului electoral democrat, alături de reprezentanţii gorilei politicianismului?

 

Deci scoase din maşina de scris articolul început, dedicat fraţilor de cruce şi îl înlocui cu an altul în care avertismentul dat fraţilor de cruce, într’o oră era gata. După ce scrisese într’o coloană şi jumătate jonglerii autoritare şi naţionaliste, Pahonţu “întreba nedumerit ce caută fraţii de cruce la Făgăraş printre cerşetorii de voturi şi-i îndemna pe un ton aproape solemn, în interesul ideei naţionale, să renunţe grabnic la aventura alegerilor şi să se întoarcă pe drumul lor care duce la adevărata izbândă de mâine.”

 

Când îl sfârşi, chemă pe secretarul de noapte şi îi dădu dispoziţii ca să apară a doua zi de dimineaţă, în ediţia specială pentru capitală.

 

Pe urma îi apăru o mustrare în suflet spunându-i că e pe cale să-şi trădeze propria-i credinţă şi astfel îi era teamă să nu-şi fi distrus chiar temeliile existenţei. Dar imaginea Cristianei îi împrăştie toate temerile, în mintea şi inima lui nu mai trăia decât dna Belcineanu.

 

A doua zi la cameră primise felicitările unui fost ministru care vedea nu mai crime odioase în mişcările “naţionalismului anarhic” ale tineretului. Zadarnic Pahonţu îi apăra, explicând că e vorba doar de tactica fraţilor de cruce pe care n’o aprobă, pe când doctrina lor e soră cu a lui, dacă nu chiar odraslă directă.

 

Seara la redacţie i se anunţă vizita lui Utalea, care-i oferă sprijinul său material pentru a păstra linia de prietenie a ziarului faţă de mişcare. La gândul că Utalea caută să-l cumpere Pahonţu cuprins de mânie începe să răcnească, adresându-se lui Herdelea: „- Auzi, bătrâne? ... Vrea să mă cumpere! El ştie că în România totul e de vânzare, mai ales conştiintele! ... De aceea am rămas eu sărac ca să mă cumpere dânsul! … “Şi deodată cu un gest teatral arătând uşa strigă răguşit: „ Afară! ... Banditule! ... Tâlharule! …”

 

Şi mai bine de un ceas Pahonţu alergă prin cameră ca o fiară în cuşcă regretând că nu l-a bătut răzbunându-se poate şi pe alţii care au încercat să-l cumpere cu banii lor murdari. Când să plece la cină primise o telegramă de la Dolinescu anunţându-şi venirea a doua zi în Bucureşti. Toma îi rupe hârtia în bucăţi socotind că nu merită să-şi facă sânge rău pentru un individ ca Dolinescu, acesta în numele prieteniei l-a considerat servitorul lui, pe care-l poţi umili şi chiar cumpăra.

 

Conflictul ameninţa să ieie proporţii neaşteptate.

 

A doua zi apare Dolinescu, pe care-l înfruntă interzicându-i să-l trateze ca de la stăpân la slugă, el în casa lui face ce vrea şi ce-i place, deci nu are să-i dea nici o socoteală n’are să mai trateze cu el. Şi atunci se întâmplă să intre pe uşă reporterul Sever Sorescu dorind să-i ceară şefului unele instrucţii, Dolinescu considerând că Pahonţu îi întoarce spatele cuprins şi el de furie sări de pe scaun şi fulgerător îi arse două lovituri în obraji, una cu palma şi alta cu dosul, spunându-i în acelaşi timp: „Lichea sinistră”. Desigur Pahonţu răspunse cu o ploate de pumni. Reporterii strigară după ajutor iar doi servitori îl înfăşcară pe Dolinescu care striga într’una: „Vânzătorule! Bestie ordinară! Trădătorule!” Titu Herdelea îl întreabă dacă vor da proporţii publice încăerării dintre cei doi prieteni sau vor ruga pe confraţii lor să fie trecută sub tăcere, dar Pahonţu nu înţelege să-şi menajeze adversarul când l-a atacat în mod mişeleşte. Drept urmare, trei zile ziarele au înfierat odiosul atentat împotriva libertăţii cuvântului şi l-au felicitat pe Pahonţu pentru corecţia aplicată laşului agresor. În cameră, un obscur deputat de Făgăraş, la îndemnul lui Belcineanu a informat guvernul în legătură cu ororile săvârşite în judeţul lui de nişte tineri înarmaţi cu pumnale şi revolvere. Cu un ropot de aplauze partidul a omagiat pe Pahonţu, devenit martirul ordinei legale. Belcineanu, el însuşi, a luat cuvântul asigurând că dezordinile vor înceta dacă se va aplica legea, adică represiunea totală a fraţilor de cruce. În ce-l priveşte pe Pahonţu nu mai exista niciun dubiu că el îi trădase, trecând de partea „călăului” ministru de interne, Belcineanu. Se înţelege că declaraţia războinică a ministrului a fost îndelung ovaţionată şi când aplauzele au încetat, dintr’o tribună publică a Camerei a răsunat un glas limpede, aproape dominator: „ - Huo!... Să vă fie ruşine! ... Ruşine! ...”.

 

În continuare, ca de obicei, tinerii au fost puşi în ilegalitate şi arestaţi conform ordinului venit de sus ca în termen de două zile să fie îndepărtaţi toţi propagandiştii care nu sunt alegători şi cei ce nu sunt din localitate urmau să fie expediaţi, cu precădere fraţii de cruce. Pe Zachi, fiul lui Herdelea plutonierul l-a învinuit de propagandă interzisă, iar în comuna Ohaba, Vasile Cumpănaşu era acuzat că ar fi îndemnat un sătean la rebeliune. Însfârşit Ion Ionescu a fost arestat pe motiv că ar fi ultragiat pe jandarmul care l-a oprit să iasă din comună.

 

În tot acest timp, „Pahonţu continua furibund campania contra lui Dolinescu. Alte ziare îi ţineau hangul. Presa bucureşteană avea zilnic informaţii despre lupta electorală de la Făgăraş, care însă nu relatau decât eterne provocări şi ciocniri de-ale agenţilor lui Dolinescu cu autorităţile, fără să pomenească un cuvânt despre prigoana ce o îndură fraţii de cruce din partea tuturor organelor oficiale.”

 

Dolinescu, văzându-şi oamenii rând pe rând arestaţi, mai mult Ionescu ameninţat de un locotenent că-l va trimite la Bucureşti, via

Sibiu, să fie predat Siguranţei generale a Statului îi cere prefectului omeneste, nu oficial, să facă dreptate, să aplice legea sau regulamentele oricât de severe. Dar dându-şi seama de falsitatea prefectului, răbufneşte desgustat: „Întâia şi poate ultima oară m’am băgat în murdăria asta pe care o numiţi politică. Ei bine, domnule prefect, vă implor, arestează-mă şi pe mine! Mi-e scârbă de atâta ticăloşie! Vă bateţi joc de un popor care tolerează toate fărădelegile! ... Şi nu se ridică nimeni să vă trezească şi să răzbune toate nedreptăţile! Şi nimeni nu te ascultă! Nimeni nu vă trăzneşte ca să dea un exemplu!”

 

Si când prefectul îi întoarce spatele îşi aminteşte că toată prigoana asta de la Pahonţu porneşte.

 

Este cazul să menţionăm că marele merit al lui Rebreanu constă în faptul că trăind pe viu epoca respectivă a descris-o obiectiv, ceea ce până astăzi nu s’a mai întâmplat. Marele romancier, nu este un partizan al fraţilor de cruce, dar nici atât al clasei politicienilor, astfel că în acest cadru să conteşti prigoana - mai bine spus prigoanele - declanşate de guvernele democrate ale vremii împotriva tineretului român, cum o face editorul N. Gheran, înseamnă nu numai să mistifici un adevăr dar şi să-ţi baţi joc, în mod crunt de el. De pildă, ţărănistul Armand Călinescu, mult adulat de comunişti, a declarat unor ziare franceze că numit prim-ministru va lichida, în scurt timp, mişcarea legionară.

 

Noi am urmat exemplul lui L. Rebreanu, rămas până la capăt credincios obiectivităţii sale, singura modalitate de a pătrunde, cu adevărat, în esenţa unui fenomen deloc neglijabil, al istoriei Românilor.

 

Capitolul al VIII-lea intitulat Gloanţele, începe cu anchetarea lui Ion Ionescu, tânărul fiind convins şi el că toate astea nu s’ar fi întâmplat dacă ar fi existat un apărător ca să dezvăluie fărădelegile comise de autorităţi. A crezut şi el în Pahonţu, mai mult ca toţi, dar acum ştia că acesta datorită unui egoism animalic e trădătorul cauzei lor sfinte.

 

Trimis la Siguranţa generală a Statului din Bucureşti acolo un comisar îl primi lovindu-l cu pumnul în obraz, atât de straşnic încât Ionescu se clătină gata să vie peste cap. La întrebarea „De ce?” comisarul îi răspunde ca să-şi amintească de faptul ca este un infractor la ordinea publică. Totuşi peste vreun sfert de ceas îi dădu drumul, atrăgându-i atenţia că nu şade frumos pentru un om cu studii înalte sa fie amestecat între derbedei şi să nu-l mai prindă pe acolo că pe urmă întoarce foaia … După masa, liber, şi-o petrecuse la Cumpănaşu vorbind cu logodnica sa Cintia de ticăloşia lui Pahonţu care i-a înşelat şi vândut. Pahonţu se certase şi cu Rotaru, din cauza atitudinii sale prea vehemente privind pe fraţii de cruce, iar fata auzise la Universitate că Pahonţu fusese cumpărat de Belcineanu să-i trădeze pe fraţii de cruce. Se spunea că dinadins s’a prefăcut că-l înjură pe ministrul de interne ca acesta să mărească preţul vânzării.

 

Într’o seară sosiseră câţiva din fraăţii de cruce alungaţi din Făgăraş, printre ei şi Vasile Cumpănaşu, acesta probabil datorită firii sale mai potolite n’a fost maltratat în diferite feluri ca ceilalţi. Ascultându-i, Ionescu se întreba din când în când parcă ar fi vorbit cu propria-i conştiinţă: „- De ce, Doamne, atâta batjocură! … Şi tocmai pe noi care n’am făcut nici un rău nimănui, nici măcar lui Pahonţu.”

 

Tinerii nu erau descurajaţi şi trăind atâta timp în sate, propriu zis abia la Bucureşti au cunoscut amestecul marelui ziarist şi socoteau că o să-l sancţioneze cu o bătaie zdravană căci astfel de trădări nu merită decât o pedeapsă umilitoare. Mai măsurată suna condamnarea lui Vasile, considerându-l o lichea şi nu merită decât cel mult să fie scuipat. „De fapt, ei au vrut să-l bage între ei ca luptător naţionalist, când el nu a avut nicio obligaţie faţă de mişcarea lor, ceea ce era mai mult decât adevărat. Pe urmă a schimbat macazul fie în interesul ziarului fie al carierii lui şi ajunge la concluzia că numai dacă ar fi luat bani, ca Iuda, gestul său putea fi etichetat ca o vânzare. Total altfel sună vorbele lui Ionescu, vehemente din cale afară: „Da, da ... vânzare! Atâta căutaţi să-l spălaţi de parcă ar fi slujit frăţeşte tâlharul! ... De vânzare e vorba, Vasile! ... Atunci? ... Ce are a face lichelismul? ... Ne-a vândut celuilalt tâlhar ... Şi voi vreţi să-i trageţi o bătaie ca unui jidănaş oarecare?”

 

Fără îndoială în mintea lui Ionescu încolţise ideea lichidării lui Pahonţu, urmând consecvent şi fanatic ideologia mişcării care impunea răzbunarea trădării prin moartea vinovatului. Să ne amintim de cazul lui Stelescu, ucis de zece asasini care l-au ciuruit de gloanţe în timp ce se afla internat într’un spital lipsit de orice mijloc de apărare.

 

Iată deci că Rebreanu e criticul ideologiei mişcării nu mai că întrebarea lui priveşte pe cei care i-au adus pe tineri în situaţia să judece în acest fel. Şi aici e bine să reţinem că Ionescu şi-a urmat glasul propriei conştiinţe, ceilalţi nu şi-au dat consimţământul pentru pedepsirea lui Pahonţu cu moartea, deci ar fi putut fi recuperabili dacă politicienii ar fi avut şi ei o conştiinţă la rândul lor. Din această cauză romanul lui Rebreanu poartă titlul de Gorila, stadiul de degenerescenţă maximă a politicianismului românesc.

 

Din ziarele de dimineaţă tinerii au aflat că Belcineanu reuşise în alegeri, dar că însuşi Dolinescu a primit un număr de voturi superior tuturor celorlalte partide, în afară de radicali. La urma urmelor, credea Cumpănaşu, era un rezultat excepţional.

 

Conform dorinţei Cintiei, mare amatoare de teatru au asistat cu toţii, inclusiv Ionescu, la reprezentarea Scrisorii pierdute. Într’o lojă apăruse dna Belcineanu iar într’alta se afla Pahonţu însoţit de un domn şi o doamnă. Pe Ionescu nu-l mira prezenţa lui Toma deoarece era printre favoriţii admiratori ai piesei, de un caragialesc fanatic şi că de multe ori Scrisoarea pierdută i-a servit ca argument împotriva democraţiei şi al partidelor politice.

 

Începuse spectacolul, dar Cintia observând pe Pahonţu cu privirile sale de diamant îndreptate spre dna Belcineanu, care din când în când trăgea cu ochii spre el, nu i-a fost greu dă-şi dea seama, cum i-a spus lui Ionescu, că Pahonţu e amorezat şi astfel se făcuse lumină mare în sufletul tânărului. Şi fiindcă îl ura atât de mult pe Pahonţu nu s’a gândit nicio la clipă că schimbarea marelui ziarist a fost dată de noul său sentiment, era de părerea lui Dolinescu că situaţia nu putea fi schimbată deoarece dragostea nu face decât să exprime un simţământ animalic, aşa că nu-i putea influenţa perspectiva, oricum, mai mult decât obsesivă asupra trădării lui Pahonţu. De-aici cuvintelor atât de inocente ale Cintiei tânărul le dădea o semnificaţie subiectivă, considerând că vânzarea s’a făcut prin dna Belcineanu doar era ştiut că politicianul îşi întrebuinţa nevasta pentru a reuşi acolo unde nu putea ajunge prin simpla cale a politicii. În mod absurd i se întări această posibilitate a vânzării şi pentru a şi-o dovedi, mânat tot mai insistent de gândul răzbunării, începuse să-l pândească pe Pahonţu şi astfel aflase că s’a mutat de la hotel, în strada Elena.

 

Postat în faţa casei lui Belcineanu, nu i-a fost greu să descopere că

doamna Cristiana se întâlneşte cu Pahonţu la el acasă. Dar ceea ce Ionescu nu ştia, la aceea întâlnire femeia îi aduse lui Pahonţu vestea bună că Belcineanu îi dăduse scrisoarea de divorţ şi cu ea deplina libertate autorizând-o să facă demersurile pentru divorţ, iar de două săptămâni s’a mutat în apartamentul său avocaţial ce şi l-a luat, unde a transportat arhivele şi biblioteca.

 

Fericit Toma exclamă pierdut, acel „Te iubesc! ... Te iubesc! ... Te iubesc! ...” iar drept răspuns Cristiana îi înconjurase gâtul cu braţele “simplu şi natural ca un gest pornit din străfundul inimii. Sărutarea amară şi lungă parcă pecetluia un trecut de zbuciumări şi-l înmormânta pentru eternitate”.

 

Apoi Cristiana se desmetici propunându-i să fie cuminţi şi să aştepte până vor fi amândoi oameni liberi. În apartamentul său plin de ispite şi primejdii răspunsul lui Toma e plin de adânci semnificaţii: „ - Da! ... sânt ispite!” repetă iar Toma mai exaltat. Şi trebuie să ferim dragostea noastră, de orice pângărire! ... Taina începuturilor ei şi încercările multe şi aşteptarea mereu prelungită, toate pregătesc parcă anume revelaţia cea mare din ziua când ne vom putea înfăţisa lumii întregi ca doi tineri care abia atunci vor începe experienţa iubirii şi a vieţii adevărate! ... “Da, da! ... Aşa te-am visat totdeauna şi aşa am râvnit unirea noastră, în puritate desăvârşită! ... Mireasa gândurilor mele ...”.

 

Cristiana îl asculta fermecată amintindu-şi de cavalerul din visurile de odinioară, cel ce o ia iubi ca un Lohengrin: „Acuma i se părea că a sosit cavalerul şi cuvintele, tremurate de un elan romantic şi rostite cu un glas ostenit de patimă, îi răsuna în inimă ca un cântec minunat”.

 

Dar din acest cuib al visurilor - noţiunea e tipic rebreniană - Cristiana se trezeşte auzind că cineva se plimbă subt ferestrele casei de parcă ar sta la pândă. Pahonţu nu-i dă importanţa cuvenită deşi întradevăr acel trecător era de fapt studentul Ion A. Ionescu, zgomotul paşilor săi pe trotuar sfărâma şi împrăştia brusc atmosfera blândă de emoţie dinlăuntru.

 

Ion Ionescu o văzuse pe dna Belcineanu ieşind din casa lui Pahonţu şi o urmări, recunoscând-o. Ar fi trebuit s’o oprească şi s’o întrebe ce a căutat la Pahonţu acasă, cel puţin să afle prin ea  vânzătorul că e descoperit şi să tremure. Simţi în buzunarul paltonului drept un revolver automat, mic, de care nu se despărţea, doar la Făgăraş nu l-a luat de teamă să nu fie arestat şi să i se confişce. Se întoarse, şi de la casa vecină privi la lumina palidă din geamul locuinţei lui Pahonţu şi îi părea cum mulţumit, îşi freca mâinile, că a scos plăceri şi bani din suferinţele fraţilor de cruce.

 

„Gorila lubrică se pregăteşte de culcare” când lumina stingându-de  Ionescu adăogă: „Noapte bună, gorilă lubrică!”.

 

Dar chiar în momentul următor, tocmai se pregătise să plece, când

uşa locuinţei se deschise şi îl zări pe Pahonţu, cu gulerul ridicat, păşea grăbit spre Cişmigiu. Îl strigase - Pahonţu! şi la vreo zece metri de el, repetă - Pahonţu! Toma opri mirat, glasul părându-i cunoscut. - Stăi, Iudă, să ne răfuim, murmură Ionescu parcă ar fi vrut să-l audă numai cel vizat. Toma îl recunoscu pe Ionescu şi ridicând braţul zise tărăgănat: „Nu ... tra ... ge ...”.

