◄ 

- Originalu cu Greşeala -

- Ovidiu Vuia corectat in persona dupa editia  -

www. Editura Rita Vuia 2007

Corectura aparţine şi tipărit Rita Vuia

Procesare computerisată Rita Vuia

www.ovidiu-vuia.de   contact      rita.vuia@web.de

C U V Ă N T    Î N A I N T E

Nimic nu-i mai sublime decât să poţi cinsti memoria lui Mihai Eminescu la o sută de ani dela moarte, scriind asupra bolii sale cu adevărul preţuit de el aşa de mult, odată ce-l căuta chiar înaintea frumosului, sau ca un mijloc de a ajunge la desăvârşirea sa, atunci când se întreabă:

Unde vei găsi cuvântul

Ce exprimă adevărul ?

Adevărul m’a preocupat în primul rând, oricât m’ar fi durut, recunosc deschis, caracterizările duşmanilor poetului şi bineinţeles ai neamului românesc, când afirmă despre ideile sale, mai ales social – politice, că nu sunt de luat în seamă, odată ce vin dela un sifilitic şi alcoolic.

Ori adevărul este că Eminescu n`a fost nici sifilitic, nici alcoolic!!!

În cartea de faţă m`am hotărit să adun în prima ei parte, toate articolele publicate de mine, răzleţ, prin diversele reviste ale exilului, asupra bolii lui M. Eminescu. Într’a doua parte vor fi prezente o serie de eseuri şi studii privind opera sa şi însfârşit, într’a treia, “Lui Eminescu”, omagiul poetului ce sunt, adus celui mai mare poet al nostru.

Şi fiindcă aşa cum se întâmplă în astfel de împrejurări, articolele din partea I-a şi a II-a, apar mai fiecare ca un tot în sine, întotdeauna pentru buna înţelegere problema trebuia reluată cel puţin în rezumat dela început ca la urmă să lase deschisă continuarea ei, în cele următoare am să purced la o scurtă analiză, cu intenţia de a stabili firul roşu de legătură, dintre ele, mai pe limba exegeţilor, voi căuta să relev principalul sens hermeneutic al lor.

Pot să afirm că am crescut împreună cu poezia lui Eminescu, deci i-am cunoscut de aproape nu numai opera, dar în aceeaşi măsură şi viaţa. După ce-am terminat medicina şi am activat ca specialist neuro-psihiatru, am primit curând convingerea, de tot ştiinţifică, bazată pe studii şi observaţii cât se poate de obiective, că poetul nostru nu a putut avea tulburări psihice de origine luetică, asta indiferent că e vorba de o localizare terţiară meningo-vasculară sau de una tipul quaternar, al paraliziei generale.

Cu acea ocazie mi-am dat seama cât de greu este sâ schimbi concepţia oamenilor în respectiva problemă; îmi amintesc că însuşi tatăl meu s’a arătat sceptic, când i-am atacat subiectul, doar era vorba de un diagnostic pus de “marele” G. Marinescu! Mai recent, stând de vorbă cu dr-ul Jovin, acesta, de pe poziţii de tot anchilozate, mi-a amintit despre formele atipice şi de cele ce pot să evolueze cu anumite remisiuni, adică să prezinte ameliorări spontane ale paraliziei generale, fiindca o altă formă de sifilis cerebral nu intră în discuţie la Eminescu.

I-am răspuns atunci dr-ului Jovin şi o fac pe această cale tuturor celor ce mai gândesc ca dânsul.

Cazuri atipice de paraliziei generală, au fost publicate de W. Spielmeyer de pildă, acesta, la pacienţi morţi printr`un accident, a găsit morfologic leziuni tipice pentru o paraliziei generală progresivă (pgp), dar clinic fără semne manifeste. La Eminescu nu poate fi vorba de o formă atipică de pgp, deoarece psihoza lui bazată pe tulburări exclusive afective, a evoluat tipic pentru psihozele maniaco-depresive şi cu absolul niciun simptom din cadrul demenţei paralitice. Deci, cineva nu poate, fără semne demenţiale să prezinte o psihoză paralitică, oricât de atipicâ.

