◄

CAUZA MORŢII LUI MIHAI EMINESCU

Mulţumesc pe această cale d-lui Sorin Nicolae, care la începutul anului 1987 mi-a pus la dispoziţie cartea dr-ului Ion Nica, Eminescu, Structura somato-psihică, apărută în Bucureşti, anul 1972.

De când am terminat medicina şi m’am dedicat studiului bolilor sistemului nervos, am fost sigur că Eminescu nu a suferit de sifilis, şi nu a avut paralizie generală progresivă. Fiindcă în ţară nu publicam decât lucrări semnate de alţii, deci am trăit ca un sclav în epoca faranilor, nu m’am putut gândi să public o lucrare asupra acestui subiect. Am revenit asupra lui în exil, sensibilizat de opera lui G. Călinescu “Viaţa lui Mihai Eminescu” tradusă în germană, unde diagnosticul de sifilis era popularizat cu o îndrăzneală de neacceptat şi încă într’o limbă străină.

Fără sâ cunosc cartea dr-ului Ion Nica, în 1974 am trimis spre publicare articolul meu “Suferinţele lui Eminescu” d-lui Mirea dela Paris şi a apărut în Discursul contemporan, anul 1977. Ulterior mama mea vitregă luând cunoştinţă de i-deile mele, mi-a copiat unele fragmente din cartea dr-ului Ion Nica, dar în mână cu textul ei integral nu am avut-o până acum.

Subliniez acest lucru fiindcă cei ce vor citi lucrările noastre în paralel, vor constata că independent unul de altul, servind acelaşi adevăr ştiinţific, am ajuns la concluzii apropiate: Eu scriam că Eminescu nu a avut o psihoză sifilitică cu substrat organic ci o psihoză endogenă fără acest substrat, pe când Ion Nica concludea: “Aşadar, Eminescu nu a fost victima unui lues, pe care nici evolutia bolii şi nici documentele nu-l atestă, şi care n’a putut sta la baza unei paralizii generale pe care n’a avut-o, poetul prezentând în ultimii ani tabloul clinic al unei pseudo-paralizii şi al psihozei maniace-depresive clinice mixte”.

Trebue să arăt că studiul lui Ion Nica este unul de înaltă clasă, foarte bine documentat, după umila mea părere, se înscrie printre cele mai bune, scrise până acuma, despre poetul Mihai Eminescu. Desigur, în mijlocul preocupărilor sale stă analiza bolii marelui poet, pe care o descrie şi o conduce cu înzestrarea unui ales psihiatru, adânc cunoscător al bolilor psihice, nu numai cum o văd contemporanii săi, ci şi medicii de pe vremea lui Eminescu, merit ce îi conferă o deosebită valoare. Dar cum se obişnuieşte, marele calităţi izvorăsc tot atâtea defecte, de fapt nu numai ale dr-ului Ion Nica ci a psihiatrilor moderni in general, şi asta fiindcă descendenţii lui Nissl, Alzheimer, Scholz sunt astăzi complet depărtaţi de substratul morfologic al bolilor creierului. Datorită respectivelor slăbiciuni, premisele şi datele autorului nostru expuse atât de clar şi coordonate în matca rezistentă a clarificării obiectiv ştiinţifice, la urmă se pierd, mai bine spus se împotmolesc, într'o deltă de concluzii una mai discutabilă decât alta. Poate ca speriat de perspectiva noului Eminescu, Ion Nica s'a grăbit să-şi retuşeze observaţiile, ca să nu intre în conflict cu cei ce vorbesc de "marea întunecime" a poetului de dupa 1883, de aceea şi recurge la termenul de pseudoparalizie generală.

Poate că de nu ar fi făcut acest lucru stăpânii roşii să nu-i fi publicat cartea. Nu pot să ştiu. Cu certitudine de-aici oarecare confuzie, venită în apărarea literaţilor, în continuare partizanii sifilisului câstigat sau congenital al poetului.  (Vezi G. Munteanu, P. Rezuş şi ceilalţi).

 
Oricum cei ce vor mai susţine o astfel de etiologie sifilitică, inclusiv paralizia generală, vor dovedi ori prostie ori rea credinţă, alegerea le stă la dispoziţie. Nu mai are rost să insist, chestiunea este dezbătută pe larg de dr. Ion Nica şi de mine în multe articole anterioare.