 

Trei focuri de revolver răsunaseră unul după altul, atât de repede şi atât de aproape încât îi păru că ţeava se răzima în pieptul lui Pahonţu care nu făcea nicio încercare de apărare. Toma se propti de trunchiul copacului pe când Ionescu îşi continuă drumul pe trotuar, până la încrucişarea cu strada Progresului. Mai înainte pe Schitu Măgureanu, treceau alte tramvaie cu zgomote asurzitoare. Coti la dreapta şi ajunse pe Calea Plevnei şi apoi în Piaţa Kogălniceanu unde luase un tramvai spre Cotroceni, la Podul Elefterie coboră şi aşteptă o garnitură să-l întoarcă în oraş: - Corespondenţă! spuse taxatorului cu glas obosit, dar pe faţă cu o umbră de satisfacţie.

 

Orientarea atât de precisă pe străzile Bucureştiului stă mărturie unei lucidităţi conştiente de actul săvârşit contra unei Iude, a fraţilor săi de cruce. Aşa trebuie să se fi simţit şi Brutus când i-a dat lovitura de graţie lui Cezar.

 

Romancierul descrie şi trăirile eroului său principal Toma Pahonţu, acesta din clipa când l-a recunoscut pe Ionescu ştia că vrea să-l omoare. A văzut revolverul dar n’a facut un gest de apărare dar gura lui şoptea, fără voie: „nu trage”. A auzit răbufnirea de ură a lui Ionescu şi atunci şi-a dat seama cât l-a urât studentul, din această cauză inima lui nu l-a suferit. Ridicase braţul să nu-l lovească în cap simţise însă una în piept însoţită de un miros de stofă arsă.

 

Însfârşit se gândi să se întoarcă acasă, doar nu erau decât cel mult 20 de paşi până acolo, dar pentru a primi o mână de ajutor se hotarî să continue drumul până la redacţia României. Dar când să pornească îşi simţi picioarele atât de moi încât trebui să se lipească mai bine de trunchiul castanului. În acelaşi timp simţi nişte înţepături prelungite în capul pieptului care nu-l dureau, dar îl supărau, şi o fierbinţeală udă, stranie, lipicioasă. “Mi se pare că sunt plin de sânge!”. „Nu se poate să mor aşa” spuse prăbuşindu-se fiindcă picioarele nu mai duceau povara trupului.

 

Pe când se zvârcolea ca râma auzi fluierul ascuşit al sergentului de noapte şi fără să-şi dea seama începu să geamă şi gemetele îi păreau zgomote străine, necunoscute şi inexplicabile. Apoi începură să-l năpădească frânturi de gânduri şi amintiri: Cristiana trebuie să fi ajuns acasă şi cât de speriată va fi când i se va spune ce i s’a întâmplat, Herdelea va avea grijă de România, Dolinescu i-a poruncit lui Ionescu să-l omoare, nu şi-a mai văzut copiii de o lună şi Virginia, dar imaginea ei se stinse în întunerec.

 

Este găsit de un sergent care începu să fluere încât pe lângă ofiţerul său adunase mai multă lume, oameni din casele vecine acesţia chemaseră şi medicul. Întretimp a fost adus acasă unde fusese pus pe patul alb cu faţa în sus şi fălcile încleştate parcă ar fi depus a ultimă sforţare de rezistenţă în faţa morţii. Medicul chemat după ce-l examină bâigui încurcat: „Aici e nevoie de un medic legist ... Ori poate de un preot ...”.

 

Apăruse şi Titu Herdelea, înştiinţat prin telefonul aflat pe biroul lui

Pahonţu. Acesta “la picioarele patului se uita şi parcă tot nu credea că cel ce se zvârcolea atât de crâncen în ghiarele morţii e acelaşi Pahonţu de care s’a despărţit acum vreo două ore abia, mai ahtiat ca totdeauna de viaţă, plin de energie şi de încredere în viitor. Privindu-l aşa observă deodată că ochii muribundului se deschid larg ca şi când ar vrea să se mai umple cu lumină”. Întrebându-l pe chirurg care tocmai terminase să examineze cele trei găuri rosii alcătuind un triunghi straniu, urmele traectelor celor trei gloanţe, ce părere are de starea pacientului acesta îi spune, un Dumnezeu să-l ierte pe bietul nostru Toma: „Titu tăcu o clipă parcă n’ar fi auzit bine, se mai uită la Pahonţu care încremenise în nemişcare şi dobândise o linişte nouă pe faţă, apoi izbucni în lacrimi bolborosind: „O, Doamne! ... Bietul Toma! Bietul, bietul Toma!”

 

Venise şi prefectul poliţiei care trebui să constate o crimă oribilă cum nu s’a mai pomenit în România. Prefectul era un mare prieten al ziariştilor fiindcă ei îl făcură popular în toată ţara, publicându-i isprăvile, înflorite simpatic şi împodobite cu fotografia lui de pe vremea când era căpitan.

 

Solemn ca un erou de tragedie antică Titu Herdelea încheie acest atât de îndoliat capitol: - „A murit” zise Titu cu glas plâns, ştergându-şi ochii.

 

Suntem convinşi că pentru acest moment Liviu Rebreanu a pus ca motto al romanului următoarea cugetare a filozofului german Fr. Nietzsche:

„Ceea ce este mare la om îl defineşte ca punte şi nu ca scop; şi ceea ce poate fi iubit la om constă în faptul că el este o trecere şi un apus.”

 

Şi nu e lipsit de importanţă, credem noi, că drumul vieţii lui Pahonţu se încrucişează cu cel al lui Titu Herdelea, cel mai constant şi iubit erou rebrenian. Oare nu aceleaşi sentimente le are autorul şi pentru marele ziarist, de unde nemurirea ce i-o conferă? Noi socotim că aşa este şi am adus şi o să mai aducem puncte de vedere ca să demonstreze acest adevăr, bazat pe o înrudire a cărei început îl primesc cei aleşi prin harul cel născut şi nu făcut.

 

Ionescu se duse la Cumpănaşu, pe strada Clopotari unde le marturisi, lui Cintia logodnica sa şi lui Vasile că l-a împuşcat pe Pahonţu pedepsindu-l pentru comportarea lui trădătoare. Pe urmă îmbrăţişând fata se lăsă condus de Vasile până în bulevard, unde ceru şoferului să-l ducă în Piaţa Victoriei, apoi pe strada Berzei, Calea Plevnei, până lângă biserica Sf. Constatin. Tânărul vroia să vadă ce s’a întâmplat pe urmă: pe strada Elena în faţa locuinţei lui Pahonţu stăteau câteva automobile iar ferestrele erau luminate nu numai la casa lui Pahonţu ci şi la cele vecine din jur, de parcă „toată strada cuprinsă de groază şi-ar fi pierdut liniştea şi somnul”.

 

“Dacă adineaori n’ar fi fost întunerec şi pustiu, poate nu s’ar fi întâmplat nimic” îşi zicea Ionescu zărind din mersul maşinii la stânga castanul bătrân la care a aşteptat şi apoi celălalt castan unde l-a ajuns din urmă pe Pahonţu.

 

Intrară apoi în Cişmigiu, cotiră pe bulevardul Elisabeta, şi opriră la colţul Calei Victoriei de unde au continuat pe jos, oprindu-se în dreptul grădinii Colos unde s’au despărţit sărutându-se, ca fraţii, pe amândoi obrajii.

 

Ionescu intră în curtea prefecturii poliţiei şi de-aici într’o cameră plină de fum de tutun, declarând comisarului de servici, tânăr, cu mustăcioară neagră, că el l-a împuşcat pe Pahonţu, şi se numeşte Ion A. Ionescu, student în anul, dar nu reuşi să termine din cauză că poliţistul desmeticit şi înfuriat începuse să înjure, Paştele şi bisericile ...

 

Executarea lui Pahonţu de către Ionescu nu i-a fost ordonată de Dolinescu, cum presupunea şi Toma în ultimul său gând, ci ideea i s’a furişat în creier treptat, până la împlininea actului decisiv, spre deosebire de fraţii săi de cruce el era convins că Pahonţu a trădat mişcarea în favoarea lui Belcineanu, mulţumindu-se cu plăceri şi bani.

 

I se va da sau nu dreptate vom vedea în cele următoare, totuşi după vorbele tânărului dacă pe stradă nu ar fi fost întunerec şi pustiu nu s’ar fi întâmplat nimic, deducem că a început să-i pară rău de tot ce a făcut, mai ales că o vedea înaintea lui pe Cintia în momentul când el le-a mărturisit că l-a împuşcat pe Pahonţu: „Ceilalţi doi priveau neclintiţi, privîndu-l cu un interes plin de spaimă şi de compătimire. Cintia frământa în poală, între degetele nervoase o batistă mică spre a-şi stăvili emoţia şi mai ales lacrimile care o năpădeau şi-i umpleau ochii prelingându-se pe obrajii înfierbântaţi, fără voia ei şi fără să le simtă.”

 

Dupa ce Ionescu mărturiseşte că a convins că a făcut bine crede în necesitatea faptei lui cum crede în Dumnezeu, i cere iertare lui Cintia, mireasa lui mică, deslegând-o de orice obligaţie, „cu toate că despărţirea de tine va fi pedeapsa cea mai amară”, fata îi răspunde asigurându-l din inimă „te voi aştepta, Ionică!” spuse Cintia simplu, hotărît, privindu-l cu drag prin perdeaua de lacrimi: “Toată viaţa de va fi nevoie!”

 

Predarea de bună voie autorităţilor, mărturisindu-şi fapta nesăbuită, constituie din partea lui Ionescu o atitudine exemplară, diferenţiindu-l de teroriştii laşi care după ce au săvârşit ceea ce le impunea misiunea lor s’o facă, nu ştiau cum să-şi ascundă identitatea şi mârşavele fapte.

 

Acordându-i acest privilegiu, Liviu Rebreanu, subliniază credinţa curată al acestui tânăr, în numele căreia el acţionează şi crede în ea ca în bunul Dumnezeu. Asta indiferent de propriile sale sentimente, autorul nostru nu-şi trădează nicio clipă obiectivitatea, prin care şi-a propus să judece evenimentele.

 

Se mai ştie că Pahonţu sub conducerea lui Rotaru ca profesor de drept, şi-a susţinut teza de doctorat cu tema Crima politică, pe care el o admitea în unele cazuri, ori tocmai la ea se va referi procesul ce va începe avându-l pe banca acuzaţilor pe studentul Ion Ionescu, şi de la început trebuie să o scriu, personal, nu cred în eficacitatea zisei crime politice, indiferent de conjunctura respectivă istorică.

 

 Încăodată, va fi nevoie să acceptăm reducţia fenomenologică executată de Liviu Rebreanu şi să considerăm frăţiile de cruce ca o anume organizaţie de dreapta compusă exclusiv din studenţi şi să nu-l confundăm pe Dolinescu cu niciunul din cunoscutele figuri de conducători legionari, căci numai astfel vom avea în mâini cheia dezlegării mesagiului, pe care ni-l lasă Liviu Rebreanu, în romanul său Gorila, interesul său se îndreaptă exclusiv spre tineretul român şi soarta sa, de undo marea sa întrebare pusă politicienilor vremii, de ce au scăpat din mâini acest tineret, şi astfel i-au declarat un sângeros război, în loc să recurgă la un gest de minimă apropiere: DE CE?

 

Ultimul capitol, intitulat Spovedanii, prezintă la început indignarea presei, povestind pe pagini întregi, cu titluri mari, răzbunarea monstruoasă a fraţilor de cruce, în timp ce figura lui Ionescu publicată arăta ca una lombroziană, caracteristică de altfel criminalului înnăscut, însoţită de rânduri de ziar demonstrative pentru a înspăimânta şi deruta pe cititori: “Şi astfel de monştrii, organizaţi în bandă, au pretenţia să reprezinte tineretul românesc, să personifice naţionalismul integral şi să răstoarne structura politică a ţării întregite! exclama însuşi oficiosul guvernului într’un articol în care durerea se îmbina cu revolta”.

 

Desigur actul comis de Ionescu prejudicia enorm organizaţiei fraţilor de cruce, dar bine se constată că era falsificată însăşi figura lui Pahonţu, rămas credincios tineretului român, pe care nu-l amesteca în nici un fel în ceartă avută cu Dolinescu şi finanţatorul acestuia, bogătaşul Utalea.

 

După masă la Cameră şi la Senat s’a elogiat talentul şi curajul ziaristului Pahonţu în acelaşi mod partinic, nereal. În numele ziarului „România”, apărut îndoliat, Titu Herdelea a luat toate măsurile ca trupul neînsufleţit să fie transportat la Biserica albă unde a fost aşezat pe un catafalc înflorit. Până a treia zi s’au perindat la catafalcul său mii de oameni dându-i ultimul omagiu celui ucis atât de mişeleşte. Întretimp au fost arestaţi peste 100 de fraţi de cruce ca şi Dolinescu pe când cobora din tren în Gara de Nord, reîntors de la Făgăraş.

 

În după amiaza înmormântării a fost atât de multă lume încât a trebuit să fie întreruptă circulaţia pe Calea Victoriei. Să se observe nu numai că Pahonţu era înmormântat ca un fiu credincios guvernului, dar să reţinem că la acest act solemn se află adunaţi importantele personagii cunoscute de noi în primul capitol, cu ocazia logodnei Corinei Rotaru cu Teofil Drugeanu, secretarul ministrului Belcineanu. Face parte din ritualul rebrenian, care îşi construieşte ca un mare clasic romanul după formele unui templu grec, condus de înclinaţia sa mitică, în ultimul capitol al cărţii sale să ne mai prezinte, încăodată pe cei din primul capitol chiar dacă în condiţii mult schimbate, aici fiind vorba de înmormântarea eroului principal, Pahonţu.

 

Pe această cale ni se înfăţişează pentru ultima dată potrivirile sau nepotrivirile Destinului jucând în operele sale acelaşi rol decisiv ca în lumea zeilor lui Homer sau a tragediei tot elene.

 

Participau vicarul patriarhiei înconjurat de 12 preoţi iar la catafalc se aflau patru miniştrii printre ei şi Belcineanu venit să onoreze pe adversarul său personal, căzut în lupta apărării ordinei publice. S’a

remarcat prezenţa dnei Belcineanu, însoţită de dna Teleman. Dintre

foştii miniştri se distingeau doctorul Ionescu şi mai ales Constantin Rotaru, acesta bun din fire nu-şi putea stăpâni deloc lacrimile. Nu lipsea nici Teofil Drugeanu, dna Cornoiu cu generalul ei şi desigur Virginia, îmbrăcată în doliu între cei doi copilaşi speriaţi. Mare impresie au făcut-o părinţii lui Pahonţu, îmbrăcaţi în haine ţărăneşti modeste, bătrânul îngenunchind anevoie cu piciorul său de lemn se uitan cu jale când la feciorul său întins în coşciug, când la boierii din jur, parcă nu s’ar fi putut dumeri, în timp ce baba cu faţa scufundată în florile catafalcului „lăcrima domol, şi numai rareori murmura: Dragul mamii, dragul mamii.” Dintre vorbitori luase cuvântul ultimul Herdelea - care nu spusese nimănui că-l scăpase pe Zachi intervenind la Belcineanu, pe acesta de la primele cuvinte îl copleşise plânsul, continuă plângând mereu şi sfârşi într’un hohot de durere încât toată lumea fu mişcată. Apoi la „veşnica pomenire” coşciugul a fost acoperit iar convoiul pornise însfârşit pe Calea Victoriei spre Cimitirul Belu unde primăria îi puse la dispoziţie un loc de onoare.

 

A doua zi Titu Herdelea citise în ziare o informaţie care lipsea în “România”, despre divorţul soţilor Belcineanu. Tot în acea zi, prefectul poliţiei a ţinut să ieie interogoratorul criminalului înainte de sosirea procurorului şi a judecătorului de instrucţie. Profund convins că e vorba de un complot spera ca prin abilitatea sa să descopere pe cei ce-au participat la el. Şi când Ionescu pomeni numele dnei Belcineanu, îl sfătui să fie circumspect când amestecă o doamnă onorabilă în urzeli atât de urâte, replica venise ca de la sine: „Domnule prefect, eu nu pot, mărturisi decât adevărul, indiferent dacă e favorabil sau defavorabil pentru mine sau alţii,” răspunse Ionescu întunecat. „N-am minţit niciodată şi mai bucuros voi merge la ocnă cu adevarul, decât în libertate cu minciuna.”

 

În cele din urmă prefectul renunţase la interogatoriu fiindcă n’a vrut să încheie o declaraţie în care şeful său, ministrul de interne, apărea învinuit de a fi cauza iniţială a crimei iar soţia lui i-ar fi slujit într’o afacere de cumpărare de conştiinţă. Raportând situaţia superiorului Belcineanu, acesta afirmă că ceea ce suţine criminalul nu-l atinge nici pe el, nici pe soţia lui. Totuşi văzând-o pe Cristiana în biserică la înmormântarea lui Pahonţu, fu cuprins de presimţiri negre, prevăzu complicaţii şi pentru a înlătura orice confuzii se grăbi să comunice gazetarilor curioşi că se desparte de Cristiana.

 

În acelaşi timp judecătorul de instrucţie însărcinat cu anchetarea crimei îl consultă pe Rotaru fostul său ministru al Justiţiei, temător să nu-şi pună cariera în joc din pricina încurcăturilor familiei Belcineanu. Rotaru îi dă sfatul deocamdată să se strecoare şi el, făgăduindu-i că se va interesa, când primeşte un telefon de la Cristiana că ar vrea să-i ceară o consultaţie foarte urgentă. Ajunsă în faţa lui, Cristiana îi mărturiseşte că din cauza ei a fost ucis Pahonţu. În continuare a lăsat-o să vorbească vreun ceas şi jumătate povestindu-i despre căsnicia ei, despre Pahonţu, despre dragostea lor, cu multe digresiuni şi reveniri, pentru a-i fi mai bine înteleasă de Rotaru, suferinţa ei de-acuma. Şi când părea că va termina, ea izbucni frângându-şi mâinile, amestecând cuvintele cu lacrimi: „Nu mai acuma îmi dau seama cât am fost de nepricepută! ... Auzisem şi eu, ca toată lumea, cum îl acuzau oamenii lui Dolinescu că i-a trădat şi că a fost cumpărat de Belcineanu.”

 

Mărturisise toată lupta dusă pentru ca Belcineanu să-i dea scrisoarea de divorţ, din cauza asta nici nu se gândise că Pahonţu putea fi în primejdie. Îi relatase ultima lor întâlnire când a văzut pe trotuar un individ care părea că stă la pândă ori se plimba fără ţintă. Totuşi nu s’a alarmat peste măsură. Se simţea atât de fericită încât nu-i păsa de nimic ce i-ar fi putut tulbura viitorul. Făuriseră împreună planuri şi îşi făgăduiseră să-şi păstreze imaculată dragostea, până vor avea dreptul să se prezinte cu ea în faţa lumii: „Nu mai pot tăcea, dle Rotaru! Mă înabuş! De trei zile am impresia că mă prăbuşesc necontenit! Bărbatul care m’a iubit şi care a murit pentru mine pentru că m’a iubit, are să fie ponegrit şi după moarte! Un om de treabă, soţul celei mai bune prietene, mi-a spus ieri că asasinarea lui Pahonţu e o faptă odioasă care merită pedeapsa cea mai grea fiindcă inaugurează teroarea sângeroasă în politica românească dar că-şi Pahonţu s’a purtat urât cu prietenii lui ... Ai înţeles, domnule Rotaru? Ca să mă salveze pe mine, Pahonţu şi-a părăsit prietenii şi i-a vândut lui Belcineanu! Şi eu, singura care cunosc adevărul ce să fac, dle Rotaru? Spune-mi, te implor ce să fac?”