Mai mult, adaug eu aici, sunt comunicate în literatura medicală de odinioară foarte multe cazuri diagnosticate prin rutină, drept paralizie progresivă generală, atipică să i-zicem, cărora după moartea petrecută de obiceiu într`un ospiciu de alienaţi cronici, la autopsie li s’au găsit tumori sau altfel de afecţiuni; în general termenul de boală atipică înseamna nesiguranţa medicilor în diagnosticul lor.

Mihai Eminescu, e drept, a prezentat trei crize ale bolii însoţite de remisiuni spectaculare, dar acestea nu se pot încadra în tabloul unei pgp, fiindcă remisiunile în această afecţiune nu sunt totale, medicul poate să găsească întotdeauna defecte demenţiale, chiar dacă pacientul pentru anturajul său figurează ca normal, semne evident absente la Eminescu, el în timpul remisiunilor a fost în stare să vorbească şi să scrie, fără nicio tulburare. În acest cadru conversaţiile de deosebită fineţe intelectuală duse printre alţii cu Al. Vlahuţă, au valoarea unei foi de observaţie medicală, întregind pe cele rămase fragmentar şi dela specialişti, de altfel.

Ca să fiu înţeles şi pe limbajul cel mai profan, în paralizia progresivă generală fiind vorba de o boală organică a creerului, ea evoluează cu pierderi de celule nervoase, de aici împosibilitatea remisiunilor totale, pe când în psihozele endogene şi dupa ani îndelungaţi de evoluţie – ca la Hoelderlin – nu se produc pierderi de celule nervoase, deci nu există un tablou patologic, manifestat în morfologia sistemului nervors, de unde apariţia remisiunilor cu totul impresionante posibile în acest tip de afecţiuni.

Ca să repet, la Eminescu niciunul dintre medicii curanţi nu i-a descries simptome demenţiale, înafara tulburărilor de afectivitate, memoria lui a rămas intactă, fenomen characteristic pentru psihozele endogene, cum a fost şi a lui Eminescu.

Cu toate că aceste date le cunoşteam de ani de zile, în ţară nu am avut condiţii optime să mă ocup direct de boala lui Eminescu, asta cu atât mai mult cu cât exegeţii oficiali, eminescieni, sprijiniţi de regimul comunist, nu se exprimau direct asupra diagnosticului, se mărgineaun doar să întărească impresia că după 1883, la Eminescu este vorba de “o întunecime totală” a psihicului său. În exil, furat de alte preocupări, mi-a trebuit să citesc cartea lui G. Călinescu, tradusă în limba germană, unde “marele” critic român tratează cu aceleaşi impresiuni subiective şi dosarul medical ca pe cel artistic al poetului, astfel că mai la fiecare pagină vorbeşte insistent despre luesul nervos al lui Eminescu.

S’a întâmplat să am şi posibilitatea de publicare, astfel că în 1977, foarte târziu, o recunosc, apare în Discursul Contemporan articolul meu “Suferinţele lui Eminescu”. (De fapt titlul pus de mine era “Despre boala lui Eminescu”, dar editorul I. Mirea, nu ştiu din ce motive a ţinut să îndulcească, mai “poetic” (sic), respectiva titulatură).

O subliniez şi astăzi, lucrarea formează piatra de hotar a cercetărilor mele eminescieni, pentru că în ea mi-am exprimat întreaga experienţă de medic neuropsihiatru; fără să sufăr nicio altă influenţă livrescă, am confruntat bine cunoscuta viaţă şi operă a lui Eminescu, boala lui cum este descrisă de contemporanii săi, medici şi nemedici, cu datele ştiinţifice, valabile pe vremea poetului, dar întregite cu descoperirile medicinii moderne.

Astăzi, prin profilaxie şi mai ales tratament specific, pgp-ul a devenit o raritate a serviciilor psihiatrice, în decursul ultimilor 29 de ani am avut ocazie să studies patologic un singur creer paralitic, evoluat cu o demenţă atipică.

Concluziile medicului neuro-psihiatru, cercetător ştiinţific, autor de peste 100 alte lucrări din domeniul patologiei creerului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues, n’a avut o demenţă paralitică ci o psihoză maniaco-depresivă, ori schizofrenie Cât despre alcoolism nici nu vine în discuţie, atâta este de străin tabloul lui clinic de afecţiunea poetului nostru.