 

În ce priveşte problema de faţă doresc să o iau sistematic. La pagina 206 dr. Nica scrie: "Examenul anatomo-patologic al creierului lui Eminescu a evidenţiat leziuni de meningo-encefalită difuză". Iată o afirmaţie scurtă dar cu tăria unei bombe atomice in stare să-i arunce in aer intregul sistem fiindcă aşa ceva nu există, dânsul este victima unei grave, imposibile erori. Ne-o elucidează mai încolo când la pagina 326 citează unele informaţii date de G. Marinescu asupra creierului poetului, mulţi ani mai târziu: "Creierul mi s'a adus dela Institultul Şuţu într'o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluţiunilor. Putrefacţia era datorită faptului căldurii celei mari, probabil că s'a scos prea târziu după moarte ... Creierul era in adevăr voluminos, circumvoluţiunile bogate şi bine dezvoltate şi prezenta ca leziuni microscopice o meningită localizată la lobulii anteriori… Din nenorocire creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am făcut studiul istologic, ceea ce e o mare lacună ... Sărmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic, care, fie zis în treacăt, nu ştiu dacă s'a făcut în bune condiţiuni altor literaţi distinşi cari ca şi dânsul au murit de paralizie generală. (Nietzsche, Lenau, De Maupassant etc.)”.

 

Am mai scris-o: în textul publicat de Augustin Z.N. Pop s'a strecurat o greşală, probabil de tipar, fiindcă nu e vorba de leziuni microscopice ci cum bine se citeşte in fotocopia scrisorii publicată şi ea alăturat, de mâna savantului e scris macroscopice, adică cele văzute la examenul cu ochiul liber. De altfel în continuare lămureşte lucrurile cu "nu am făcut studiul histologic", adică cel microscopic!

Descrierea macroscopică a meningitei localizate la nivelul lobulilor (corect lobilor) anteriori, corespunde unei leziuni nespecifice, mai ales, când, ca la Eminescu nu însoţeşte o atrofie cerebrală, fără nici o valoare diagnostică. Microscopic meningita specifică, sifilitică se caracterizează prin infiltratii inflamatorii plasmocitare, leziuni constante, însoţite de endangeite şi microgranulome gomoase, leziuni de care Marinescu ar fi pomenit dacă le-ar fi văzut dar aşa ceva nu era posibil fără studiul istologic la microscop, neefectuată pe creierul poetului, din mare, mare neglijenţă!!! De altfel dr. Ion Nica are curajul să arate că Marinescu, pe atunci, la 26 de ani, un harnic incepător, nu a avut dreptate în pretractările sale, dar spre regretul nostru nu o face decât pe jumătate: "Cel puţin în cazul lui Nietzsche şi Eminescu, G. Marinescu s'a înşelat".

Mai departe, astfel de îngroşări meningeale apar pe masa de autopsie foarte frecvent şi sunt la fel de nespecifice ca simfizele pleurale, ele nu pot sta la baza, sub nicio formă, a bolii psihice evolutive prezentată de Eminescu.

 

Tocmai aşa ceva caută să postuleze Ion Nica: pe datele anatomo-patologice macroscopice descrise de G. Marinescu, dar în niciun caz, nu,  o meningo-encefalită difuză, (oare textul nu a fost revăzut de o mână criminală?) susţine existenţa unei pseudo-paralizii generale, înlocuieşte substratul organic al sifilisului cu cel provocat de alt agent şi afirmă: "Streptococul şi nu treponema este numitorul comun al afecţiunilor organice şi (probabil) al morţii lui Eminescu".

Ca să nu-i declar părerile drept fanteziste, doar simplu nefondate, aş aminti că Ion Nica se referă la atacurile de reumatism din tinereţe ale poetului, la ulcerele de pe picioare (nesifilitice, ectimă infecţioasă) şi erizipelul din ultima lună cât şi la o afecţiune valvulară diagnosticată de dr-ul internist Tomescu. Cea din urmă nu a fost verificată anatomo-patologic deci dela început cade, ca inexistentă.

Infecţia streptococică reumatică nu dă leziuni cronice cerebrale, cel puţin ele nu sunt demonstrate, cu toate eforturile de a le evidenţia, zadarnice, mai ales, ale unor autori belgieni şi sovietici. Septicemia streptococică are o evoluţie acută deci nu poate fi pusă în legătură cu boala cronică psihică a poetului, iar în ce priveşte determinările cerebrale din endocarditele lente (Osler) nu intra nici pe departe, in discuţie.

Pentru aderenţele meningeale, fibrotice, stabilizate, sechelare mai probabil, cum reiese din relatarea dr-ului Nica au existat cauze destule, dintre ele cităm otita cronică supurată, traumatismele cerebrale, dacă nu cumva în copilărie o fi avut un sindrom meningeal, trecător, frecvent la o atare vârstă.

 
Deci nu văd nici o legătură între pseudo-paralizia generală adică fenomenele probabil demenţiale din cursul ultimei internări (1889) şi infecţia streptococică.