 

Rotaru ascultând-o devenise trist înţelegând atâtea gesturi ale lui Pahonţu pe care în loc să-l ajute, l-a supărat, în ultimul timp se certaseră chiar, amintindu-şi că el i-a fost întotdeauna folositor ca în cazul lui Nina Georgescu.

 

Dar după ce Cristiana îşi terminase patetica expunere, cum a luat cunoştiiţă de problema ei, se grăbeşte să îmbrace roba ministrului de Justiţie ce a fost şi a eminentului om de drept ce continua să fie şi dublat tot timpul de politicianul din el, deşi nu corupt avea înţelegere pentru unele scăpări umane, de la început este de părere că asasinatul lui Pahonţu poate să provoace nişte complicaţii cu totul neaşteptate. După cum se ştie ucigaşul încearcă să-şi justifice crima prin vânzarea lui Pahonţu cumpărat prin intermediul Cristianei. Tot el a declarat că a văzut-o în noaptea crimei ieşind de la Pahonţu. Adică, aşa cum a descris şi ea desfăşurarea exterioară a faptelor. Fireşte nu poate fi vorba de crima în sine, ea trebuia să fie pedepsită exemplar deoarece orice slăbiciune în astfel de împrejurare ar însemna o încurajare la crimă şi pregătirea inconştientă a războiului civil. Să reţinem această reflexiune căci ea vine de la un fost şi probabil viitor ministru al Justiţiei, la ea ne vom mai referi în cursul viitoarei noastre expuneri.

 

Rotaru mai crede că apărarea criminalului se va lupta să arate că Pahonţu e vinovat şi o să-i micşoreze vina clientului lor şi astfel bietul Pahonţu va risca să-i rămână memoria murdărită ca un om care şi-a comercializat convingerile, lăsându-se cumpărat. „ – Ori asta nu se poate!” strigă Cristiana revoltată. „Eu vreau să mărturisesc adevărul, întreg, în faţa tribunalului şi a lumii întregi.”

 

Rotaru, cunoscut pentru comodităţile sale, încearcă să domolească entuziasmul amintindu-i că adevărul întreg ar putea să distrugă pe Belcineanu, tocmai aici era complicaţia de care îi vorbea. Desigur, Rotaru demonstrând o grija de clan pentru soarta lui Belcineanu, e de părere că adevărul ar înobila vina lui Pahonţu, explicată prin sacrificiul pe altarul unei iubiri mari şi tainice, în schimb ce se va întâmpla cu Belcineanu? Dar Cristiana îi spune cu totului calm: „Ce-mi pasă mie acuma de omul care a fost în stare să mă ofere pe mine soţia lui, ca momeală unui duşman al său! Între bărbatul care m’a sacrificat pe mine şi celalalt care s’a sacrificat pentru mine, crezi că aş putea sta la îndoială?

 

Şifonat de replica mai mult decât stăruitoare a Cristianei se scuză dar înainte de a apărea în faţa judecătorului trebuiesc studiate toate urmările posibile. „- Cu riscul oricăror urmări trebuie să-mi liniştesc conştiinţa” spune ea mai domol. “M’ar tortura remuşcările toată viaţa dacă aş tăcea.” Rotaru nu cedează deloc şi îi reaminteşte că va avea multe neplăceri, va fi tracasată de opinia publică şi de curiozitatea unor jurnale care îi vor scormoni toate intimităţile vieţii ...

 

Dar Cristiana primise proporţiile unei eroine de tragedie corneliană, simplul înţeles al vieţii ei era datoria să reabiliteze memoria murdărită a omului iubit, pe când Rotaru ne pare ca un melc vâscos, acesta după ce şi-a scos coarnele, încet şi le ascunde din nou sub carapacea intenţiilor lui, solidar cu rivalul său politic, pe care în niciun caz nu vrea să-l distrugă; cu atât mai sublim sună vorbele femeii parcă nevrednice pentru lumea de jos, ea venind de sus, din lumea idealelor şi ale lui Pahonţu aşa cum l-a cunoscut numai ea: “ - Ştiu, adică numai bănuiesc. Ce înseamnă suferinţa aceasta faţă de jertfele lui pentru mine? El n’a şovăit nicio clipă să urască ce a adorat, numai ca să mă salveze pe mine! A îndurat moartea pentru mine! ... Cum aş putea şovai eu când o vorba de a-i salva onoarea după moarte? Dacă aş avea numai o umbră de ezitare, ar trebui să-mi fie ruşine de mine însămi şi de amintirea lui! ... L-am iubit, domnule Rotaru. A fost singura mea iubire! Vreau să mărturisesc în faţa lumii întregi că l-am iubit!”

 

Şi când se ridicase în picioare Cristiana suferise o transfigurare ideala: “Avea o strălucire pe faţă ca şi când hotărârea i-ar fi purificat sufletul pregătind-o pentru orice încercare. Rotaru o privea.Transformarea îl minuna. Îi luă mâna şi-o sărută. Apoi după o tăcere lungă spuse mişcat: „Acuma înţeleg cum a putut Toma să vă iubească mai presus de orice pe lume.”

 

Însfârşit, Rotaru a fost nevoit să-şi scoată măştile de pe faţă sa nu mai fie fostul ministru de justiţie, nici avocatul ca să dea sfaturi, unele cu jumătăţi de măsură, ci numai om pur şi simplu, pentru a se apropia de înţelegerea acestei femei nobile, superioare, prin ea Pahonţu a cunoscut revelaţiile de dincolo de trupesc şi fizic, adică izvorâte din profunzimile spiritului, ideal în esenţele lui.

 

Prin Cristiana Tomşa, cu siguranţă Liviu Rebreanu a creat unul din cele mai desăvârşite portrete feminine ale literaturii româneşti dacă prin aceasta se înţelege curăţenie sufletească, puritate, graţie, gingăşie, în primul rând, calităţi ale frumuseţii interioare, răsfrântă în existenţa trupului material, ca un model veşnic al cerului. Pentru a fi vrednic s’o priveşti ţi se cere, muritorule, să-ţi duci inima în pumni, jertfind-o.

 

În timpul procesului din romanul Gorila, datoria în slujba careia s’a pus trece complet neobservată, încă o peremptorie dovadă că această femeie aparţine mai mult împărăţiei stelelor de pe cer decât pământului şi orânduirilor sale, în consecinţă glasul său eroic a rămas ca un strigăt în pustie.

 

De altfel pentru a înţelege iubirea dintre Cristiana şi Toma, va trebui să ne referim la concepţia înaltă despre iubire a lui Rebreanu din Adam şi Eva, pe drept considerată de autor cartea sa cea mai dragă, numai că prea puţin luată în seamă de contemporanii şi urmaşii săi, deşi acceptată ca un poem metafizic, nu i s’au deschis porţile grădinilor spre lumea lui cea adevărată.

 

Astfel, clar discutată problema, ea îşi defineşte tăriile de dincolo: “Un bărbat din milioanele de bărbaţi doreşte o singură femeie, din milioane de femei. Unul singur sau una singură! Adam şi Eva! Căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, e însuşi rostul vieţii omului ... Instinctul iubirii e reminiscenţa originii divine. Prin iubire numai se poate uni sufletul bărbatului cu sufletul femeii pentru a redeveni parte din lumea spirituală. Iubirea şi Dumnezeu, conştient sau inconştient, trebuie să alcătuiască suprema preocupare a sufletului omenesc. Fără de ele omul nici n’ar putea exista.”

 

Să reţinem definiţia dată iubirii spirituale: “Iubirea aceasta e rodul divin al sufletului omenesc, Dumnezeu sub chipul iubirii trăieşte în

om.” (Arghezi consideră că însăşi iubirea fizică dintre bărbat şi femeie se bucură de harul Domnului).

 

Dar, o viaţă omenească nu ajunge pentru ca întâlnirea dintre bărbat şi femeie să aibe loc. Ci, ea are nevoie de şapte vieţi de întrupare, deci se introduce mitul metempsihozei, până într’a şaptea viaţă când sufletul se poate elibera din materie, problemă de care s’a simţit atras şi Eminescu, în Archaeus de pildă, prin eterna migraţie a sufletelor se asigură nemurirea sufletului uman.

 

Ar fi să ne amintim că respectiva căutare a perechilor ideale o tratează şi Aristofan în Symposionul lui Platon: la început, omul era format din doi indivizi lipiţi spate la spate, dar după ce au căutat să-l alunge pe Zeus de pe tronul său, acesta i-a despărţit, aşa că din acea clipă bărbatul şi femeia îşi caută perechea originară, nu mai după ce reuşeşte să o reîntâlnească, cei doi vor fi fericiţi, pentru vecie.

 

La Rebreanu mitul metempsihozei primeşte un caracter divin, depăşeşte viziunea simplă a Nirvanei. Pentru marele scriitor român cele şase întrupări purifică tot mai mult sufletul, dar nu mai “a şaptea viaţă” aduce de-abia fericirea unirii cu celălalt suflet. De-aceea a şaptea moarte cuprinde revelaţia ... De-acuma nu va mai rătăci în sferele lumii materiale, ci transformat în principiu pur, echilibrat iarăşi în atom spiritual, redevenit de asemenea principiu, îşi va relua existenţa divină în planul spiritual.

 

Fără îndoială plecând de la o atare viziune, vom putea înţelege în sens rebrenian iubirea dintre Pahonţu şi Cristiana, chiar bărbatul o descrie ca pe una ideală, cerească, dumnezeiască, devenind singura şi suprema preocupare a vieţii sale, prin ea ajunge la existenţa sa divină, spirituală, revelându-i-se mult căutatul Absolut.

 

Tot ceea ce face Cristiana după moartea lui Pahonţu pentru reabilitarea memoriei sale murdărită de oameni, izvorăşte din aceeaşi iubire ideală, cerească, dumnezească, eternă, pe care o simte şi femeia în adâncul inimii sale.

 

Şi am mai remarca, în acest fel drama eminescianului Hyperion  primeşte o desluşire posibilă dacă nu singura valabilă. Şi pentru marele nostru poet, iubirea şi căutarea ei ideală, l-a determinat pe Feciorul de împărat fără de stea să coboare pe pământ, unde crede că-şi va găsi iubita mult visată în formele ei de lut.

 

Luceafărul evident nu întâlneşte iubirea ideală, Cătălina e atrasă de Cătălin, în timp ce el lipsit de steaua norocului va ajunge singur în apropierea Părintelui cerurilor, răsplătit ca geniu, stăpân al unei înalte şi vaste gândiri, deci nu-şi va împlini starea ultimă, a iubirii cereşti la care participă pe lângă El şi Ea, miri mistici. Condamnat la singurătate veşnică vom avea cheia de-a ne deschide taina ultimelor versuri rostite de Luceafăr, nu prea împăcat cu el însuşi: “Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece/.

 

***

 

După vreo săptămână de la înmormântarea lui Pahonţu, presa continua să condamne asasinatul, uitând încetul cu încetul persoana victimei. Un ziar puţin citit s’a ocupat de teza de doctorat a lui Toma despre crima politică şi începu s’o combată cu lux de amănunte fiindcă autorul în cele din urmă admitea asemenea crime şi reclama pentru criminalii politici un tratament de favoare în vremuri normale, şi se întreba dacă Pahonţu în viaţă, ar mai fi semnat astfel de baliverne.

 

Mai apoi afacerea Pahonţu figura nu mai în paginile judiciare şi acolo prezentată destul de impersonal. Întretimp arestaţii, înafara lui Ionescu au fost puşi în libertate, inclusiv Vasile, bănuit că l-ar fi ajutat pe criminal.

 

Începuse să circule zvonul că în afacerea Pahonţu ar fi amestecată o femeie şi apoi că ar fi dna Belcineanu. De altfel, în săptămâna Patimilor ziarul “România” a publicat o convorbire cu dna Belcineanu, Titu Herdelea fiind, în general, îngrijorat de scăderea tirajului după moartea lui Pahonţu. De altfel şi-a mai îmblânzit tonul şi a mai slăbit campania contra lui Dolinescu, dar cu zvonurile privind amestecul dnei Belcineanu, opinia publică începuse să se schimbe în favorul lui Ionescu. Fiindcă “România” era ameninţată să-şi înceteze apariţia, Herdelea considera că numai o reabilitare a lui Pahonţu ar salva ziarul, iar o reabilitare adevărată nu putea veni decât de la Belcineanu sau doamna sa. Prin urmare îl consultă în acest sens pe Rotaru, acesta se adresase dnei care-l întrebă la telefon ce să facă, doar de trei săptămâni aştepta să i se ceară lămuriri. Cum judecătorul de instrucţie n’a chemat-o, Rotaru înţelegea că se urmărea o muşamalizare a implicării ministrului de interne. Urma ca Rotaru, ca avocat al părţii civile, s’o aducă el pe dna Belcineanu în faţa Curţii cu juraţi, să apere memoria lui Pahonţu. Dar ideea unei mărturisiri prin ‚România’ îi părea mai bună şi deci îi dădu sfatul să-l primească pe domnul Herdelea.

 

Titu prelucră convorbirea cu dna Belcineanu făcându-i o introducere duioasă şi atrăgând atenţia cititorilor de pe acum asupra rolului cavaleresc al lui Pahonţu până în ultima clipa a morţii. Prima parte se referea la căsnicia nenorocită a Cristianei cu Belcineanu şi dragostea ei pură cu Pahonţu până la întâlnirea întâmplătoare în casa unei prietene, unde a venit şi Belcineanu care pe urmă a încercat să obţină prin ea de la Pahonţu o desolidarizare de Dolinescu.

 

A doua zi concluzia lui Herdelea în “România” era că mărturia dnei Belcineanu demonstrează nobleţea sufletească a regretatului Pahonţu, condamna crima şi acuzaţiile după care un om de caracter ca fondatorul “României” ar fi fost în stare să-şi vândă conştiinţa. Îi răspunse oficiosul guvernului apărându-l pe ministrul de interne dar Herdelea era de părere că spovedania dnei Belcineanu reclamă ca ea să fie repetată înaintea judecătorului de instrucţie.

 

Peste câteva zile Herdelea află că Belcineanu a demisionat din guvern pentru a nu stânjeni cercetările, iar demisia i-a fost acceptată, va apare curând în Monitorul oficial. De fapt, ministrul de interne ştia că totul e pierdut, Cristiana nu va mai putea fi întoarsă din drumul ei.

 

A doua zi, “România” singură anunţa glorios, cu litere de o şchioapă: “Demisia lui Belcineanu! Triumful dreptăţii!”

 

De-acum afacerea Pahonţu se transformase în afacerea Belcineanu. Chiar Herdelea s’a arătat satisfăcut de demisia ministrului de interne, odată ce nu vroia căderea guvernului amintindu-şi că în acest caz s’ar fi dizolvat Parlamentul, în care avea şi el un mandat de deputat fără nici o garanţie de a-l mai vedea sub un eventual guvern radical.

 

În Cameră un tânăr, talentat şi adversar al naţionalilor interpelase acest partid, dar îi raspunse chiar şeful guvernului, elogiindu-l pe Belcineanu pentru serviciile inestimabile aduse ordinei şi disciplinei naţionale, şi regreta hotărârea lui de a fi demisionat, pentru a se soluţiona un conflict de ordin casnic (sic) fără nici o legătură cu politica. (Să fim atenţi că vorbeşte nu un om ci o gorilă!!!) Se înţelege că-l felicită pentru măsurile de ordine luate de el în timpul alegerilor din Făgăraş, cu scopul de a pune stavilă agitaţiilor anarhice ale unor indivizi turbulenţi ajungând până la asasinat, de altfel toate măsurile au fost luate şi aplicate pe răspunderea chiar a şefului guvernului.

 

În legătură cu atacurile partidului radical, probabil acesta doreşte să se solidarizeze cu faimoşii fraţi de cruce. Interpelatorul se lepădă de fraţii asasini, nu mai că el aruncă vina dezordinilor produse asupra lui Belcineanu. Astfel radicalii s’au văzut obligaţi să bată în retragere, considerând că guvernul e stăpân pe situaţie.)

 

Nu peste mult şi această afacere s’a mutat iar la paginile judiciare ale ziarelor. Se mai vorbea despre declaraţia dnei Belcineanu la instrucţie şi despre cererea lui Belcineanu de a fi ascultat şi el, pentru a îndepărta calomniile debitate pe socoteala sa.

 

Deşi începea vacanţa de vară, procesul de divorţ al soţilor Belcineanu a rămas pe rol încât sentinţa de despărţire s’a putut da înainte de intrarea în vacanţă, oricum transcrierea să se facă înainte de data fixată pentru procesul cel mare din Octombrie.

 

Cu câteva zile înainte de proces toate cărţile de intrare în sala Curţii cu juraţi au fost luate cu asalt de o lume ce de obicei nu asista la atare spectacole.

 

În ziua procesului s’au luat măsuri stricte de ordine dar fireşte nu s’a întâmplat nimic deosebit. Apariţia acuzatului în boxă a provocat rumoare şi lumea a rămas uimită când la invitaţia preşedintelui curţii, Ionescu a început să povestească pe o voce caldă, felul cum a săvârşit crima. Mărturisise fără nicio părere de rău deoarece moartea e o pedeapsă meritată pentru cel ce-şi trădează fraţii. Lângă tatăl ei, Cintia se silea să pară tare dar lacrimile îi curgeau pe obraji, şiroaie, dar întâlnind privirile lui Ionescu, buzele ei arse repetau parcă un jurământ: “Te voi aştepta.”

 

Începu audierea martorilor: câţiva studenţi şi profesori îl lăudau pe Ionescu ca pe un element valoros, iar câţiva frati de cruce au relatat despre suferinţele lor de la Făgăraş în timpul alegerilor; au urmat locotenentul de la Porumbacu, comisarul de la siguranţă, care tăgăduiau că ar fi lovit pe acuzat, şoferul care a dus-o pe dna Belcineanu pe strada Elena, sergentul de stradă, cel ce l-a găsit pe Pahonţu împuscat, locotenentul şi bătrânul, medicii, Titu Herdelea.

 

Nu spuseseră nimic interesant, până când Utalea a reuşit să stârnească atenţia publicului, prin relatările privind persecuţiile de la Făgăraş, apoi vorbind despre fratii de cruce şi însfârşit prin mărturisirea că “va rămâne devotat până la moarte acestei nobile mişcări de regenerare a neamului românesc.” Are loc un scurt dialog între el şi procuror întrebându-l dacă e posibilă o regenerare prin asasinat iar Utalea îi răspunde că ea nu cuprinde pe trădători, si la cealaltă întrebare, dacă replica înseamnă aprobarea asasinatului, Utalea crede că în niciun caz nu e vorba de o astfel de aprobare ci înseamnă că înfierează pe trădători.