Rămân câteva chestiuni, nu direct importante, dar ele se cer revizuite conform cercetărilor mele ulterioare. Astfel medicii contemporanii lui Eminescu, inclusive cei vienezi, şi Titu Maiorescu, familiarizat de-aproape cu problemele de psihiatrie, nu s’au gândit la un sifilis, mai ales cei dintâi, foarte de reţinut, odată ce unul dintre ei, Obersteiner, era specialist în sifilisul nervos.

Mai departe, s’a executat autopsia poetului, dar în ce împrejurări, vom mai avea ocazia s’o discutăm. Cât priveşte cauza morţii poetului, datele ce le aveam nu-mi permiteau să mă pronunţ, de unde încă se vede că numai spiritul ştiinţific m’a condus tot timpul; îmi erau şi-mi sunt complect străine orientări subiective sau prejudecăţile de orice alt ordin.

Oricum, “Suferinţele lui Eminescu”, studiu tipărit în 1977, (dat la publicare în 1976), a constituit pentru mine un solid punct de plecare, un impuls să mă ocup şi de bolile altor mari scriitori, poeţi sau filozofi, aşa că am abordat ştiinţa cunoscută dela întemeietorul ei, Moebius, drept patografie: ştiinţa care studiază bolile oamenilor geniali.

Dela început menţionez că astăzi, după ce o cunosc bine, resping patografia bazată pe principii freudiene, în care geniul, cu intenţie vădită de a-l demitiza, este transformat în robul unor josnice vicii sexuale şi ca urmare aşa apare şi opera produsă a complexului oedipian atât de susţinut de Freud, fiind de fapt în primul rând nevroza lui proprie.

Aşa dar mă voi lăsa condus doar de ideile şi cunoştinţele ce pot fi considerate ştiinţifice şi nu simple fantezii sadico-voyeriste, să nu zic pornografice.

Astfel, foarte interesant se arată a fi cazul filozofului Nietzsche, etichetat drept paralitic general, deşi sindromul său amenţial (dela îmbolnăvire şi până la moarte, 11 ani, nu a rostit şi n’a scris niciun cuvânt), nu avea nicio relaţie cu pgp-ul, nici chiar cu forma ei atipică, în afara unei inegalităţi pupilare descoperită de Binswanger la Jena. Boala filozofului ar putea fi tot atât de bine şi de natură medicamentoasă, doar se ştie că Nietzsche consuma pe zi o adevărată farmacie, ca să-şi previe puternicile migrene, nu rar însoţite de paralizii oculare.

Dar tabloul clinic al lui Nietzsche ne interesează şi din punctul nostru de vedere.  Moebius în zelul său de-a susţine diagnosticul pgp-ului, analizează ultimele opera filosofice ale gânditorului şi le declară expresia megalomaniei paralitice, de care se presupune că suferă Nietzsche.

Să reţinem două fapte: odată că patograful este nevoit să studieze opera pacientului, aşa cum literaţii manualele de medicină, şi să nu se conducă după propria lor fantezie, doar astfel se poate explica boala însăşi, cât şi opera.

Într’al doilea rând, dacă aplicăm criteriul lui Moebius, - oricât ar fi fost de false concluziile sale asupra bolii lui Nietzsche -, la Eminescu acceptăm existenţa la el a unui sifilis nervos de tipul pgp-ului, căutând în consecinţă semne demenţiale în operele sale din ultimii ani, vom constata nu numai că acestea lipsesc, dar chiar din contră în această perioadă poetul a atins un apogeu creator unic în cultura românească şi universală.

În treacăt amintim că urmaşii lui Moebius au scos opera lui Nietzsche de sub stigmatul paraliziei generale, şi au putut să o facă, pur şi simplu, deoarece nici filozoful german, ca Eminescu, nu a suferit de paralizie progresivă generală (pgp).

Se mai vede cât de sigur este diagnosticul de pgp al lui Nietzsche, aşezat împreună cu Mihai Eminescu între geniile ce-au suferit de această afecţiune, de către “marele” G. Marinescu! [*]

[*] În legătură cu G. Marinescu se cere să mai fac aici o mărturisire privindu-l şi pe maestrul meu State Drăgănescu, distins neurology, clinician de mare clasă. În anul 1931, G. Marinescu, St. Drăgănescu şi D. Vasiliu descriu tabloul clinic al unei boli noi, manifestată intrafamiliar la patru fraţi, având semne demenţiale, cerebeloase, asociate unei cataracte congenitale, cunoscută astăzi în literatura de specialitate drept Sindromul Marinescu – Sjogren, ultimul autor a publicat cazuri similare, mai târziu.