Ca să lămurim noţiunile iar suntem nevoiţi să ne întoarcem la medicina de pe vremea acelor ani. În cadrul psihozelor exista descrisă nebunia circulară, maniaco-depresivă, inclusiv schizofrenia, entitate nozologică izolată mult mai târziu de Kraepelin, numite şi psihoze fără substrat organic (adică lipsite de modificări anatomo-patologice) deosebite de marea grupă a paraliziei generale progresive, psihoze acompaniate de tulburări sensitive, senzoriale şi motorii. Afecţiunea ultimă era considerată a fi polietiologică, se credea că juca un rol important, surmenajul psihic, alcoolismul, sifilisul dar şi alte infecţiuni, păreri împărtăşite şi de medicii lui Eminescu, diagnosticul de paralizie generală la ei nu era egal cu infecţia luetică cum se va întămpla după anul 1913 cănd Noguchi evidenţiază spirocheta pallidă în creierul paraliticilor. De atunci paralizia generală progresivă înseamnă meningo-encefalită sifilitică, celelalte demenţe progresive poartă numele afecţiunii cauzale, nu se mai uzează termenul de pseudo-paralizie generală şi asta fiindcă el nu spune mare lucru.

 

In anii lui 1880-1890, lucrurile se complicau deoarece si nebunia
de tip ciclo-timic putea trece in demenţă, numită secundară. Un astfel de caz este compozitorul Schumann, suferind de schizofrenie trecută în demenţă. Este inacceptabilă teroria englezului Eliot Slater, indiferent pe ce inălţimi îl pune dr-ul Ion Nica, şi anume Schumann terminal ar fi desvoltat o paralizie generală sifilitică grefată pe tabloul unei psihoze endogene. În fond atrofia creierului constatată la autopsie poate ţine de un creier constituţional mai mic dar tot atât de bine dacă ea este reală, pate să corespundă unei atrofii presenile, tip Alzheimer de pildă. Eliot Slater ar mai putea fi dat ca un alt exemplu, de onorabil psihiatru modern, despărţit flagrant de substratul anatomic al creierului.

 
În cazul lui Eminescu, aşa zisa pseudo-paralizie generală cuprinde notele demenţiale prezentate în cursul anului 1889, la ultima internare, cauzate de o noxă exogenă deci ar fi vorba pe limbajul nostru de o encefalopatie supraadaugată.

 
Ca să ne lămurim vom cerceta din nou excepţionalele descrieri ale dr-ului Ion Nica. Prima criză a lui Eminescu din 1883-1884 când a fost internat la dr. Şuţu apoi la Ober Doebling lângă Viena cât şi recidiva din 1886-1887 internat la Mănăstirea Neamţului, Institutul pentru alienaţi, corespund unei psihoze maniaco-depresive, în amândoua cazurile a părăsit spitalul aproape complet restabilit, cu facultăţile intelectuale normale. Lipsa fenomenelor demenţiale şi a celor organice nervoase, scrisul normal fac cu uşurinţă diagnosticul diferenţial cu o paralizie generală progresivă sifilitică.

În 1887 zice autorul că în tabloul bolii lui Mihai Eminescu au apărut o serie de fenomene demenţiale, fapt ce-a permis medicilor din Iaşi, dr. Iuliano Bogdan (semnat doctor de Paris), Hynek, dar mai ales doctorului Francisc Iszac să pună diagnosticul unei alienaţii mentale provocată de gome sifilitice pe creier şi la picioare astfel că încep un intempestiv tratament antisfilitic, cum se făcea pe-atunci, cu fricţiuni de mercur, în doze enorme (cură de douăzeci de fricţiuni a patru grame de mercur, când şi o jumătate de gram poate să aibe acţiune dăunătoare), cu efecte de-altfel nule în sifilisul nervos (oare de ce nu ştia acest lucru doctorul Iszac?), dar cu urmări catastrofale toxice.

 
Doctorul Ion Nica semnalează cantitatea enormă de mercur administrată prin fricţiuni şi descrie la Eminescu în acei ani fenomene evidente de intoxicaţie mercurială ca hipersalivaţie, tulburări urinare, polinevrită cu dureri în membre de aceea iată judicioasele sale însemnări: "Este o recunoaştere directă a influenţei negative provocată de medicaţia mercurială, care realiza o intoxicaţie cronica cu rezonanţă cerebrală. Tulburările psihice, ale stării de nutriţie, leziunile renale (incontinenţă urinară, pe care bolnavul o prezintă), constipaţia, anemia şi nevrita periferică, ce-l vor însoţi de acum încolo, ne dau certitudinea că poetul a fost victima acestei intoxicaţii mercuriale". Sau în alte paragrafe: "Supradozajul medicamentos a jucat un rol nefast in evoluţia bolii poetului. De altfel, interesarea sistemului nervos central în intoxicaţia cronică cu mercur explică modificările de comportament, depresiune mentală, insomnie şi câteodată halucinaţii, care după cum ştim au dominat tabloul simptomatic după 1887".