 

Însfârşit, apare şi doamna Cristiana Tomşa, privind în jur cu ochii ei mari şi strălucitori ca o halucinantă: părea mai frumoasă ca totdeauna deşi cu obrajii mai traşi şi foarte palizi ... Sfârşi cu o tristeţe profundă care impresionă lumea fiindcă se simţea izvorâtă dintr’o mare durere: “N’am venit să apăr pe cineva şi nici să acuz pe nimeni! Am spus adevărul întreg, fără să-mi pese dacă serveşte sau deserveşte. A trebuit să-l spun ca să-mi liniştesc conştiinţa. Nu ştiu dacă e bine ce am făcut sau dacă e rău, dar simţ că altfel n’aş mai fi putut trăi, că astfel aş fi săvârşit o impietate faţă de singurul om care m’a iubit şi pe care l-am iubit ...”

 

De fapt problema ei era bine cunoscută, atât din ziarul “România” prin convorbirea cu Titu Herdelea cât şi din declaraţiile făcute judecătorului de instrucţie, astfel că Rotaru ar fi putut renunţa să o ducă înaintea juraţilor. A făcut-o însă romancierul, fiindcă avea nevoie de confruntarea dintre cele două personagii pentru a scoate în evidenţă că ministrul de interne este principalul vinovat de tot ce s’a întâmplat, el putea fi considerat ca şi cauza morală a asasinării lui Pahonţu, cât şi a prigoanei declanşate împotriva fraţilor de cruce. Urmând la cuvânt după fosta lui soţie, autorul ni-l aduce în faţa ca pe un demagog de talia lui Caţavencu, totuşi mult mai rafinat în modul său de comportare, deşi, cu atât mai mult, nu era în stare să-şi ascundă caracterul său pervers şi amoral, lipsit de orice fel de scrupule. Belcineanu vorbeşte cu morga sa obişnuită, mai ales recâştigată după elogiile şefului său de partid, de unde putea fi sigur de grabnica sa reabilitare, sfidându-l pe Dolinescu care-l asalta cu întrebări. În primul rând, spune ironic că ar fi fost încântat dacă ar fi putut convinge pe Pahonţu să combată o organizaţie atât de periculoasă cum s’au dovedit fraţii de cruce şi asta prin orice mijloace, prin urmare se declară imun faţă de şantajul exercitat asupra soţiei sale şi al lui Pahonţu, refuzând să-i dea scrisoarea de divorţ până marele gazetar nu se va distanţa de cei pe care îi sprijinea să câştige alegerile de la Făgăraş, semnând şi publicând un articol în “România” care să-l ajute în câştigarea lor. Din păcate, nu are acest merit. De unde se vede că politicianul-gorilă minte în mod sfruntat şi că cititorul să cunoască măsura acestei lichele, voi reda în continuare pasajul următor: “Pahonţu n’avea nevoie să fie cumpărat ca să-şi schimbe părerile. Era suficient un capriciu. Aşa l-a urmărit şi pe dânsul cu duşmănia până a fost ucis, fără să poată bănui măcar motivul acestei duşmănii. La fel s’a întâmplat desigur, şi cu fraţii de cruce. Constanţa convingerilor nu era în caracterul regretatului Pahonţu.” Deci ministrul de interne nu se ruşinează să mintă în continuare, când deşi era informat de temeinicia iubirii lui Pahonţu, o socoteşte drept un capriciu, si nu altfel ca orice înverşunat duşman al marelui ziarist îi mânjeşte, în mod condamnabil memoria, scoţând bale puturoase pe gură, afişând cel mai nevinovat chip al imposturii. Bine se vede că se aliază cu fraţii de cruce numai pentru a-şi atinge scopurile cele mai necinstite posibile, de unde am semnala periculozitatea unei atare gorile devenită animal, după ce timp îndelungat a fost în aparenţă, om.

 

Şi continuă să calomnieze în continuare: “Admite că fosta lui soţie s’a putut crede obligată să facă anume intervenţii, pe lângă Pahonţu cu care întreţinea fără ştirea lui relaţii destul de interesante, dar neagă că ar fi îndemnat-o dânsul.“ De-acum argumentele lui frizează absurdul atât de străveziu încât intervenţia ministrului de interne, “fost” deocamdată, a putut să influenţeze opinia publică din care se trăgeau juraţii, să se depărteze de un asemenea politician venal şi să gândească în favorul lui Ionescu.

 

Iar când Dolinescu cere confruntarea martorului cu dna Tomşa, Belcineanu adaogă cu aceeaşi maximă nevinovăţie sub care se ghicesc adevăratele falsităţi, şi cei care l-au ascultat nu sunt atât de proşti ca să nu înţeleagă substratul mocirlos al acestui individ când la sfârşit mai spune: “… confirmă anticipat orice declaraţie a fostei sale soţii şi lasă pe seama juraţilor să aprecieze valoarea obiectivă a unor asemenea declaraţii …”.

 

Fără îndoială Belcineanu sfruntează lumea cu un cinism ce nu mai poate fi considerat ca şi o eleganţă de cavaler faţa de o biată femeie batjocorită, ori asemenea atitudini îşi permite un politician când în spatele lui are un partid care în loc să-l excludă din viaţa politica îi dă tot sprijinul să-l reîncadreze considerând că necazurile lui Belcineanu erau de natură pur casnică, fără vreo legătură cu politica. Nu mai insist asupra acestui aspect destul de lămuritor şi după scurta noastră expunere.

 

De-altfel, adevărurile cuprinse până acum în Gorila sunt atât de evidente încât nu mai are rost să mai continuăm. Belcineanu, ultragiind memoria lui Pahonţu, ne apare ca o gorilă degradată care în loc să fie dată la o parte, partidul său se grăbeşte să-i pună susţinătoarele de rigoare, reamintindu-ne compoziţia “Girafă arzând” de Salvador Dali, numai că dacă politicienii români descrişi veridic de Liviu Rebreanu au dat foc lucrurilor, ceea ce arde este desigur biata ţară românească, şi cetăţenii ei, cinstiţi.

 

Unde se afla presa, oglinda opiniei publice, dar la urma urmelor cine avea oare nevoie de ea? Pe această cale se poate susţine că societatea românească avea în Belcineanu alături de şeful său, prim-ministru naţional, conducătorii pe care-i merită, şi nimic mai mult.

 

Liviu Rebreanu subliniază acest aspect prin faptul că pauza pentru masă rupse procesul în două, fiindcă cei mai mulţi spectatori veniţi să se distreze îşi vedeau interesul complet epuizat. Prietenii lui Belcineanu îl felicitară călduros, plecând fără să se mai întoarcă întocmai ca doamnele venite numai pentru Cristiana.

 

Procedeul de a trata lucrurile superficial se arată jalnic, din multe puncte de vedere chiar tragic şi autorul ni-l zugrăveşte în mod genial, fără să intervină direct, conduce tratativele din culise, lăsând ca oamenii să se definească prin vorbele şi faptele credinţelor sau necredinţelor lor.

 

Rechizitorul a fost extrem de violent. Procurorul schiţă, după marii savanţi, portretul criminalului înnăscut şi consideră că lui Ionescu i se potriveşte de minune. (Era pe când criminologii credeau în teoria lui Lombroso a criminalului înnăscut, înrudit cu geniul de altfel, pe care Nordau îl definea ca pe o degenerescenţă pozitivă, dacă celălalt reprezenta latura total negativă, concepţii de mult depăşite, urmând să se demonstreze în viitor dacă în genomul său răufăcătorul are prezentă gena modificată a criminalului deci vicul său e unul înnăscut şi nu provocat de împrejurările vieţii. În acest sens teoria lui Lombroso urmează să se verifice sau definitiv aruncată la coş. În orice caz, după cunoştiinţele noastre de până acum Ionescu nu poate fi considerat un criminal înnăscut!!!) În continuare, subliniază, pe drept că pregătirea şi executarea crimei feroce a fost premeditată, încât respinge motivele invocate de ucigaş ca nefondate. În concluzie, cere un verdict de condamnare exemplară pentru a servi drept pildă şi altor sceleraţi care ar mai cuteza să “dezonoreze România cu astfel de nelegiuiri”. (Iată-l, deci pe Belcineanu total reabilitat, motivele implicării lui în asasinarea lui Pahonţu fiind etichetate ca neserioase, şi se înţelege şi cutremătoarea pledoarie a Cristianei Tomşa ce nu depăşeşte limitele unui conflict pur “casnic”.)

 

Ca apărător al lui Pahonţu a intervenit Rotaru manifestându-şi de la început încrederea deplină în înţelepciunea juraţilor. Pentru el, dezbaterile procesului au dovedit, fără posibilităţi de răstălmăcire, “nevinovăţia şi cinstea victimei. Fiindcă, dureros, în aceste dezbateri ucigaşul nu se mulţumeşte cu suprimarea unui om de mare talent ci se înverşunează să-l şi ponegrească după ce i-a luat viaţa, să-l omoare a doua oară şi moral.” Să recunoaştem că Rotaru se simte solidar cu fostul lui prieten şi în această convertire pulsează sângele fierbinte al iubirii Cristianei. De-aici categoricul imperativ ce-l împulsionează spre a scrie cu litere mari, să-l vadă şi nevăzătorii, adevărul: “din mărturiile tuturor reiese limpede că Pahonţu nici nu a fost cumpărat şi nici nu a trădat pe nimeni.”

Consideră că nu mai o minte strâmbă poate califica drept trădare părăsirea unei idei şi adoptarea alteia. Trebuie să ai un suflet de fiară să ucizi un om pentru că nu mai perseverează în aceleaşi idei pe care le avea dânsul, şi să crezi că trebuie suprimat ca un câine de pripas. Fără îndoială, Rotaru evită să se atingă de Belcineanu, fiind convins că doar alături de el, fie şi ca adversar de moarte, poate face politică, definită chiar de el în finalul pledoariei: “- Politica poate să fie folositoare progresului omenirii, poate să servească înălţarea unui neam! “încheia Rotaru”. Dar când politica ajunge să argumenteze cu bâta şi să convingă cu revolverul, atunci trebuie să-i suceşti gâtul repede altfel, distruge ţara! …”

 

De ce Rotaru nu a insistat asupra rolului jucat de Belcineanu în trecerea lui Pahonţu de la o tabără la alta, ceea ce însemna mai mult decât o simplă schimbare de idei teoretice? Practic, ministrul de interne, confruntat cu perspectiva pierderii alegerilor şi deci şi a postului de ministru, şi-a şantajat soţia şi prin ea şi pe marele ziarist că nu divorţează până nu va fi sigur că va câştiga alegerile, lucru posibil numai dacă Pahonţu îi va părăsi pe fraţii de cruce şi va aduce fapta lui la cunostiinţa cititorilor săi. “România” fiind singurul ziar pus în slujba apărării cauzei drepte a fraţilor de cruce, fără sprijinul său ei vor fi o pradă sigură în mâinile ministrului de interne, aşa cum s’a şi întâmplat. Putea fi numită o atare schimbare impusă libertăţii femeii iubite şi indirect lui însuşi, cum mincinos o numea Belcineanu, un capriciu al lui Pahonţu şi că hulpavul ministru nu a jucat rolul principal în producerea lui? Desigur că, nu. Şi atunci cum se poate explica tăcerea lui Rotaru? Foarte simplu. Fostul ministru de justiţie privea cu blândeţe anumite compromisuri încheiate de oamenii politici, aici Belcineanu, pentru bunul mers al democraţiei, ameninţată de bâtă şi de revolver. De altfel, fără să fie propiu zis o gorilă, îi sprijinea pe cei ce erau, considerând că asta e viaţa cu partea ei de neajunsuri, acestei duioase reprezentări numită filozofic “Weltanschauung” aparţinea şi aventura sa cu Nina Georgescu, lacrimile sale vărsate la despărţirea impusă de soţia sa Vera, cât şi la înmormântarea lui Pahonţu, erau neîndoios sincere, ca toate actele sale, stăpânite de oroarea de a se schimba ceva, mai ales când era vorba de sistemul democratic, departe de a fi perfect dar în conjunctura dată cel mai bun dintre toate. Spre deosebire de el, prietenul său Pahonţu refuza să considere democraţia un sistem anchilozat, acelaşi pentru totdeauna, de unde credea că el poate fi îmbunătăţit, ca orice organism plin de viaţă pe când Rotaru vedea în democraţie un capăt de drum, împăcat şi cu înclinarea ei evidentă spre corupţie şi îmbogăţire cu orice preţ. În acest sens, pentru a arăta că Rotaru, nu era chiar atât de departe de adevăr, m’aşi referi la Memoriile lui Ion Duca, omul de încredere al lui Ionel Brătianu despre a cărui cinste exemplară era convins, totuşi era intrigat de îngăduinţa arătată unor membri de partid mai bătrâni, mai ales doi dintre ei cunoscuţi pentru micile lor afaceri deloc onorabile.

 

Mai mult, în societăţile apusene de astăzi ca Germania, omul fiind

total dezbrăcat de orice idealisme e considerat “un animal coruptibil “ care dă socoteală vigilenţei Justiţiei, dacă e prins că a calcat legile în vigoare, până nu e condamnat figurează ca om cinstit.

 

Aşa dar democraţia, dreptate are Rotaru dă şi oarecare libertate cetăţenilor săi de a încheia anumite compromisuri chiar ilegale, totul e să nu te prindă Justiţia cu mâna în sac. De unde îşi poate închipui orişicine ce se poate întâmpla într’o ţară în care şi Justiţia este coruptă!!!

 

Prin Rotaru, Liviu Rebreanu, caută sa ne dea un tip uman ce ne întăreşte speranţa că există în România şi oameni care ar putea face o politică închinată în primul rând intereselor ţării, principiile lor fiind bazate pe o morală solidă, înlăturând în mod spontan din rândurile lor pe gorilele zilei, cum şi Belcineanu a fost.

 

Se ştie cu câtă greutate, a putut să-şi părăsească vechiul partid, căruia îi era cu adevărat credincios, după ce Pahonţu l-a anunţat că va cădea de la putere curând, viitorul sau fiind între radicalii doctorului Ionescu. Mai mult, după ce şi acesta are aceeaşi soartă, el se hotărăşte să se lase de politică reîntorcându-se la biroul sau avocaţial. Tot el credea în marele talent al lui Pahonţu ajutându-l, în semn de preţuire, să pună bazele unui ziar, numit mai apoi “România”. Fire măsurată, îl mustră pe Pahonţu pentru polemica începută cu Dolinescu, devenită mai mult decât personală.

 

Oricum, episodul despărţirii de iubita lui Nina Georgescu, văzută din partea unui om care simte că îmbătrâneşte, prin renunţarea la ultima sa dragoste, dusă în limitele garantate de firea lui din naştere comodă, constituie una din multele perle ale creaţiei rebreniene.

 

Apărătorii lui Ionescu îşi împărţiră rolurile. Unul îl zugrăvi pe student în culorile cele mai simpatice, al doilea se strădui să înlăture premeditarea şi să demonstreze că omorul s’a datorat unor împrejurări nefericite, pe când al treilea căuta să dovedească faptul că Pahonţu şi-a trădat fraţii şi i-a vândut dându-i pradă persecuţiilor unui ministru fără scrupuluri. Chiar dacă se admite că dna Belcineanu (de fapt, Tomşa) ar fi spus adevărul, n’a fost mijlocitoarea unei cumpărări de conştiinţă, totuşi Pahonţu a fost trădătorul unei cauze sfinte, spre a-şi servi femeia iubită şi-a părăsit prietenii de idealuri.

 

Dolinescu vorbind cel din urmă, suştine că mişcarea fraţilor de cruce nu e una politică ci o şcoală de energie românească, pentru formarea românului de mâine. Pe larg el descrie suferinţele tinerilor entuziaşti, care l-au însoţit în campania electorală din Făgăraş, venite din partea unui contracandidat, ministru de interne, şef al tuturor organelor repressive şi care a cumpărat şi conştiinţa singurului ziar prieten, uzând de graţiile propriei sale femei.

 

Se ştie că Dolinescu nu admitea trădarea principiilor unei mişcări datorită unei slăbiciuni sentimentale, aşa cum îl acuzase, illo tempore, pe bogătaşul Utalea. Dar ultimele sale cuvinte de-acuma exprimă convingerile comune cu ale marelui ziarist Toma Pahonţu alias Pamfil Şeicaru: “… Politica e urâtă subt orice formă se prezintă, dar cea mai scârnavă e aceea care încurajează laşitatea omului, care trăieşte din minciună şi trădare, care înşală cu ştiinţă pe cei ce cred în cuvinte sonore fără conţinut, căci astfel în mod conştient sapă viitorul ţării înlăturând din viaţa publică pe oamenii de caracter, singura temelie solidă şi trainică a unui popor ...”.

 

Dupa această ultimă intervenţie, L. Rebreanu încheie romanul cu urmatoarele cuvinte: “Seara târziu juraţii se retrăgeau să delibereze ...”.

***

 

Am prezentat atât de detailat romanul 1ui L. Rebreanu “Gorila” pentru mai multe motive, pe care le voi reda, în continuare, pe rând:       

Întâi de toate, cum incontestabil tema romanului este politică, exegeţii lui nu s’au putut emancipa de domeniul respectiv, şi au recurs la cele mai tendenţioase interpretări, astfel că până astăzi, după cunoştiinţa noastră, nu avem un studiu bazat pe o strictă analiză literară să ni se demonstreze, cu instrumentul criticii artistice, dacă Gorila are valoare ca şi creaţie literară sau nu. G. Călinescu ne dă un exemplu, nu numai de impresionism critic, că nu reuşeşte să se emancipeze nici o clipă de conţinutul ei politic.

 

Astfel de la început, e de părere: “Gorila este scrierea cea mai rea a lui Liviu Rebreanu, înfăţişând nivelul de jos al mijloacelor sale. Pentru că s’ar părea că printr’unul din eroi, autorul ar nutri sentimente antisemite, tabăra democrată a repudiat acest roman cu mai multă violenţă decât se cuvenea (o evidentă contradictio în senso n.n.) Atunci cealaltă tabără naţionalistă a înălţat opera, găsindu-i marile însuşiri, pe care nu le are. De fapt, oricare ar fi tendinţa romanului el putea fi preţuit, ideile autorului nefiind o problemă principală într’o operă literară. (Istoricul literar G. Călinescu recurge la o disimulare penibilă odată ce până atunci nu a făcut decât să comenteze tocmai ideile eroilor rebrenieni nepricepând că, dacă dintre ei unii sunt antisemiţi, această atitudine nu are nicio legătură cu orientarea autorului, rămas în descrierile sale, obiectiv, de la început  până la sfârşitul romanului n.n.). Chiar cu tendinţă antisemita, o scriere poate fi o capodoperă dovadă lirica lui Eminescu genială şi xenofobă.” (Exegetul eminescian, cu mari pretenţii, greşeşte rău de tot deoarece lirica genială a lui Eminescu nu are nicio urmă de antisemitism, deci nu poate fi nici chiar xenofobă, cum, cu rea intenţie, afirmă criticul impresionist n.n.).