Dar cazurile autorilor români au fost observate şi descrise în amănunte până la executarea biopsiei cerebrale, de către State Drăgănescu. Contribuţia lui G. Marinescu nu a fost alta decât că şi-a pus numele, primul, pe lucrarea altora.

Ulterior, State Drăgănescu a protestat şi a cerut ca boala respectivă  să fie numită boala lui Marinescu, Drăgănescu, Vasiliu, dar din păcate, vorbele lui au fost ale profetului predicând în pustie.

Mai mult, la Bucureşti, în editura medicală, anul 1957, apare un Manual de neurologie sub redacţia academicianului Arthur Kreindler, (cel ce-a uzurpat politic, deoarece profesional era o nulitate, locul la catedră al lui I.T. Niculescu şi chiar State Drăgănescu), şi acesta scrie, împreună cu dr. Ion Voinescu, capitolul bolilor degenerative, unde se încadra Sindromul de care am pomenit, şi pentru a nu se atinge de fondul cunoscut al problemei, îl înconjură neamintindu-l deloc, deşi este de găsit în toate cărţile de specialitate de peste hotare.

Scriu toate acesta, ca cel puţin noi Românii să numim corect Sindromul lui Marinescu – Drăgănescu – Vasiliu – Sjogren, sau de ce nu, Sindromul lui Drăgănescu – Marinescu – Vasiliu.

Şi după atâtea fapte să se mai spună că Nietzsche nu are dreptate, că istoria o scriu cei ce-au reuşit să se ridice prin voinţa lor la putere, sau cum zice ţăranul român: “Dreptate are cel ce ţine pâinea şi cuţitul în mână”.

Un caz opus lui Nietzsche este Maupassant, bolnav de sifilis nervos, dar trebuie să o spun, unii psihiatri, mai ales sovietici, greşesc grav, şi eu m’am luat la început după ei, când afirmă că Le Horlà, nuvelă de Maupassant poate fi dată ca exemplu de activitate literară, la un paralitic general. Total eronat! Pe când scriitorul francez publica Le Horlà, era mai preocupat cu lucrările şi cursurile lui Charcot decât de boala sa. Mai apoi, Maupassant a prezentat semnele cliniche ale unui sifilis meningo-vascular, în acest stadiu a fost chinuit de nevralgii, şi de o inegalitate pupilară observată chiar de el, nu altfel cum se ştie că prietenii observau acest fenomen la St. O. Iosif.

Opera lui Maupassant a fost creată pe când creerul lui Maupassant nu era atacat de spirochete pallida, în momentul debutului paraliziei generale, orice activitate încetează. Ea se opreşte la câteva pagini scrise din romanul “L’Angelus”.

Eminescu n’a suferit niciodată o atare întunecime, deci orice apropiere între bolile lui Eminescu şi Maupassant nu are nicio bază ştiinţifică, chiar dacă o scrie profesorul G. Marinescu. Se mai reţine, de ce şi la Eminescu intră în discuţie din toate formele luesului nervos, doar paralizia generală, singura ce poate evolua predominant cu fenomene psihice, fără fenomene vizibile organice, neurologice. În viziunea patografică, boala lui Hoelderlin se conturează în mod deosebit plina de învăţături pentru noi, ajutându-ne la buna cunoaştere a maladiei nervoase a lui Eminescu.

Marele poet german a avut o schizofrenie, dobândită la 37 de ani; a trăit cu ea până la adânci bătrâneţi, peste vârsta de şaptezeci de ani, îngrijit de o familie modestă, în celebrul turn din Tuebingen. La autopsie creerul poetului, pretractat macroscopic de Gmelin, nu prezenta modificări anatomice, ca orice psihoză cronică, (de care a suferit şi Eminescu), în afara unui chist al septului pellucid, fără importanţă patologică.