Judecăţile sunt atât de juste încât nu putem înţelege de ce dr-ul Ion Nica nu urmăreşte firul până la capăt şi abordează un alt domeniu puţin motivat, ca cel al infecţiunii streptococice. (Oare nu a fost obligat să o facă? Pe undeva se simte intervenţia unei a doua măini, ea conduce observaţiile pe un drum greşit numai să nu fie scos definitiv termenul paraliziei generale chiar şi cu prefixul de pseudo. Ceva ne spune că nu ne înşelăm deloc).

 

Dar să mergem noi mai departe, doar iar sunt nevoit să arăt aici că independent de drul Nica, am descris şi eu la Eminescu semne de gravă intoxicaţie mercurială, le-am publicat în alt articol, dar le redau acum într'un scurt rezumat. Se ştie că în 1888 poetul are o revenire spectaculară, dar nu prin tratamentul dr-ului Iszac, ci aşa ca în anii 1884 sau 1887 datorită caracterului circular al bolii sale. Ne miră siguranţa cu care doctorul Iszac a trecut peste diagnosticul doctorilor vienezi, fiind sigur că-l va vindeca pe poet cu fricţiunile sale masive de mercur şi cu soluţiile de iod. Deşi încă din Renaştere se ştie, cum povesteşte Benvenuto Cellini că şi-a tratat cu fumigaţii cu mercur boala galică, dar că efectul privea doar stadiul prim sau al doilea mai putin pe cel terţiar şi deloc sifilisul localizat cerebral.

 

În Martie 1889 Mihai Eminescu este internat in sanatoriul dr-ului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti. Vlahuţă vizitându-l în spital îl găseşte comunicabil, pregătit să scrie poezii. Cum reese din amintirile doctorului Vineş starea lui Eminescu s'a agravat în clinică astfel că i-a apărut o stare delirantă cu dureri în tot corpul, tremurături, încetinirea reflexelor pupilare (la internare, normale), tulburări grave sfincteriene, abolirea reflexelor osteo-tendinoase (la internare exagerate), toate simptome explicate, dupa noi, prin injecţiile de mercur ce le primeşte în clinică, fără rezultat asupra bolii psihice dar cu grave efecte secundare.

 
Eminescu sub influenţa tratamentului cu mercur a făcut o polinevrită şi encefalopatie mercurială. Astăzi materialul oferit de dr. Ion Nica vine să dea un caracter şi mai ştiinţific supoziţiilor mele anterioare.

 Şi aşa ajungem la cauza morţii poetului.

Nu avem de ce să nu-l credem pe doctorul Vineş şi să mai atribuim moartea lui Eminescu traumatismului cranian provocat de-o piatră asvârlită în capul său, de Petrache Poenaru. După atâţia ani, în 1926, de ce să fi minăţit internul de odinioară? El citează din notele sale că în ziua de Joi 15 Iunie 1889 "Eminescu se aşează pe pat şi peste câteva minute cade intr'o sincopă şi moare imediat". Deci în amble versiuni asupra morţii lui Eminescu, există un accident acut şi nu o urmare a "sifilisului" sau cum vroia cu orice preţ s'o demonstreze G. Călinescu.

 

Am impresia că erizipelul respectiv era o erupţie medicamentoasă, din acestea probabil să fi avut la Botoşani când Harieta se bucura că i se curăţa faţa, probabil că starea i se îmbunătăţea nu datorită fricţiunilor de mercur ci tocmai când le lăsa la o parte.

 

Considerăm că "răpirea" poetului de către Veronica Micle la Bucureşti i-a prelungit viaţa, altfel Eminescu ar fi murit la Botoşani sub acţiunea terapiei, ordonate, cu mercur. Autopsia am văzut că nu confirmă endocardita in schimb evidenţiază "o degenerescenţă grasă a pereţilor cordului, deveniţi friabili şi galbeni, şi prezenţa unor plăci întinse şi proeminente atât la baza valvulelor aortice cât şi pe faţa interioară a aortei anterioare. În fine din partea ficatului şi a rinichilor s'a observat asemenea o degenerescenţă granulo-grăsoasă considerabilă".