 

Iată-l în continuare revenind asupra antisemitismului rebrenian şi recunoaşte ceea ce am scris mai sus, că autorul nu-şi dezvăluie propriile sale orientări politice ci lasă pe fiecare să tragă concluzia practică ce-i convine, amintindu-şi, subit că Rebreanu are atât meşteşug literar pentru a nu-şi dezvălui atitudinea sa, lege de altfel al unui roman care se vrea să fie epic. Dar, de-aici după o prezentare confuză “marele critic” ajunge să declare, se înţelege aprioric: “romanul e doar neizbutit şi vina nu e a temei alese, nu lipsită de virtualităţi ci a incapacităţii autorului de a crea indivizi”. Să auzi şi să nu crezi, fiind vorba de o idee pe care oricine poate să o susţină, fără altă argumentaţie şi procedeul nu e străin de modul cum G. Călinescu îl execută pe marele scriitor român şi am începe cu caracterizarea lui Pahonţu de care am mai vorbit dar acum suntem capabili să-i demonstrăm metoda de lucru prin care trece pe lângă descrierile temeinice ale autorului. Mă repet, dar e necesar să o fac în legătură cu Pahonţu, înfăţişat ca “un gazetar cu talent dar şi fără scrupule vrea să facă avere şi nume, oscilează în lumea politică după oportunitate şi se prăbuşeşte nu prin consecinţele sale reprobabile ci tocmai din nobleţea de a apăra o femeie iubită”. Am arătat, şi se dovedeşte încăodată că G. Călinescu nu crede în niciun fel de iubire, iar pe cea zisă cerească o tratează ca pe o halucinaţie numită metafizică: deci nu s’a putut opri asupra iubirii dintre Cristiana şi Toma, din cauză că îi lipseşte instrumentul respectiv ca oricărui infirm sufleteşte. Pe cine iubeşte Ioanide înafară de sine însuşi, cum ne-o demonstrează şi G. Călinescu când în Istoria literară scrisă de el îşi înaltă singur statuie, afişându-şi şi poza de mare egolatru.

 

Se poate constata cu precizie matematică, exegetul literar vorbeşte pe lângă subiect, (posibil în cazul că a citit romanul pe sărite ori deloc), de unde ne prezintă, după capul său un Pahonţu fără prea multe scrupule, ar vrea să-şi facă un nume, oportunist în politică, de fapt pur inventat, deoarece Pahonţu e nu numai un talentat ziarist, dar cu principii bine fundamentate, un caracter bine conturat, avea “scrupule” în ce priveşte independenţa scrisului său şi refuza să intre în slujba altuia, decât al propriului crez. Idealismul vieţii sale l-a subliniat Rotaru când spunea că Pahonţu nu a fost cumpărat şi n’a trădat, deci niciodată nu şi-a vândut conştiinţa. A avut ambiţia să-şi facă un nume dar nu l-a tentat să facă avere, acesta a fost Pahonţu după descrierile lui Liviu Rebreanu, pe care Călinescu îl falsifică după cum vrea el. Şi adaogă cu o îndrăzneală de invidiat că dacă Pahonţu nu e de talia unui erou balzacian este de vină lipsa de organizare creatoare “iar aceasta vine de acolo că talentul lui Liviu Rebreanu nu poate să nască indivizi”. Mai consideră că figura lui Pahonţu i-a inspirat-o un cunoscut ziarist în viaţă şi fiindcă romancierul n’a putut să inventeze, apare clară atenuarea liniilor din temerea de a nu fi prea străveziu. În fond, Pahonţu corespunde figurii ziaristului Pamfil Şeicaru, ori Călinescu îi impută romancierului lipsa de invenţie când la un personaj istoric, cum e marele ziarist, eroului i se cere o clară accentuare a liniilor tocmai pentru a fi redat cât mai străveziu adică autentic.

 

Dupa tratarea tendenţioasă de către G. Călinescu a lui Pahonţu, total diferit şi în cele mai mici amănunte de portretul realizat de Liviu Rebreanu, acelaşi fals exeget îi consideră pe Dolinescu, Belcineanu, Rotaru şi toţi ceilalţi ca inexistenţi. Şi cum să nu fie aşa dacă G. Calinescu nici nu-şi ia oboseala să-i analizeze în ce au mai esenţial, pe Rotaru conform romanului de care vorbeşte ori pe Belcineanu, de fapt un personaj important reprezentând degenerescenţa politicianismului românesc într’o gorilă, nesăţioasă de putere.

 

În cursul expunerii noastre ne-am ocupat pe rând de fiecare personaj, demonstrându-le individualitatea şi caracterul de tip, tocmai ce Călinescu neagă în creaţia lui Rebreanu, cu intenţia de a-l diminua, condus de un subiectivism strigător la cer.

 

În ce-l priveşte pe Dolinescu şi observaţia se potriveşte şi lui Ionescu, la fel oricărui frate de cruce, conturul lor prea ideal şi deci neesenţial al eroilor e redat mult prea fugitiv, ceea ce ne arată că G. Călinescu nu este în stare să se apropie de marea artă rebreniană de unde joasele sale comentarii. Pahonţu - am arătat-o - avea un dispreţ faţă de orientările lui Dolinescu şi a fraţilor de cruce, idealismul deloc nesubstanţial al acestora nu-i părea fugitiv, din contră printr’o ideologie atât de încorsetată dogmatic îl determina să-i trateze ca lipsiţi de judecată proprie, deveneau goarna altora, ori tocmai pentru a-i caracteriza în ce aveau mai discutabil autorul ne dă sensaţia voită de a-i fi tratat în mod fugitiv, după cum le era absentă reacţia voinţei proprii. Mai ales, la Ion A. Ionescu se constată că în comiterea crimei nu era condus de propriile sale credinţe, căci ele în ultimă analiză, nu erau ale lui ci ale colectivului său anonim.

 

Totuşi Pahonţu nu-l lasă pe critic să doarmă liniştit şi astfel îl mai scoate din fundul iadului unde l-a expediat, mai punându-şi încăodată întrebările: “Ce e Pahonţu? Un cuceritor de posturi pe viată? Un cinic profitor? Un idealist pervertit de mediu?” Şi răspunde tot el, fără să-şi dea seama sau nu vrea să o facă, oricum dacă ar fi citit cu atenţie Gorila lui Rebreanu nu ar fi trebuit să-şi mai pună atâtea iscoade, cu totul mincioase în zămislirea unui răspuns pe care, ca o reţetă purgativă, o avea de la început pregătită: “Nu se poate ştii (criticul se referă la propriile cogitaţii fără nici o legătură cu romanul rebrenian n.n.) fiindcă mişcarea eroului e lipsită de manifestaţii decisive. Metoda unică a romancierului împiedecă realizarea indivizilor.” E inutil să ne mai obosim să ne ocupăm cu atare inepţii doar putem să ne arătăm convingerea că dela G. Călinescu moştenire, mulţi adepţi ai impresionismului său literar, şi-au însuşit metoda de a comenta o carte fără să o fi citit, aplicându-i gânduri preparate pentru orice eventualitate, înghesuind în tiparele ei textele, ca într’un adevărat pat al lui Procust.

 

La fel nu suntem de acord cu bizazeria numelor descoperită de G. Călinescu (de pildă: Belcineanu, Tolontan, Rotaru, Cumpănaşu, Dolinescu, Drugeanu n.n.) este un indiciu de lipsă de observaţie: câtă vreme suntem în mediu ardelenesc numele sunt fireşti, în romanele orăşeneşti ele supără urechile, sunt nume sau rău inventate sau nepotrivit, ardeleneşti.

 

De-acum, în persoana criticului vorbeşte romancierul, nu deosebit de strălucit, din el, ofensat de lumina prea mare a scriitorului de peste munţi, în mod vizibil îi respectă creaţiile din graiul ardelenesc de la sat, pe când lui şi altor confraţi le rezervă dreptul de a fi romancierii rafinaţi ai mediului orăşenesc, bineînţeles el luându-şi nimbul de cel mai mare scriitor al Românilor din toate locurile lumii, observaţiile călinesciene au ca urmare efectul de a stârni, abia stinsa ură dintre ardeleni şi regăţeni, ceea ce e mai mult ca periculos astăzi, când duşmanii noştri sunt mai vigilenţi ca oricând.

 

Pentru a încheia capitolul, Gorila şi exegeza falsă sau a falsului literat G. Călinescu am să citez ultimul paragraf din Istoria literaturii române de la origini, asupra operei marelui romancier, Liviu Rebreanu, de la început menţionat ca autor al romanului gloatei:

“Din felul regresiv cum s’a desfăşurat talentul lui Liviu Rebreanu se pot desprinde aceste constatări: romancierul percepe ruralul şi aproape deloc orăşenescul, îmbrăţişează colectivul şi nu înregistrează individualul, pătrunde minţile haotice întunecate, prăbuşite în instinct şi nu e în stare să analizaze conştiinţa, poate urmări dezlănţuirile brutale, fioroase chiar, dar nu-i este în putinţă să noteze deplasările nevăzute ale sufletului subtil, el are aproape geniu în producerea gloatelor şi exponenţilor ei, şi e un scriitor adesea cu totul inferior al lumii de la nivelul orizontului nostru. Cu toate aceste inegalităţi Liviu Rebreanu, e şi pe drept cuvânt, creatorul romanului modern românesc, cu mult asupra a ceea ce epoca lui produsese.”

 

Procedeul e propriu călinescian, după ce-şi reduce subiectul până la nimicirea totală, tipică în acest sens şi caracterizarea marelui Nicolae Iorga din acelaşi fals tratat de literatură românească, pentru a părea ca un al doilea Solomon întelept, nevoie mare, G. Călinescu îşi exteriorizează mărinimia de ocazie, prin câteva cuvinte de efect, pentru cei naivi, când ele joacă rolul unei jerbe de flori puse pe mormântul celui pe care l-a sfârtecat cu propriile sale mâini.

 

Opera rebreniană “Gorila” din punct de vedere a construcţiei sale se aseamănă, cum am mai spus-o, cu un templu elen în care totul e aşezat la locul său, constituind unitatea romanului, de calitatea celorlalte scrise de Liviu Rebreanu: Ion, Pădurea spânzuraţilor, Răscoala şi Adam şi Eva.

 

De-aici putem deduce că Fany Rebreanu în memoriile sale vorbeşte de nereuşita romanului Gorila, fără să fi citit cartea căci dacă ar fi făcut-o ar fi aflat că Pahonţu este un erou mai mult decât pozitiv, şi deci Pamfil Şeicaru cel ce i-a slujit drept model nu ar fi avut motive să fie nemulţumit de felul cum l-a descris şi prezentat Rebreanu, deci Fany R. informată dintr’o sursă străină, de a treia mână, care probabil nu a citit decât falsul comentar asupra lui de G. Călinescu, de unde ea califică total nedrept ca nerealizat un roman cu adevărat mare al soţului său. Aşa dar, marele ziarist nu a intervenit asupra scriitorului, cum afirma Fany R. compromiţându-l pe marele romancier că ar fi cedat presiunii de pildă a lui Pamfil Şeicaru să-şi schimbe acţiunea Gorilei, de altfel cunoscându-se caracterul drept şi dârz al lui Rebreanu el ar fi refuzat acest lucru, asumându-şi orice fel de risc. De altfel, între Pamfil Şeicaru şi Liviu Rebreanu n’a existat un conflict nici chiar trecător, marele ziarist avea dreptate când în epistola sa îmi scria despre conflictul major şi de durată ce a existat între Crainic şi Rebreanu. Am insistat, în cele anterioare, asupra acestui conflict şi dimensiunile luate terminându-se cu un proces în care nu s’a dat nicio sentinţă, părţile s’au împăcat în cele din urmă sub cupolele Academiei, ai cărei membrii au fost amândoi.

 

Liviu Rebreanu nu numai că-l descrie pe Pahonţu, cu un caracter independent condus de crezul de a face ceva pentru neamul său, asemeni savanţilor, medicilor, poetilor, dar în cursul naraţiunii sentimentul se transformă în admiraţie, atunci când eroul său se îndrăgosteşte de Cristiana Tomşa, adevărata lui iubire cerească. Nu putem înţelege cum literaţii au admis erorile călinesciene, considerând în unanimitate Gorila un roman neizbutit, probabil niciunul nu dorea să se angajeze în problema ridicată de autor, şi cum se ştie lăsată fără rezolvare din partea sa. Cu atât mai mult, se impune curajul romancierului de a se fi ocupat de un eveniment istoric, rămas până în zilele noastre ca o rană deschisă în destinul neamului românesc.

 

Conflictul major al cărţii are loc între Gorila politică zisă democrată şi tineretul organizat în gruparea fraţilor de cruce conduşi de Barbu Dolinescu, de partea cărora neîncadrat se postează şi Pahonţu conform credinţei câştigate pe frontul primului război mondial, deci teoretic se regăsea în ideologia tinerilor numai că practic, spre deosebire de ei, considera că numai prin politică, deci pe cale parlamentară neviolentă, democrată, se putea învinge Gorila politicianismului românesc.

 

Pentru a înţelege cauzele confruntării va trebui să plecăm de la finalul romanului în care autorul ne aminteşte că juraţii s’au retras pentru deliberare asupra cazului Ion A. Ionescu ucigaşul lui Pahonţu, dar nu se vor mai întoarce, lăsându-ne nouă, ca oamenii viitorului să dăm o sentinţa cuvenită, din cauză că autorul nu o poate face. Deşi, în aparentă problema era simplă de tot, a fost ucis un om de către un frate de cruce, student, acesta îşi recunoaşte fapta, conform legii nu ar exista nicio piedecă în calea rostirii sentinţei. Şi totuşi pentru autorul nostru există, una principală.

 

Partea democrată ar fi fost satisfăcută dacă tânărul, ar fi fost condamnat la moarte, fără să se ţină seama de circumstanţele sale atenuante, de partea lor erau procurorul şi fostul ministru al Justiţiei, Rotaru. În acelaşi timp naţionaliştii considerau atitudinea autorului ca una partinică, înclinată să dea dreptate legionarilor. De unde primii au aruncat anatema lor asupra romanului pe care îl considerau cel puţin ca neizbutit, avându-l în fruntea lor pe G. Călinescu, pe când naţionaliştii declarau Gorila cel mai bun roman rebrenian, iar în mod mai mult decât tendenţios.

 

Ori nici unii nici alţii nu au avut şi nu au dreptate. Cum am mai scris-o, Rebreanu în opera sa nu face, nici pe departe, istoricul mişcării legionare, nu i se poate constata nicio înclinare antisemită şi antidemocrată, numai că socoate cazul lui Ion A. Ionescu se cere judecat împreună cu reprezentanţii guvernanţilor al căror ministru de interne, cu aprobarea primului său ministru, a declanşat un adevărat război împotriva tineretului organizat ca fraţi de cruce, ceea ce sprijină ideea că sub masca democraţiei se declanşa o dictatură de partid, care doar cu numele mai poate fi considerată democrată.

 

Ori în acest sens în Gorila vinovatul principal pentru tot ce s’a întâmplat atât la Făgăraş cât şi în uciderea lui Pahonţu este Belcineanu, acesta nu numai că a recurs la organele de represiune dar a reusit prin metodele sale necinstite, să-l influenţeze pe Pahonţu, să treacă de partea lui, lăsând pe adversarii săi principali de alegeri, fără nicio acoperire. Aşa dar pe lângă Ionescu mai există un mare vinovat moral, ori nu se poate concepe o dreptate aplicată unuia pe când celălalt să-şi continue activitatea, cum se contura de-acuma fără niciun dubiu, pe mai departe, în aceleaşi condiţii poate mai aspre.

 

Prin urmare condamnarea lui Ionescu la moarte nu rezolvă problema, răul este tăiat doar, dintr-o parte, rădăcinile sunt lăsate să prolifereze după voie, cu tot atâta înverşunare. Fără îndoială Rebreanu se simte responsabil faţă de evoluţia acestui tineret, din această cauza, îi arată o simpatie, se înţelege nu direct ci prin atitudinea de netăgăduit a lui Pahonţu. Acesta din urmă ca fiu de ţăran şi-a călit credinţa sa privitor la dreptatea pe care trebuie să o primească ţărănimea şi tineretul prin asigurarea unui viitor, cât de cât satisfăcător.

 

Din toate punctele de vodere, deşi nu-l admira deloc în manifestările sale fanatice, nu putea să se despartă de Dolinescu, tovarăşul său în război, teoretic urmărind regenerea morală a ţării şi o conducere reprezentată de valorile Patriei şi nu de nulităţilor. Deşi nu-i admitea idealismul fără un substrat real, a înţeles să-l sprijine în ziarul său “România”, considerând că alături de el se află o bună parte a tineretului român, căruia i se poate adresa de la om la om. Nu e lipsit de importanţă că primul său discurs politic, ţinut în faţa radicalilor, în prezenţa şefului lor de partid, se referea la viitorul tineretului, problemă pe care, am văzut-o, cei ce veneau la putere o luau uşor de tot. 

 

Pahonţu nu numai că îi sprijină pe tineri în ziarul său, dar face câteva gesturi prin care-i asigură că acceptă să fie fratele lor de onoare, se şi expune pe această cale criticilor liberalilor prin Teofil Drugeanu, secretarul lui Belcineanu şi ginerele lui Rotaru, cel ce nu uită niciodată să-i ofere colaborarea magnanimă a venalului Belcineanu.

 

Dar să mergem mai departe: Pahonţu pentru femeia iubită - iubire neînţeleasă de G. Călinescu - trece de partea lui Belcineanu, dar fără să trădeze în sinea lui pe tineri, conflictul său privea pe Dolinescu şi bancherul Utalea, deoarece au căutat să-l cumpere cu bani. E drept că a scos din maşină de scris articolul pregătit pentru a-i apăra pe fraţii de cruce în alegerile din Făgăraş, şi l-a înlocuit cu cel în care îşi declara presupusa trădare, dar în fapt el recomanda retragerea din alegeri la care nu aveau ce căuta, odată ce fraţii de cruce erau de părere că statul de drept burghez trebuie distrus. Nici în acest caz nu era vizat tineretul ci Dolinescu, a cărui aventură chiar el însuşi mai târziu a criticat-o.

 

Totuşi, Pahonţu era conştient că a pierdut partida, mai ales după ce tinerii au rămas fideli lui Dolinescu niciunul n’a trecut de partea sa. Cunoscând cum plătesc ceea ce ei cred că pot numi trădare, Pahonţu îşi aştepta, ca cea mai mare jertfă, moartea, doar astfel se explică faptul că el în seara crimei a ieşit cu intenţia să se sfârşească odată ceea ce oricum trebuia să se încheie, gând exprimat de el în momentul părăsirii camerei sale, sigur fiind că necunoscutul care-l pândea era şi călăul său.