Să reţinem însă cum a fost interpretată de specialişti opera hoelderliană, în decursul secolului XIX-lea, secol positivist şi materialist, boala psihică se considera a fi incmpatibilă  cu arta, aşa dar tot ce-a compus poetul după îmbolnăvire, deşi remarcabil, este declarat fără valoarea artistică, rezultatul “marei întunecime” a psihicului său. S’a impus o totală schimbare de perspectivă, la aceasta filozoful Jaspers, aproape de epoca noastră are un rol bine stabilit, când arată că deşi bolnav de schizofrenie Hoelderlin a mai fost capabil să scrie poezia de înaltă ţinută artistică; mai mult, filozoful psihiatru în studiul dedicat marelui poet, zice la un moment dat că prin boală psihicul creatorului s’a deschis mai larg spre Absolut. Deci astăzi nimeni nu mai contestă că poeziile lui Hoelderlin nu aparţin unui mare poet, oprit nu la 37 de ani ci la 70, până la ultimii săi ani de viaţă când expresia lui devine ininteligibilă, evoluţie obişnuită la un schizofrenic cronic. Iată că pe linia trasată, anumiţi psihiatri moderni merg până acolo încât susţin că poezia cea mai valoroasă a lui Hoelderlin e tocmai cea din ultima fază a bolii, când stilul său devine autist, rupt de realitatea din jur. Deşi sunt mulţi critici suprarealişti cu aceleaşi credinţe, personal cred că acestea din urmă corespund unor extravaganţe ale spiritului ultramodern, gongoric în rătăcirile sale, şi poate fi clasată cel puţin ca o neseriozitate ideea că de fapt nebunii sunt normali iar normalii psihice, nebuni. Cum s’ar zice psihiatria şi critica literară au devenit un fel de cadră, executată în oglindă, de Salvador Dali, personaj pirandellian, nebunul simulant ori simulantul nebun.

Dar aplicând orientarea, până la stadiul ei raţional, la boala şi opera lui Eminescu, am accentua că exegeţii români au rămas pe o poziţie statică, la concepţia lui Titu Maiorescu despre bolile psihice, adică nebunia este egală cu totala neproductivitate artistică, automat ea se impune a fi declarată “o mare întunecime”.

Studiile mele asupra bolii lui Eminescu cer neapărat revederea concepţiei mioape şi învechite asupra maladiilor psihice, în acest caz, în primul rând exegeţilor literari, adică celor ce-i analizează opera artistică. Până ce aceştia refuză să-şi însuşească o gândire bazată pe realitatea, Eminescu va dura printre fraţii sâi, ca un MARE NECUNOSCUT.

Îită deci câtă muncă asiduă a pretins saltul dela primul meu articol la cel de al doilea “Eminescu marele necunoscut” cele câteva pagini sunt rezultatul unor studii temeinice şi de lungă durată.

Cu această ocazie l-am cercetat şi pe Lombroso, celebrul doctor italian, cu a sa teorie despre relaţiile dintre geniu şi nebunie, ca să-mi dau seama că pretinsul pseudoînvăţat nu ştia să facă diagnosticul diferenţial între crizele de epilepsie şi cele isterice, sau de simplu entuziasm creator încă dela Platon socotit drept o stare particulară a inspiraţiei muzelor, de origine divină. Cu aşa cunoştinţe slabe, Lombroso nu ar trece astăzi examenul unui începător neurolog.

Sunt în drept să conchid că Lombroso, ca şi Freud de altfel, s’au bucurat de recunoaştere mondială complet nemeritată, nu au depăşit nivelul unui amatorism fantast, mai precis sunt figuri de diletanţi minori.

Pe lângă această adâncire a patografiei, ştiinţă destul de necercetată de altfel, în acei ani am primit de-acasă din Bucureşti fragmente fotocopiate din cartea dr-ului Ion Nica, trimise mie ca unul ce mă ocupam cu boala lui Eminescu, mai ales pagini unde autorul român suştinea şi el, ca dată a publicării înaintea mea, că Eminescu nu a suferit de lues nervos.

Îată premisele cu care am scris celelalte articole: “Eminesciană (1883 – 1983), “Spre dreapta cunoaştere a lui Mihai Eminescu, cât şi “Iar despre boala lui Mihai Eminescu”. De-acum, hotărît să depăşesc domeniul strict medical şi să trec pe cel al literaturii, lupta mea va fi dusă împotriva eminescologilor retrograzi de tipul lui G. Munteanu şi P. Rezuş, aceştia slujindu-se de manualele pseudopsihiatrilor Brânzei şi E. Câmpeanu, promovează în continuarea teorie, fără niciun suport ştiinţific, a sifilisului nervos la Eminescu.