 
Dacă modificările la nivelul aortei aparţin unei ateromatoze incipiente, deloc neobişnuite, rinichii albi cât şi modificările ficatului sunt caracteristice pentru o gravă intoxicaţie mercurială.

 

Şi ca să ne instruim va trebui să citim o carte apărută în anii lui Eminescu asupra intoxicaţiei cu mercur, în urma administrării medicamentului după posologia aplicată şi lui. Astfel în Pathologie und Therapie, B IV de C.A. Wunderlich, Stuttgart, 1856, aflăm că de multe ori intoxicaţia devine mai manifestă, după ce se mai prescrie chiar şi în doză minimă, la un interval mai lung de pauză, exact cum s'a întâmplat la Eminescu. Printre simptome se descriu erupţiile hiperemice şi veziculare, accelerarea pulsului, diaree, tremurături mercuriale şi ceea ce este de reţinut, acuma, uneori pacientul poate să moară pe neaşteptate, subit (Bateman).

Eminescu se plângea de slăbiciune, dureri în tot corpul, bătăi de inimă, medicii îi dau un pahar cu lapte (antidot?) apoi marele poet moare subit, un tablou clinic mai clar, întărit ştiinţific de observaţiile din 1887 publicate de dr-ul Ion Nica, nu se mai poate închipui. Doctorul Iszac a sperat că prin vindecarea lui Eminescu va intra în analele medicinii, pregătea o lucrare în acest sens, dar din păcate numele său va rămâne legat de moartea poetului.

Departe de noi intenţia de a fi făcut toate aceste consideraţii numai din pedantismul medicului de-a elucida un diagnostic, şi la acest capitol, dr. Ion Nica rămâne dator cititorilor săi.

 
Suferind de o psihoză fără substrat organic, Eminescu până la moartea sa din anul 1889 nu a avut de ce să nu-şi păstreze puterea creatoare artistică. În cartea lui Ion Nica ni se arată pe larg felul cum s'a însănătşit el la Mănăstirea Neamţului, mediul i-a fost aşa de potrivit încât i-a adus repede înseninarea dorită. Lângă codrul şi natura ţarii sale iubite, Eminescu se regăseşte pe el însuşi, astfel că va compune mai multe poezii printre ele Vezi rândunelele se duc, una din cele mai frumoase poeme ale literaturii române, din toate timpurile. De acolo i-o trimite lui I. Negruzzi, acesta o şi publică in Convorbiri literare (1887) iar Onicescu îşi aminteşte cum a compus-o şi i-a dat-o să vadă dacă-i bună. În acelaşi timp trimite Veronicăi o altă poezie de mare frumuseţe artistică. Să susţii că ele se datorează unui mecanism patologic, cum o face şi Ion Nica, este  mai mult decât riscant. Dacă ne vom referi la Kamadeva şi la extraordinara traducere Lais, vom avea imaginea reală a lui Eminescu, nici când depărtat de poezie, în "marea întunecime", ca poet i se mărturisea lui Vlahuţă, câteva luni înainte de-a muri.

Am certitudinea că dacă Eminescu ar fi fost dat sub tutela unor  oameni cuminţi, asemenea lui Hoelderlin în celebrul sau turn din Tuebingen, intr'un cadru ca cel de la Mănăstirea Neamţului, legat de veşniciile neamului său, departe de oraşele iritante pentru creierul lui sensibil, marele nostru poet s'ar fi însănătoşit complet, cum nu rar are loc la mulţi ciclo-timici, semnele sale din reşuta a treia nu aparţineau unei demenţe secundare, ca la Schumann, ci unei baze organice supradăogate prin intoxicaţie mercurială.

Şi fiindcă nu are rost să plângem pentru ce ar fi putut să fie, cu atât mai mult avem datoria să ne îndreptăm atenţia asupra ce-a fost şi în acest sens ar fi bine să încetăm a mai vorbi despre marea întunecime a lui Eminescu atunci când ea nu e susţinută de niciun document.

Numai plecând dela aceste realităţi, ne vom putea apropia demiurgica sa operă, în proporţiile ei "urieşeşti".

 
Adevărul asupra lui Eminescu este numai unul şi pentru ca lumina lui să coboare printre noi, cu toate inexplicabilele ei ezitări, cartea dr-ului Ion Nica, reprezintă un mare pas făcut înainte.

 
Închei mărturisindu-mi convingerea că mai toate flagrantele inadvertenţe semnalate de noi, nu aparţin atât autorului cât presiunilor ce s'au exercitat asupra lui, tocmai pentru a zădărnici mesajul profund al cărţii, pe drumul ideal al căruia am încercat să mă înscriu cu multă dăruire.

 Ianuarie 1987