 

Iata deci, pe ce cale cinstită şi adevărată, prin figura lui Pahonţu-Pamfil Şeicaru, marele romancier Liviu Rebreanu se răzbună pe falsul său comentator Călinescu, demonstrând că fiecare dintre contemporanii acelor evenimente poate fi făcut responsabil pentru faptul că tineretul, revoltat, a rătăcit pe drumuri interzise înţelegerii umane, sănătoase, dar pentru ele, nu în cele din urmă sunt vinovaţi politicienii vremii, grăbiţi să rezolve cu violenţa ce-ace putea fi dus la bun sfârşit cu alte metode.

 

Fără a clipi din ochi autorul romanului Bietul Ioanide, G. Călinescu descriind aceleaşi evenimente, de calibrul unui război civil, se situează de partea puterii, mergând până acolo că eroul principal, tată a doi copii, comentează cu indiferenţă moartea violentă a vlăstarelor sale, considerând că aşa e omenesc să se întâmple; amintindu-ne că respectivul intelectual lipsit de orice omenie, se afla rinocerizat sub un partid ca cel comunist, total de acord cu acţiunea politicienilor români de a extermina tineretul român, continuată de el după câţiva ani prin prigoana lansată împotriva floarei intelectualităţii române, având drept aliaţi autori de talia celor ce au intrat fără probleme de conştiinţa în slujba noilor stăpâni, printre ei pe loc de frunte se află şi acest G. Călinescu, viitoarea statuie a culturii româneşti de provenienţă ruso-comunistă.

 

Desigur, nu va fi o întâmplare că Pamfil Şeicaru ajuns la vârsta patriarhilor biblici, se entuziasma de activitatea tinerilor istorici din

ţară, considerând că prin munca lor nu vor întârzia să apară, zori noi, şi pentru ceilalţi fii ai neamului nostru.

 

Este locul s’o spunem, că Liviu Rebreanu lăsând deschisă problema condamnării la moarte a lui Ion A. Ionescu, nu tăgăduia crima acestuia din urmă, dar prin ea războiul civil va lua proporţii mai accentuate, aici nefiind de părerea bunului Rotaru că orice altă sentinţă ar arunca ţara în haosul respectivului război civil. Atâta timp cât Belcineanu rămânea nepedepsit, condamnarea la moarte a lui Ionescu, le va părea nedreaptă juraţilor şi ei vor achita criminalul, cum o vor mai face de câteva ori, adâncind conflictul dintre guvernanţi şi fraţii de cruce, până acolo încât va suferi în primul rând neamul acestora, căci s’a preferat uciderea fratelui de catre alt frate ca în povesta biblică o între Cain omorându-l pe Abel.

 

Oricum lupta fiind de la început hotărâtă, puterea din toate punctele de vedere de partea guvernanţilor, le impută acestora din urmă că n’au adoptat tactica răbdării, a discuţiei deschise cu tineretul pe drept îngrijorat de viitorul său. Că doar astfel se ajunge la o pace posibilă, şi în consecinţă Rebreanu avea dreptul să creadă în ea, ne vine în ajutor situaţia critică din Germania anilor şaizeci, când tineretul, pur şi simplu s’a ridicat gata de răscoală, realizată în Franţa, împotriva supremaţiei politicii dusă de cei bătrâni. Deşi, în paralel exista o mişcare subversivă, a teroriştilor, guvernanţii democraţi s’au arătat dispuşi să steie la masa discuţiilor cu cei interesaţi şi în principiu s’a ajuns la concluzia că pretenţiile tinerilor ar putea fi rezolvate dacă există bunavoinţa părţilor să renunţe la violenţă ceea ce nu toti teroriştii au făcut-o. Statul se înţelege s’a apărat, au fost închişi majoritatea recalcitranţilor, astfel că unii au murit în temniţă, iar alţii au fost expulzaţi din Germania. Aceştia au făcut parte din celebrele brigăzi roşii, care au organizat multe atentate şi desigur lor li s’a răspuns cu aceeaşi monedă dar nu s’a ajuns la caracterul de masă a unui război civil, odată ce, concomitent, li s’au deschis revoltaţilor mai luminaţi, neviolenţi perspectiva dezvoltării politice şi profesionale, până atunci de neînchipuit. Desigur lucrurile nu s’au încheiat de la o zi la alta, dar oamenii au avut răbdare mai ales guvernanţii care nu s’au apucat să-i omoare pe toţi fruntaşii respectivei mişcări, cum s’a întâmplat în România. Până la urmă teroriştii şi-au arătat dorinţa să discute cu mentorul lor teoretic J. P. Sartre care a făcut drumul Canosei până la temniţele lor germane, câştigându-şi dispreţul opiniei publice în faţa căreia refuzul premiului Nobel nu mai avea nicio valoare.

 

Cu timpul oamenii, în bună parte, şi-au manifestat voinţa de a începe o viaţă nouă în condiţiile mult schimbate ale societăţii democratice menţinută în structurile sale fundamentale, reformate însă, mult. Desigur e vorba de un temperament propriu, istoric, el ne explică declanşarea, deloc cu mânuşi, a unei microrevoluţii franceze la Paris în 1968 - gen. de Gaulle aflat în vizită în România şi-a întrerupt-o imediat - pe când în Germania mai sângeroasă prin actele teroriste individuale, şi de grup, lucrurile s’au rezolvat fără să aibe caracterul de revoluţie, cum se contura în Franţa.

 

Ca urmare un Conbendit, unul din fruntaşii mişcării din Franţa, ajunge unul din conducătorii financiari ai Frankfurtu-lui; la început i s’a interzis să intre în Franţa ca astăzi să fie aşteptat cu onoruri publice, iar vechii teroriştii să fie numiţi, nestingheriţi pe posturi de mare răspundere politică, unul ca ministru de interne celălalt, astăzi, ministru de externe al Germaniei.

 

În acest mod conflictul, oricât s’a arătat de periculos la început, s’a stins ori se pune întrebarea, dacă politicienii români ar fi procedat în acelaşi mod şi ar fi putut oferi o viaţă onorabilă, tineretului, în primul rând, conflictul cu mişcarea legionară nu s’ar fi acutizat şi poate alta ar fi fost soarta ţării, din multe puncte de vedere:

Rămâne întrebarea pe care şi-o puneau pentru ei fraţii de cruce atunci când erau schinjuiţi de forţele represive ale guvernanţilor, şi Rebreanu subliniază acest lucru, cu totul pe nedrept: De ce? ... De ce?

 

Dar aş vedea în romanul lui Rebreanu, Gorila, şi o profeţie privind destinul tineretului român deloc uşor şi după ce frăţiile de cruce, ca organizaţie, au fost excluse de pe scena politicului actual, intrând de-acum în istorie.

 

După armistiţiul de la 23 August de fapt un act de trădare al intereselor poporului român soldat cu arestarea şi execuţia mareşalului Ion Antonescu de către clasa politică românească, sub comunişti s’a procedat propriuzis la lichidarea nu numai a tineretului dar tot atât a întregii intelectualităţi, elita neamului nostru.

 

De data aceasta cei trimişi, încarceraţi la Piteşti nu erau numai tineri legionari, dar şi naţional-ţarănişti, liberali sau fără apartenenţă de partid, spălarea creierului făcându-se metodic, ajungându-se, la crearea forţată a unui tineret nou, îndoctrinat în dogmele lui Lenin şi Stalin până la îndobitocire.

 

Cei aproape 50 de ani de stăpânire bolşevică a fost catastrofală pentru neamul nostru, dar tineretul român nu şi-a pierdut total energia ancestrală aşa că a participat cu vitejie la zisa revoluţie din 1989. Şi de data aceasta tineretul a fost manipulat, clasa neocomuniştilor ca să ajungă la putere, pentru a-şi justifica drepturile la stăpânire, i-au lichidat, astfel că azi îşi dorm somnul de veci în cimitirele Bucureştiului şi ale ţării, în timp ce Gorila politicianismului, fie şi sub semnul secerii şi ciocanului, a fost cu grija reconstituită.

 

După şase ani de dominaţie neocomunistă în România, au venit la putere nişte democraţi care au crezut că pot guverna trădând interesele poporului pentru a-şi umple buzunarele cât mai bine, numai că în ce priveşte tineretul român lucrurile s’au schimbat, pentru a scăpa de noua Gorilă politică ei părăsesc ţara pentru alte meleaguri, unde pot, cel puţin să-şi asigure un trai ca lumea, deviza lor devenise Ubi Patria, ibi bene, în timp de oamenii cinstiţi din ţară au ajuns, pur şi simplu, muritori de foame şi amintindu-şi de vechiul regim comunist şi neocomunist îl idealizează prezentând o amarnică amnezie, căci de fapt ei au adus ţara de râpă, inclusiv în timpul celor şase ani de ultimă guvernare.

 

Dureros e faptul că la începutul celui de al treilea mileniu ne vedem constrânşi să-i combatem pe cei ce se unesc, de bună voie, cu comuniştii, întrebându-i de ce tineretul român este în continuare înlăturat de la conducerea ţării, de ce s’a ajuns în România ca oamenii să nu mai preţuiască democraţia şi privilegiul de a trăi în libertate, în schimb duc nostalgia unui destin în care, ţinuţi în lanţuri, au fost obişnuiţi să li se dea mereu resturile de la masa stăpânilor lor.

 

Iata ce importanţă are romanul Gorila, mereu criticat, deoarece politicienii români n’au vrut să urmeze ideile lui Pahonţu-Pamfil Şeicaru privind o democraţie condusă de elementele de valoare şi de caracter, mult mai curate în rândurile tineretului, neîntelegând că numai astfel ar putea salva ţara de la căderea în prăpastia spre care se îndreaptă.

 

Să ne mai întoarcem încăodată la epoca fraţilor de cruce şi la finalul rămas deschis în opera lui Rebreanu. Autorul nu a fost în stare să dea un răspuns procesului intentat lui Ion A. Ionescu în 1939, dar să recunoaştem că nu-l putem da nici noi, după atâtea decenii.

 

Interesant că editorul ultim al romanului Gorila, Nicolae Gheran, se trudeşte să arate că Rebreanu a dat anterior o sentinţă tânărului Ionescu, deci înlocuind hotărârea curţii cu juraţi, pentru crima sa el va trebui să fie condamnat la moarte, după obicei comunist, se înţelege. Dar afirmaţia editorului are aceeaşi valabilitate, nulă, ca şi atunci când uitând de sine N. Gheran îl citează pe ministrul de interne, Belcineanu, etichetându-i pe fraţii de cruce, drept nelegiuiţi. E drept că fosta tagmă a politicienilor români au acelaşi bagaj de a se exprima când se referă la tinerii fraţi de cruce, cu nimic mai presus de nivelul atins de lexicul mincinos şi abject al comuniştilor faţă de un duşman, condiderat comun.

 

Noi am adăoga aici, fără să ne erijăm în avocatul mişcării legionare, pe care o consider dizolvată de mult, deci merită să fie discutată doar ca obiect de interes istoric, în orice caz, nu am fost niciodată încadrat activ în respectiva formaţie politică, dar cu atât mai mult pot să dau o interpretare obiectivă, în spirit rebrenian, unor întâmplări descrise mai sus, cărora am avut neşansa să le fiu contemporan chiar dacă nu eram decât un copil, amintirile mele s’au păstrat de totului fidel, neşterse. Înainte de toate aş sublinia că modul de judecată arătat de editorul operelor lui L. Rebreanu e mai mult decât condamnabil, odată ce în numele lui au pierit tineri nevinovaţi, din aceştia mulţora, nu e o figură de stil, oasele lor au ajuns să paveze drumurile de lumină ale neamului,  în acest sens  mă voi mărgini să dau două exemple.

 

Era în epoca ciocnirii frontale a mişcării legionare cu Gorila politicianismului, în fruntea căruia se afla însuşi regele Carol al II-lea.

 

După ce Corneliu Z. Codreanu şi ortacii săi au fost ucişi la 30 Noiembrie 1938, înscenându-se în pădurea Ţâncăbeşti o fugă a celor executaţi, o mână de legionari conduşi de Titi Dumitrescu, i-au răzbunat împuşcându-l pe Armand Călinescu (20 Sept. 1939), fostul ţărănist trecut în solda regelui si slujindu-l ca prim-ministrul ţării, sub lozinca lichidării cât mai urgente a Gărzii de fier. Predaţi, imediat autorităţilor, după ce au ocupat postul de radio Bucureşti   anunţând încetarea din viaţă a prim-ministrului, făptaşii ca pedeapsă au fost la rândul lor împuşcaţi pe locul unde l-au omorât pe Armand Călinescu, dar asta nu a fost destul, şi poate meritaţ, dar din ordinul regelui s’au dat dispoziţii ca în fiecare judeţ, să fie la hotărârea prefectului, împuşcaţi la alegere, trei legionari.

 

Puţini prefecţi-generali au refuzat să execute ordinul, pe când la Arad omul legii a transmis plaselor să stabilească ele pe cei trei, care vor fi executaţi. Desigur ca de obicei puterea relaţiilor şi-a spus ultimul cuvânt, astfel că năpasta a căzut asupra celor mai buni şi mai nevinovaţi, lipsiţi de sprijin de sus, între ei şi avocatul Măduţa, fratele poetului de mai târziu. Prin urmare a doua zi, de dimineaţa, jandarmul, şeful de post se prezintă la respectivul avocat din Buteni şi îl pofteşte să-l însoţească până la judecătoria din Sebiş. Fiind în relaţii amicale cu el, pregătit de a intra în temniţă, îl întreabă dacă nu ar fi nevoie să ducă ceva îmbrăcăminte, dar primeşte un răspuns liniştitor, că nu e cazul fiindcă trebuie doar să depuie o mărturie, la amiază sigur va fi acasă. Cu acestea spuse - Sebişul se află la câţiva kilometri de Buteni - pornesc la drum, ca ajunşi la ieşirea din sat jandarmul fără un cuvânt, îl împuşcă pe avocatul legionar Măduţa şi îl aruncă mort în şanţul de pe marginea şoselei.

Şi asta se întâmpla în România anului 1938!

 

Dar pentru a încheia acest capitol aş mai aminti un caz de care indirect mă simt legat, amintit de Ioan Scurtu în Istoria partidului naţional-ţărănesc apărută în ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, pag. 338, dânsul ne informează că la 28 Noiembrie 1938 un grup de trei legionari au încercat să-l asasineze pe Florian Goangă, rectorul Universităţii din Cluj.

 

Autorul citează anumite “acte” oficiale evident tendenţioase, şi insistă asupra acestui accident dându-i o deosebită importanţă şi merge până acolo încât acceptă versiunea oficială că el a oferit pretextul uciderii din 29/30, noaptea sfântului Andrei, a lui Codreanu şi a oamenilor săi, contravenind ordinului Căpitanului ca legionarii să se abţie de la orice formă de violenţă. De fapt, cei interesaţi căutau să motiveze odioasa crimă, oricât e greu de admis că aceiaşi oameni ai puterii să nu fi cunoscut adevărata ei cauză. Astfel, regele Carol al II-lea făcuse în acele zile de Noiembrie o vizită lui Hitler în Germania, căruia, desigur i-a pus şi problema mişcării legionare. L-a surprins răspunsul acestuia că nu are nici un fel de legătură cu această organizaţie, rămâne în sarcina regelui s’o rezolve ca pe o chestiune ce-i aparţine, de ordin intern. Drept urmare Pamfil Şeicaru scrie în Istoria partidelor naţional, ţărănist şi naţional ţărănist, pe care de altfel Ioan Suciu o şi citează, următoarele: “Suprimarea lui Corneliu Codreanu şi a şefilor mişcării a urmat imediat după întrevederea regelui cu Hitler, ordinul l-a dat telefonic din Berlin.”

 

În legătură cu atentatul împotriva rectorului Florea Ştefănescu Goangă, în exil s’a vorbit despre el că s’ar fi petrecut în cu totul alte condiţii.

 

Încep cu o amintire personală. Eram student la facultatea de litere din Cluj, în anul şcolar 1946/1947, când într-o zi de iarnă, având o fereastră şi locuind departe, m’am hotărât să rămân în sala Pârvan unde-şi ţinea cursul de psihologie profesorul Florea Ştefănescu-Goangă, pe care părul alb şi întreaga înfăţişare îl arăta nu prea departe de vârsta pensionării. Eu adâncit în lectura unei cărţi, însfârşit mi-am dat seama că sala devenise deodată neliniştită, şi studenţii începură să râdă de parcă ar fi asistat la un spectacol de comedie. Trezit din lectura mea l-am întrebat pe colegul meu de bancă ce s’a întâmplat? - “Păi, tu nu vezi?” Profesorul îşi întrerupse cursul privind ca vrăjit spre prima bancă unde studentele, ştiindu-i slăbiciunea, îşi ridicaseră rochiţa, puţin de-asupra genunchilor, ceea ce pe acea vreme însemna păcatul însuşi. Colegul meu, în faţa profesorului care privea năucit la panorama picantă care i se oferea, râzând cu poftă, mi-a relatat următoarea poveste demnă de un Decameron românesc, numai că din păcate era cu totul reală. Înainte cu câţiva ani buni, profesorul îi propune unei studente, şi nu era la primul caz, să-i cedeze, dacă vroia să-i dea examenul fără să o examineze. Cum fata era logodită cu un coleg macedonean, acesta informat chiar de ea, rămâne uluit de imoralitatea profesorului, dascăl şi al său, şi se hotărăăţîşâşte să-l pedepsească aşteptându-l cu un revolver în mână, nu departe de intrarea Universităţii. Când acesta apare trage câteva focuri de armă, rănindu-l nu mortal la umăr, însă se pare că a fost ucis însoţitorul lui, gorila, cum i se spune astăzi.

 

Desigur, tot ce vedeam cu ochii mei, mă obliga să-l cred pe colegul

meu, asasinatul nefericit asupra profesorului nu avea nicio legătură cu faptul că studentul avea sporadice raporturi cu mişcarea legionară, motivele lui erau să le spunem personale, în conştiinţa curată a tânărului macedonean abaterea atât de gravă săvârşită de omul care s’ar fi cuvenit să-i servească drept icoană a vieţii, era pur şi simplu o crimă abominală, de neiertat.

 

Judecat la repezeală, fapta fiind evidentă, a fost interpretată ca un asasinat politic şi tânărul student condamnat la moarte, exemplul trebuind să înfricoşeze pe cei ce ar repeta orice altă încercare de acest gen.

 

Motivul zisei crime, de fapt, a fost trecut sub tăcere şi să recunoaştem că în mare cazul are asemănare izbitoare cu cel al lui Ion A. Ionescu din Gorila, cu deosebirea că în roman victima murise. În cazul întâi, profesorul Goangă juca rolul lui Belcineanu, numai că judecătorii militari, la ordin, nu au avut ezitările juraţilor şi au dat o sentinţă fără să se ocupe, niciun moment de mobilul adevărat al accidentului, reprezentat de rectorul Universităţii din Cluj. În mod normal ar fi trebuit cel puţin să fie îndepărtat din învăţământ, ori în loc de aşaceva el devenise peste noapte erou, fără voie, şi îşi putea pe mai departe satisface înclinaţiile voyeriste, materialul oferindu-l studentele sale.

 

Desigur că aşi fi fost foarte vulnerabil dacă m’aş fi bazat numai pe cele relatate de colegul meu dar exista în exil în memoriile drului Andrei, legionar şi el, câteva pagini cutremurătoare în care el descrie zilele de închisoare petrecute alături de studentul care a tras asupra lui Şt. Goangă şi el i-a povestit faptele aşa cum le-am scris şi eu, din păcate, am uitat numele studentului în cauză. Dr. Andrei îşi amintea îndurerat de ultima noapte petrecută cu cel condamnat la moarte, în care pentru ultima oară, şi cu lacrimi în ochi, el îi mărturisea durerea de a fi înşelat de autorităţile româneşti, cei ce au refuzat să accepte mobilul adevărat al încercării de asasinare, dându-i o interpretare politică pe care nu o avea, de fapt.

 

Îmi amintesc că sub comunişti, când am urmat facultatea de medicină la Cluj moralitatea studenţilor şi a profesorilor a devenit mult mai laxă. De pildă, aveam un bun profesor de anatomie, despre care se spunea, nu chiar pe nedrept, că pentru a trece la examen studentele mai arătoase, mai ales pe cele greoaie la învăţătură, cum anatomia le era un liman de neatins, profesorul le acorda încă o şansă arătându-le celebra canapea din cabinetul său de lucru. Pentru acest fapt, noi studenţii îl admiram, pe ascuns se înţelege, pe temerarul Don Juan, în orice caz nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să-l asasineze.

 

Până la urmă dascălul de anatomie a sfârşit-o tare rău. Unii spuneau, din cauza crailâcurilor sale, alţii mai aproape de adevăr că a suferit de o atrofie cerebeloasă de etiologie necunoscută, fapt este că a prezentat tulburări tot mai accentuate de echilibru ca până la urmă să nu poată să umble decât în patru labe. Groaznic!

 

Despre tânărul macedonean, cât mulţi alţi compatrioţi ai săi, se poate susţine că mediul românilor de peste Dunăre nu le-a priit deloc, boala lor putea fi numită o incurabilă naivitatea, profitând de acest viciu nobil, Florica Bagdasar, trecută dincolo, dându-le întâlnire tinerilor macedoneni, majoritatea legionari, i-a predat pachet lui Ana Pauker. Este vorba de idealismul total, pe care-l condamna Pamfil Şeicaru la cei care credeau sincer în principiile mişcării că de fripturişti au avut şi ei parte destul, cei mai mulţi după 23 August au devenit fii credincioşi ai partidului comunist.

 

Deci aşi duce câteva corecturi prezentării de către Ioan Suciu a asasinatului prof. Ştefănescu Goangă în sensul că nu un grup de trei legionari a fost implicat ci un singur student macedonean al cărui mobil nu a avut nicio legătură cu mişcarea legionară, ci reacţia a fost provocată de imoralitatea unui profesor, devenită ulterior proverbială. La fel, a socoti accidentul ca şi cauză a asasinării lui Codreanu şi a camarazilor săi, ne apare mai mult decât ridicol, mai ales când în cartea citată a lui Pamfil Şeicaru, e subliniată cauza reală, după ce Hitler l-a asigurat pe rege că nu-l interesează soarta mişcării legionare, regele a acţionat în consecinţă.

 

De unde se vede că istoricii din România greşesc atunci când nu ţin seamă de lucrările colegilor din exil printre aceştia Pamfil Şeicaru este figura cea mai proeminentă, şi s’ar impune o reeditare a operei sale, în sfârşit, şi în ţară.

 

În ce priveşte raportul lui Pamfil Şeicaru cu Pahonţu din Gorila e stabilită de-acuma fără drept de a putea fi contestată. Eroul principal al romanului este Toma Pahonţu având drept model pe Pamfil Şeicaru, ca şi caracter şi principii de viaţă şi ale ziaristului dar acţiunea îi permite creatorului să imagineze o schemă proprie, în care dezbaterea problemei tinerilor fraţi de cruce confruntaţi cu Gorila politicianismului va pretinde o altă dezvoltare, discutându-se problema asasinatului politic, pentru care îi serveşte drept victimă Pahonţu, cu iubirea pentru Cristiana, totul pus în slujba ideii de bază ce-l preocupă pe autor. În acest sens evenimentele dacă vrem să le încadrăm istoric se petrec în anii dinaintea dictaturii carliste, când cele două părţi pot fi prezentate în plinul lor, netulburate de ciocnirea fatală survenită în anii 1938 şi 1939. Autorul vrea să rezolve modul cum au apărut noile orientări ideologice în sânul tineretului ori la acest capitol avem de adaogat câteva idei, în primul rând privind convingerile politice ale marelui ziarist, care nu se suprapun cu cele ale lui Pahonţu mai ales, nu confirmă unele atitudini ale sale, exteriorizate şi public.

 

 

Citind de pildă, capitolul Carol dictator şi rege, penultimul scris de memorialistul Pamfil Şeicaru, la care am mai adăoga ultimul, pe următorul, de fapt încheie cartea Istoria partidelor naţional, ţărănis şi naţional ţărănist, intitulat Quidquid delirant reges adică tradus, “Când regii sunt nebuni” după un vers de Horaţiu din Epistola “Ad Lollium” de Horaţio ne putem prea bine da seama de gândirea lui politică desigur, cum am putut constata, născută din experienţa primului război mondial, făcut de el de la început aproape până la sfârşit. Ci dacă Cezar Petrescu descrie în Întunecare pe Radu Comşa, un ratat al marelui război, un neadaptat al vieţii, tocmai din contră prin energia şi forţa sa vitală Pamfil Şeicaru intrat în luptă convins de reuşita lui deşi în faţa sa avea o clasă politică decăzută, al cărei singur scop era înavuţirea cât mai rapidă. Bazat pe principiile morale ale unui individualism apropiat de eroul de esenţă nietzsche-niană, politica pentru el era totul şi când ne referim la ea, desigur e reprezentată de parlamentul democrat şi de partidele respective doar cu ajutorul acestora se putea ajunge la o îmbunătăţire a societăţii româneşti. Maestrul nostru era un democrat ancorat într’un viitor ce necesarmente va depăşi structurile retrograde actuale.

 

Fără îndoială, lângă el ca prieten putea exista un Dolinescu, decorat cu marele ordin Mihai Viteazu, dar după război nu se puteau întâlni nici atât cât au făcut-o în Gorila, deoarece Pamfil Şeicaru nu împărtăşea ideile Gărzii de fer care nega total Statul liberal, cum s’a constatat la primul discurs rostit de Corneliu Codreanu, în 1931, în Cameră. Pe această cale şeful mişcării legionare se declarase ostil întregii ideologii liberale, adversar al pluripartidismului, Corneliu Codreanu năzuia să încadreze viaţa politică a ţării într’un singur partid, deci era contra democraţiei şi contra partidelor politice.

 

Iată principii fundamentale care nu puteau duce la aceeaşi masă pe marele ziarist şi mişcarea legionară şi în consecinţă nu puteau avea loc acele întruniri descrise de Liviu Rebreanu între Pahonţu şi fraţii de cruce conduşi de Barbu Dolinescu, nu prea admirat, de altfel, de Pahonţu pentru inteligenţa sa mult prea încătuşată de fanatismul lui intransigent.

 

Autorul arată că atât Octavian Goga cât şi A.C. Cuza, deşi naţionalişti acceptau ca instituţie democrată, parlamentul şi principiul pluripartidelor. În ce priveşte democratismul maestrului  era al unui naţionalist, cu dragoste de neam şi patrie, însuşiri recunoscute şi azi oricărui politician european. Cât priveşte orientarea lui spre Ion Antonescu era legată de admiraţia lui personală pentru mareşal, de altfel şi el credincios structurilor democrate, în primul rând engleze unde şi-a făcut pregătirea de ofiţer de stat-major. Nu în cele din urmă Ion Antonescu îi confirma credinţa că un conducător valoros dă prestanţă unui regim politic, indiferent cum se numeşte el.

 

Desigur ca ziarist se afla zilnic confruntat cu marile probleme politice ale ţării, dar tocmai pentru aşi păstra independenţa de gândire nu era membrul niciunui partid asta şi pentru a nu face anumite compromisuri ce nu se împăcau cu credinţele sale. Astfel, am semnalat că în calitatea sa de fiu de ţăran îl simpatiza pe Ion Mihalache, era în inima sa un ţărănist dar fără să aibe o legătură cu ţărăniştii de stânga ai partidului lui Mihalache, mai ales că ei reprezentau o mână de intelectuali nu prea tari în credinţele lor de ar fi să-i dăm de exemplu pe Armand Călinescu, Mihai Ralea, Ghelmegeanu etc.

 

Nu putem să trecem de rândurile scrise despre Carol al II-lea şi dictatura sa cu înfiinţarea frontului renaşterii naţionale, un fel de fascizare pusă sub formula lui Charles Maurras “dictator şi rege”, important să fie citate pentru cei ce-l calomniază pe maestru că ar fi fost omul regelui: “Din anul 1918, de la fuga la Odesa ocupată de trupele germane, s’a proectat asupra României umbra prinţului şi ulterior regele Carol al doilea ca o umbră aducătoare de necazuri şi nenorociri. Oricât am încerca să dăm o explicaţie menită să uşureze grava răspundere a acestui rege, în perspectiva anilor se conturează ca piaza rea a ţării aş spune chiar ca un blestem. În ea s’au concentrat toate păcatele care au dus la surparea instituţiei monarhice, şi au făcut să se abată asupra poporului român atâtea nenorociri. Toate dinastiile sfârşesc la fel, toate îşi ilustrează”, scrie Pamfil Şeicaru “agonia prin acelaş tip de rege vicios, sau cretin ... De la 1918 până în 1940 când a început hărtănirea României Mari s’a lăsat asupra ţării ca un blestem, umbra lui Carol II. Iar Mihai a complectat opera tatălui său ducând ţara în robia moscovită”.

 

Îi impută faptul că în loc să primească pe lângă cele franceze şi engleze şi garanţiile germane pe care ni le-au oferit, Carol al II-lea s’a menţinut pe linia vechilor aliaţi, o greşală de neiertat în timp ce Germania, după întâlnirea de la Munchen, devenise noua stăpână a Europei. Deci regele ratase ocazia de a fi consolidat neutralitatea României, ceea ce ne va duce la ciuntirea ţării şi atâtea mari nenorociri pe capul oamenilor.

 

Îi mai imputa faptul că lăsase pe Elena Lupescu să fie o a doua du Barry în ediţie română, în aleea Vulpache, la această dnă se decidea la masa jocului de cărţi dezvoltarea economică a României, tot acolo se luau hotărâri importante politice. Ceea ce surpa autoritatea regală era că asupra unor măsuri iniţiate de rege cu evident interes pentru ţară, existau bănuieli privind intervenţii oculte şi erau tratate cu indiferenăţîşâţă.

 

Dar demagogia ce stăpânea curtea regală este exprimată chiar de Armand Călinescu, devenit omul de încredere al lui Carol II, a declarat-o chiar ca Vicepreşedinte Consiliului, când într-un interviu dat lui Paris-Soir, ajunge să definească frontul renaşterii naţionale, cu un patos cu atât mai gălăgios cu cât apărea mai gol: ”Frontul renaşterii naţionale - repetă Arm. Călinescu şi cu ocazia numirii sale ca prim ministru după moartea patriarhului Miron Cristea la 7 Martie 1939 - este ca formulă şi ca sens absolut românesc. Insist asupra acestui punct. Persoanele care pretind să găsească în el asemănări şi analogii cu unele organizaţii din străinătate fac o greşală. Fondul mişcării noastre şi spiritul ei sunt ieşite din pământul nostru, din chiar condiţiile noastre de viaţă, din necesităţile noastre şi mai ales din aspiraţiile noastre.”

 

Şi mai adaăga Armand Călinescu, în mod convingător, cel puţin pentru el personal căci românii cu siguranţă nu aveau timp să-l audă: “Revoluţia noastră a fost mai mult o revoluţie spirituală, o schimbare de mentalitate, o minunată revizuire a conştiinţei. În consecinţă, restaurarea ordinei, întărirea ideii de autoritate, Statul repus în drepturile lui, aceasta a fost prima sarcină ce şi-o impunea noul regim.”

 

Şi comentează Pamfil Şeicaru: ce fel de revoluţie spirituală e aceea ce-i făcută cu cele mai puternice mijloace poliţieneşti, depăşite ca perfecţiune technică doar de regimul comunist? Şi în ce priveşte “revoluţia noastră” ca o minunată revizuire a conştiinţei, a existat întradevăr, ducându-ne la o demisie morală prin aceasta s’a acceptat subordonarea intereselor Statului intereselor particulare ale regelui, în scopul de a se acoperi exploatarea organizată de Elena Lupescu.

 

În tot acest timp principalele partide, puse pe liber, retrase în cochilia lor au dat mână liberă regelui nebun să ducă nestingherit Ţara spre una din cele mai mari catastrofe ale istoriei sale, oricum nu prea lipsită de atare evenimente tragice în lunga şi amarnica ei desfăşurare.

***

 

Romanul Gorila apărut în 1938 descrie situaţiile şi oamenii acelor vremuri de zbucium şi grele zvârcoliri ale neamului nostru. Incitat de scrisoarea maestrului am acceptat aventura de a mă ocupa de acţiunea şi eroii operei rebreniene, căruia i-am acordat un fundamental studiu considerând ca nedreaptă tăcerea ce s’a aşternut asupra ei, indiferent din ce motive. Totodată am respins şi resping în continuare comentariul călinescian din Istoria literaturii române de la origini, acesta pe nimic bazat declară Gorila ca un roman nereuşit, aducând adânci prejudicii prestigiului marelui scriitor român, fluturând ca un saltimbanc nepriceput nişte idei apriorice, izvorâte nu numai din interese oculte politice dar de departe se poate percepe izul, rău mirositor al invidiei, astfel că falsul exeget îşi permite nu numai să degradeze Gorila dar să-şi exprime pe puncte, ca la şcoala de analfabeţi, beţiile de cuvinte, prin care ţine cu orice preţ să întunece altarul creaţiei rebreniene, fără să-şi dea seama că lumina scriitorului e veşnică, întunerecul se întoarce împotriva lui, aşa cum se întâmplă deobicei, cu cei ce practică un neasemuit sacrilegiu, nu cel vizat ci el însuşi pierde totul, făcându-se de râs cum e acuma cazul lui G. Călinescu.

 

Sunt mulţumit de ceea ce am reuşit să realizez, fiind nu numai un lucru bun, dar un prinos ce literaţii de meserie ar fi trebuit de mult să i-l aducă autorului nostru, Liviu Rebreanu.

 

Cu ocazia analizei minuţioase a romanului Gorila, eu numesc metoda drept hermeneutică aplicată la origini textelor biblice şi comentariilor însoţitoare, desigur că m’am ocupat în primul rând, deşi nu exclusiv, de figura lui Toma Pahonţu din descrierea acestuia am putut să demonstrez că marele scriitor l-a luat de model pe Pamfil Şeicaru, căruia i-a dedicat un omagiu unic, opera lui aparţine marilor creaţii rebreniene, fără nicio îndoială.

 

Dar ar mai fi să scriu că Pamfil Şeicaru nu va muri, ucis de tânărul frate de cruce Ion A. Ionescu ci a trăit un lung exil şi astfel în condiţii de trai, total schimbate marele ziarist, al cărui har rămâne neschimbat, va fi completat de istoricul politic, de portretistul literar de impresionante proporţii, şi nu poate fi uitat cronicarul de excepţie al primului război mondial. Nu împărtăşesc părerile celor care caută să împartă activitatea lui în două părţi distincte, prima înainte de 1944, a marelui ziarist de talent şi a doua după acel an, realizată în exil, aşa o perspectivă denotă superficiala cunoaştere a creaţiei lui Pamfil Şeicaru, şi anume dacă majoritatea din articolele sale de ziar, e formată în ţară, inclusiv cele de fond, acestea analizate mai atent ne ajută să descoperim în ele pe scriitorul de mare talent, şi pentru cel mai scurt articol al său, întrebuinţează o bibliografie bogată exact ca pentru o carte de sute de pagini. Adica, vreau să spun, că talentul lui Pamfil Şeicaru este unul înnăscut, între perioadele sale creatoare există o evidentă continuitate, autorul lor se aseamănă pictorului care trece de la maniera de a picta în miniatură la genul pânzelor gigante istorice, forma în sine nu schimbă fondul ideaţiei şi asta e valabil şi pentru marele ziarist. De altfel voi avea ocazia să mă ocup de unele articole mai lungi scrise în ţară, ceea ce-i atestă un talent excepţional cu scântei uneori geniale, drumul respectiv fiind continuat şi în exil, nu se naşte un alt scriitor pe lângă ziaristul de odinioară, ci aş spune şi o voi demonstra că ziaristul de ieri e prezent în marile opere de mai târziu, fără această prezenţă nu ar i fost posibile realizările de ultimă oră.

 

Plecând de la acest fundamental aspect, vom înţelege că formal, în exil, fără să-şi întrerupă total activitatea de ziarist - cum mă asigura

chiar maestrul - avea mai mult timp liber la dispoziţie, încât se putea dedica unor studii mai întinse privind problemele contemporaneităţii istorice, el însuşi ne dă unele indicăţii demne de luat în seamă: “Memorialist, am căutat să reliefez greşelile nu din dorinţa de a scădea pe oamenii cari le-au săvârşit, ci din dorinţa ca să servească de îndreptar generaţiilor viitoare, şi să nu repete aceleaşi greşeli. Pentru ca un popor să evite rătăcirile, este necesar să-şi recunoască trecutul şi din experienţele acumulate să tragă învăţăminte salvatoare.”

 

Mare îndrăgostit de carte, şi asta din totdeauna, exilul, destul de greu de altfel, i-a permis să-şi depăşească marele talent de ziarist, de toţi recunoscut, până atunci, în ţară, şi să se realizeze în toată plenitudinea harului, avut de la bunul Dumnezeu. Din acest punct de vedere, exilul sau emigraţia, cum o numea dânsul, cu toate obstacolele ce i le-a pus în cale, dublat de dorul de ţară, de-altfel  nu o va mai vedea până la sfârşitul vieţii, i-a folosit cu toate suferinţele respective să transforme omul de acţiune şi de faptă pură de odinioară, să-l îndrepte spre lumea cărţilor şi a studiului, înclinare avută şi în trecut dar îi lipsea timpul necesar să se ocupe cu adevărat de ele, Pamfil Şeicaru va deveni un autor de marcă în ceea ce el va considera că poate fi etichetată ca o istorie activă, politică descrisă în dezvoltarea ei zilnică. În acest gen va excela ca nimeni altul în cultura noastră, şi noi avem convingerea că s’ar fi realizat, cel puţin în egală măsură, acasă, într-o Românie liberă, însă. Remarcabilă e durerea lui când îşi dă seama că îi lipseşte o anumită carte şi astfel e nevoit să se sprijine pe memoria lui, uneori mai mult decât înşelătoare: “Îmi dau seama că ceea ce am întreprins este temerar din cauza puţinăţăţii mijloacelor documentare care mi-erau necesare. Ar fi fost mult mai uşor dacă aş fi avut la dispoziţie Biblioteca Academiei Române, având posibilitatea să controlez ceea ce mi-a reţinut memoria, care, oricât ar fi de fidelă, adesea, involuntar, alterează imaginea unui moment cum timpul decolorează totul. Ar fi fost mai bine, spre a evita unele eventuale greşeli de date, să fi amânat câţiva ani scrierea acestei cărţi, aşteptând ca după întoarcere să folosesc colecţiile ziarelor, Monitorul oficial cu dezbaterile parlamentare, cărţile şi broşurile cu caracter politic, dar vârsta nu-mi îngăduie o aşteptare îndelungată.”

 

Dacă ţinem cont că la apariţia lucrării Istoria partidului naţional ţărănist, în 1963, maestrul avea 69 de ani, vom reţine că de la această dată începe întrecerea sa cu timpul cel necruţător, tot mai mult scrisul devine singurul conţinut de preţ al vieţii sale, conştient că datoria lui este să-şi ducă opera până la capătul împlinirii, sfârşitul urma să corespundă unei sublime apoteoze. Pe parcursul drumului, oricât bătălia e una pe viaţă şi moarte, inima scriitorului memorialist nu poate evita unele note lirice, peceţi ai unei incantaţii interioare, flori crescute pe răsadul sensibilităţii poetice: “Rând pe rând, cei din generaţia mea se strecoară tăcuţi dincolo de hotarul vieţii. În ultimii doi ani au scăpat de suferinţe Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Al. Busuioceanu, Aurel Dragoş şi câţi alţii de a căror moarte vom afla târziu, când ne vom reîntoarce. Sunt pentru mine triste avertismente, interzicându-mi să aştept vremurile când aş putea folosi toate izvoarele de informaţie. Cu inerentele insuficienţe de documentare, în linii generale, evenimentele, oamenii care le-au determinat sau cari au participat la ele au fost redate cu râvna de a nu altera adevărul.”

 

Ar mai fi de adăogat că prin pregătirea sa de fiecare zi, aflată în cărţi şi în ziarele vremii Pamfil Şeicaru va câştiga valenţele cuvenite unui savant în materie, oricât ar fi persistat caracterele şi suflul articolelor sale de ziar, noile lucrări se întind pe sute de pagini, fac o trecere între ce-a fost şi n’a încetat să fie, la omul cu perspective largi de a cântări un eveniment, gasindu-i semnificaţii, trecute cu vederea, de ceilalţi semeni ai săi.

 

Astfel cu fericirea de a trăi o viaţă lunga cu facultăţile psihice creatoare şi de reproducere memoria, păstrate intacte până la ultima clipă a vieţii, Pamfil Şeicaru va rămâne una din cele mai valoroase personalităţi româneşti ale vremii sale, cu o prodigioasă şi ascendentă evoluţie spirituală, realizată în a doua parte a vieţii sale, departe de ţară, păstrându-şi ca eroul rebrenian Pahonţu independenţa scrisului, refuzând să stea în slujba cuiva, principii inalienabile, fundamente ale strălucitei sale opere. Şi ar mai fi de spus că nu ar fi reuşit să se înalţe pe culmile desăvârşirii dacă n’ar fi existat lângă aceste temelii contribuţia marelui ziarist, suflet din sufletul fiinţei sale, de fapt simbioza dintre creaţia sa din ţară de dinainte de 1944 şi cea din exil reprezintă indestructibila unitate prin care Pamfil Şeicaru s’a putut exprima, până la urmă pe sine însuşi, în toată complexitatea lui.

 

***

 

Pe lângă problema romanului Gorila şi comentariile total deplasate ale lui Fany Rebreanu, cu verificarea conflictului cu N. Crainic pe care scriitorul ardelean îl avusese, maestrul avea dreptate ca a fost unul grav de tot, după lectura Gorilei noi rămânem cu siguranţa că Pamfil Şeicaru cunoştea prea bine acţiunea cărţii, dovadă că am descoperit-o în biblioteca dânsului, de unde am luat-o şi am recitit-o apoi.

 

Dar, bănuindu-mi predilecţiile personale pentru literatură, deşi el părăsise acest domeniu, nici cel politic nu ne va fi străin pe viitor în corespondenţa noastră, mi-a descris la el acasă, să fi fost în 1931, lectura piesei lui Gib Mihaescu, Pavilionul Umbrelor, la care asistase ca director al Teatrului naţional şi Rebreanu, aprobând după lectură să fie reprezentată având ca protagonistă pe marea actriţă Mărioara Ventura.

 

Îşi mai amintise de marele avocat V. Al. Valjean, care pe vremea când era în 1924 directorul Teatrului naţional, bietul de el, avea greutate s’o distribuie pe Fany într’un rol, după cum l-a rugat, soţul ei, Liviu Rebreanu. Cu ocazia primei călătorii în capitala ţării, Bucureşti, însoţit de tatăl meu am avut ocazia să-l văd trecând prin marea sală a paşilor pierduţi, pe marele avocat şi scriitor Al. V. Valjean. Tot atunci l-am întâlnit pe poetul Al. Stamatiad, elevul şi prietenul lui Macedonski, mulţi ani profesor la liceul Moise Nicoară din Arad, unde a condus cenaclul literar Salon literar, trecea atât de gânditor pe lângă noi încât tatăl meu nu a îndrăznit să-i tulbure meditaţiile profunde. Autorul Trâmbiţelor de aur, îmi apare înainte, înalt, puţin îngârbovit dar asta nu-i atingea frumuseţea melancolică a chipului împodobit cu o mustaţă bine îngrijită, ceea ce m’a determinat să-l compar cu Maupassant nu numai ca ţinută şi înfătisare asemănătoari, ci şi pentru că scriitorul francez a scris, o odă în proză, mustăţii sale.

 

După ce-a apărut Curentul, ulterior adăogându-i-se alte două ziare Evenimentul şi Rapid însoţite de Curentul familiei, îmi scria maestrul, n’a mai avut timp să aibe legături cu mişcarea literară. Abea în 1940 (de fapt, 1941) a scris un articol critic despre “O falsă istorie literară de G. Călinescu” după el cea mai neruşinată batjocură a unor mari figuri ale culturii româneşti (printre aceştia noi l-am încadrat, după cum am văzut, şi pe Liviu Rebreanu). Ne vom ocupa într’altă parte cu articolul respectiv, fiindcă maestrul mai revine de două ori asupra lui. Deocamdată să reţinem observaţia că prin această lucrare, Călinescu îşi asigura din timp situaţia, pentru epoca Anei Pauker şi ceilalţi.

 

Îl mai critică pe autor fiindcă ajungând să comenteze, Geniu Pustiu

de Mihai Eminescu, publică o serie de fotografii ale lui Avram Iancu majoritatea din perioada decăderii sale când, cu mintea rătăcită de durere, umbla cântând din fluier.

 

Se referă emoţionat la Constanţa Hodoş, o altă figură memorabilă,

uitată astăzi, evocând popasul lui Iancu în satul ei. Şi adaugă: Copilă de geniu!

 

În continuare, bine informat privitor la cărţile recent apărute în ţară, citează studiul admirabil despre V. Conta şi filozofia sa, al lui N. Gogoneaţă (prof. dr. director al Institutului de filozofie al Academiei române, pe atunci în devenire, probabil).

 

Şi revenind la Fany Rebreanu prin calomniile ei, total nefondate, crede marele ziarist pe drept, nu face decât să se încoloneze în atacurile date împotriva lui după 23 August, când Pamfil Şeicaru pe ziua de 21 Mai 1945 a fost condamnat la moarte, la ordinul expres al Moscovei.

 

Îmi scrie încă de studiile aflate în lucru: în ce priveşte Istoria presei, scrisă de el în anul 1950, trebuie să o revizuiască nefiind destul de documentată. Îmi va trimite o broşură “Davai ceas” apărută la 30 Sept. şi împreună cu ea mă întreabă dacă cunosc “La Roumanie dans la grande guerre“, o lucrare de 520 de pagini apărută în ed., Minard, 1968, Franţa, semnată se înţelege de el.

 

Interesantă, genealogia pe care mi-o prezintă, un descendent al lui, bunicul tatălui pe nume Petru Şeicaru, venit cu oile de pe Târnave, deci din Transilvania a trecut Carpaţii şi s’a stabilit în satul Moisica, din jud. Buzău.

 

Înainte de a termina îmi promite că mă va anunţa când îi vor apărea în editura germană, pe la începutul lui Noiembrie cartea “Naţionalităţile în Rusia sovietică” şi o lucrare de 450 de pagini la sfârşitul aceleaşi luni (Noiembrie) intitulată “Finlandizarea Europei. Conferinţa de la Helsinki-Yalta nr. 2”.

 

Titlul acestor cărţi pomenit de la prima scrisoare a maestrului, presupune prezenţa necondiţionată a manuscriselor, care după moartea maestrului au dispărut ca prin minune. La acest eveniment, greu de înteles, voi mai reveni pe parcursul expunerii mele de faţă.

 

În orice caz Pamfil Şeicaru se va referi la editarea acestor manuscrise traduse în germană, de nenumărate ori. Ci cum maestrul nu cunoştea respectiva limbă, de la început va fi nevoie să admitem cu siguranţă existenţa manuscriselor, redactate de autor, în limba sa maternă, româna.

 

În cele următoare, voi reda răspunsul meu scrisorii maestrului, din 2 Oct. 1976, din păcate prima mea scrisoare nu o mai am:

 

 

Giessen, 7 Oct. 1976

Mult Stimate Domnule Pamfil Şeicaru.

Am primit scrisoarea dvoastră care m’a bucurat foarte mult. Vă mulţumesc pentru detailatele informaţii privind cazul Fany Rebreanu, care au constitui totodată şi un mic şi preţios medalion de cultură românească. De-altfel şi înainte de a primi lămuririle Dvoastră am intuit, după cum v’am scris, întreg adevărul.

 

Vă rog să-mi trimiteţi cât de urgent “La Roumanie dans la Grande Guerre” şi m’ar cinsti dacă ar purta şi o semnătura a Dvoastră. Pentru toată admiraţia pe care o am pentru dvoastră m’ar onora s’o am în biblioteca mea.

 

Sigur, ţin să mă înscrieţi pe lista celor abonaţi şi la viitoarele dvoastră publicaţii. Istoria presei româneşti scrisă cu talentul, priceperea şi experienţa dvoastră o prevăd ca pe un unic monument al culturii româneşti.

 

În ce mă priveşte, să vă dau câteva informaţii cerute de-altfel de dvoastră. Giessen-ul este la 60 km nord de Frankfurt am Main, deci nu aproape, dar nici prea departe de Muenchen şi vă asigur că mi-ar face plăcere să vă am odată oaspetele meu aici la Giessen, dar bine înţeles nu în calitate de medic. Sunt specialist în bolile nervoase cercetate de mine ca neuropatolog. Deci sunt ceea ce se cheamă cercetător ştiinţific, specialitate exercitată şi în Cluj, apoi la Bucureşti, iar din 1970, la Munchen şi, în prezent, la Giessen.

 

Vă rog însă să nu vă lăsaţi înşelat de meseria mea fiindcă preocupările mele depăşesc cu mult specialitatea în care lucrez.

 

Sunt absolut de acord cu ceea ce aţi scris în 1941 despre Istoria literaturii române de G. Călinescu. Acum mă simt nevoit să vă fac o mărturisire, aproape copil prin 1943-1944, cartea lui Călinescu m’a fascinat, cu toate că tata mă avertizase asupra adevăratului ei conţinut. Mult timp am socotit-o drept cartea mea de căpătâi şi iertam autorului “inexactităţile lui istorice”, lăsându-mă furat de metaforele spumoase, fuga de idei, de comparaţiile sonore fără niciun suport real, pe care le întrebuinţa criticul impresionist, nu chiar rar. Consideram respectiva lucrare, ridicată la cub prin dimensiunile sale, şi dacă admiteam că nu-i în niciun caz o istorie adevărată, este preţioasa din punct de vedere literar, neputându-se contesta şi cred că aici sunteţi de acord cu mine talentul literar al criticului impresionist.

 

A trebuit să treacă oarecare vreme până să-mi dau seama că dvoastră aveţi dreptate, cartea lui Călinescu e o buruină neplivită a culturii româneşti, recunoscându-i-se locul lângă torsul numit Istoria literaturii române contemporane de Ov. Crohmălniceanu, cel ce consideră că singurul poet român de talie mondială ar fi ... Tristan Tzara.

 

Recitind nu demult Viaţa lui Eminescu de acelaşi G. Călinescu, tradusă în germană, am rămas rău impresionat de felul cum descrie boala marelui poet român. Mai la fiecare pagină vorbeşte de sifilisul “care-i joacă în sânge”, de “infecţia luetică ce-i întuneca minţile” etc. etc. şi asta într’o epocă în care sifilisul nu cunoştea un diagnostic serologic reacţia Bordet-Wassermann fusese descoperită în 1906, reacţie pe care ne bazăm astăzi în diagnosticul pozitiv al bolii sifilitice.

 

Analizând tabloul clinic al bolii lui Eminescu aşa cum apare el descris de medicii germani, dar şi din observaţiile prietenilor contemporani cu poetul, Vlahuţă şi Slavici, ne arată cu certitudine că Eminescu nu a suferit de sifilis cerebral, inclusiv paralizie generală progresivă.

 

G. Călinescu citează şi un act de autopsie executată la poet, din analiza lui reese creierul său nu avea modificări patognomonice pentru sifilisul cerebral ca atrofia difuză cerebrală, greutatea era de 1490 gr. ca a lui Schiller, mort de o boală pulmonară deci se poate trage concluzia definitivă că Luceafărul poeziei româneşti nu a avut semne de sifilis cerebral, boala lui corespundea unei psihoze de tip maniaco-depresiv, în cursul căreia cum o demonstrează şi cazul lui Hoelderlin, schizofrenic cronic suferind mai bine de 40 de ani, boala psihică permite creaţia artistică, datorată menţinerii facultăţilor de bază cerebrale prin care se poate realiza, prin luciditatea respectivă actul în sine, creator.

 

De unde se poate deduce că Eminescu a suferit de o boală psihică ce nu-i anula capacităţile creatoare deci nu a suferit de o mare întunecime cum îl condamnă G. Călinescu şi Perpessicius deci între anii 1883-1889 a fost capabil să creeze, cum ne stau exemplele traducerii unei Gramatici sanscrite de Fr. Bopp, sau admirabila adaptare la măsura alexandrinului românesc a piesei lui E. Augier, prin intermediul traducerii în germană Lais a lui K. Saar, ultimul fidel iambului endecasilabic, însuşit şi de autorul francez.

 

Cred, stimate dle Pamfil Şeicaru, că îmi înţelegeţi preocuparea de a restabili anumite realităţi privind boala poetului nostru naţional, Mihai Eminescu, nu numai pentru a cinsti memoria marelui bard care a iubit înainte de orice “ADEVĂRUL”, dar şi pentru a-i reda cei şase ani de viaţă creatoare între 1883-1889, care pur şi simplu i-au fost furaţi de nişte exegeţi mult prea zeloşi de a-i menţine un nimb romantic, pe care nu l-a avut, dacă nu au căutat chiar să-i reteze aripile de albatros, cum sigur a procedat G. Calinescu.

 

În ziarele vremii circula zvonul, susţinut de sora poetului şi de prietenul Bădescu, după ei M. Eminescu ar fi murit în urma unei lovituri la cap primită de la un alt bolnav, P. Poenaru. De data aceasta, sunt de acord cu G. Călinescu, teoria traumatică nici nu intră în discuţie, lipsesc atât clinic cât şi patologic simptomele specifice pentru o atare etiologie.

 

Mă opresc aici, stimate dle Pamfil Şeicaru, asigurându-vă că sunteţi nu numai o mândrie a exilului românesc dar şi un demn exemplu de urmat. Unicul ce poate da întradevar roade spirituale adică aparţine veşniciei.

 

Tot ce scrieţi Dvoastră de C. Stere sau Aurel Popovici mă învaţă să iubesc oamenii de valoare, ce au fost pe nedrept uitaţi, dar aducându-i mai aproape de inima mea, scrisul dvoastră mă înalţă şi mă purifică, în cele dintâi prin iubirea cerească ce mi-o dăruiesc operele dvoastră, acum mă refer la minunatele portrete plutarchiene prin care faceţi limba românească mai frumoasă, mai vrednică şi mai armonioasă.

 

Pentru cerul coborât în sufletul meu Fiinţa din mine, vi se închină!

Cu toată dragostea, stima şi admiraţia

al dvoastră

Ovidiu Vuia

 

P.S.: Se poate constata că maestrul n’a dat niciun răspuns privitor la preocupările mele eminesciene, iar eu pe-atunci şi o fac în continuare am interpretat tăcerea lui ca pe un omagiu adus omului de specialitate, la care el nu avea nimic ce să adaoge. E atitudinea omului ce preţuieşte adevărul şi nu se grăbeşte ca atâţia alţii să-şi dea cu părerea nu mai ca să spună şi el ceva, încurcând lucrurile, tocmai fiindcă ideile sale nu au nicio legătură cu subiectul tratat.

 

Eram la începutul corespondenţei noastre şi mai intra în joc şi sfiala învăţăcelului să nu-şi supere maestrul. Azi îmi pare rău că nu l-am provocat mai târziu când raporturile noastre, păstrând proporţiile, erau ca cele dintre doi prieteni, mai ales marele ziarist sublinia acest lucru şi nu o dată.

 

Dar sigur că avea multe să-mi spună în legătură cu boala poetului, chiar dacă se puteau combate cu o simplă argumentaţie. Ori împărtăşia el, cumva vechea teorie a sifilisului atât de convingător încât problema îi părea închisă, deci, inutil de a mai fi abordată?

 

Greu de admis o atare interpretare fiindcă dacă ar fi fost de altă părere, Pamfil Şeicaru nu s’ar fi retras în tăcere asta ar fi fost o abdicare nelalocul ei, deci nu se potrivea cu măsura firii sale.

 

Ca în toate cazurile şi la interlocutorul meu, tăcerea avea un singur sens, acela de a fi de acord cu partenerul său de discuţie, altfel Pamfil Şeicaru şi-ar fi autonegat forţa sa combativă, firea lui de învingător când se simţea în stăpânirea cheii dezlegării unui adevăr, pierdut sub nămolul mocirlei de fiecare zi.

Cel puţin aşa cred eu, polemica posedă un vibrion ce aţâţă chiar şi

când respectivul adversar e un prieten bun, nici atunci nu poate să

ierte.