Paralel însă semnalez lucrările altor autori ca Al. Oprea, Anita Bhose, sau un grup de matematicieni de vază, din ele, studiind nu superficial – după exemplul lui Călinescu – ci cum le dicta maniera lor de oameni de ştiinţă, ajung şi ei la concluzii asemănătoare cu ale mele, că Eminescu nu s’a stins la 33 de ani ci la 38 (Al. Oprea), că studiile sale de sanscrită aparţ in dacă nu unui savant, dar sigur unui bun cunoscător (A. Bhose), iar în ce priveşte preocupările sale ştiinţifice din timpul bolii, se mai arată că Eminescu nu a fost capabil doar de o creaţie artistică, dar şi de una dusă pe drumul lucid tot atât de greu, al gândirii matematice şi fizice!!!

Îată un fapt cât se poate de bine stabilit, şi asta nu fiindcă aşa vreau eu, ci deoarece el corespunde ADEVĂRULUI: opera lui Eminescu se cere reînterpretată chiar dacă pe această cale trebuesc revăzute monumente, ca cele ridicate de harnicul Perpessicius. Numai astfel putem zice că-l facem cu adevărat cunoscut pe marele poet şi gânditor M. Eminescu, un humanist de talia unui Leonardo da Vinci român.

Şi îmi va fi scris, tot prin întâmplare, datorită faptului că am reuşit să citesc cartea lui Ion Nica, în anul 1987 (!!!), să mă întorc iar pe drumul dela început al medicinii, şi să încerc să elucidez cu totul ştiinţific, cauza morţii lui Eminescu. Bazându-ma pe datele de observaţie puse la dispoziţie de lectura lucrării lui I. Nica, iată că descopăr din ele că în anul 1887 poetul prezenta, datorită trata-mentului intempestiv cu mercur, evidente semne de intoxicaţie mercurială, astfel că aşa am reuşit să-mi duc constatările semnalate în lucrările mele anterioare până la capăt, şi să demonstrez că marele poet a murit printr’o sincopă cardiacă provocată de o astfel de intoxicaţie. A fost cel mai fructuos rezultat al întâlnirii mele cu lucrarea integrală a dr-ului I. Nica.

Dar cu aceasta nu am spus totul. Iar din întâmplare, mi-a căzut în mână piesa Lais de Augier, în traducerea lui Eminescu, prin care am putut să relev puterea creatoare a poetului, şi în timpul bolii sale, teoria lui Murăraşu este pe cât de inedită, pe atât de absurdă.

Cred că astfel mi-am făcut pe deplin datoria de om de ştiinţă şi literat, iar dacă sămânţa ideilor mele se pare că nu a căzut încă pe pământ roditor, sunt sigur că se va întâmpla cândva, ca adevărul, oricât de târziu, tot va ieşi învingător, şi-atunci, definitiv.

Numai atunci vom putea spune că Eminescu, printre fraţii săi, nu mai este marele necunoscut.

În partea II-a intitulată “Eminesciene”, public o serie de studii scrise în ultimii ani despre poezia lui Eminescu. Le-am grupat după diversele teme abordate, deşi nu am urmărit dela început acest drum strict logic, ci s’au orânduit mai mult aşa cum inima mea le-a căutat, pe graiul tainelor.

Primul, ar privi subiectul religios în arta eminesciană: “Şi pururea Fecioară Maria”, capodoperă a literaturii române; reprezintă o rugăciune sublimă rostită de un suflet profound credincios, izvorît din ortodoxismul nostru strămoşesc, astfel că afirmarea unora că Eminescu este foarte mult brahman şi indic, puţin creştin şi aproape deloc ortodox, nu corespunde realităţii.

Poetul, aflat printre cei ce-o venerează pe Maica Domnului, se roagă să se coboare asupra sa în modul celui mai pur sofianism ortodox, contrar catolicului Dante, acesta suie la cer pe un drum ce nu contrazice orizontalitatea romanică, la Eminescu, transcenden-tul coboară, revărsându-se peste sufletul său. Ar fi deci să admitem că poezia lui Eminescu este o Ave – Maria ortodoxă. În eseul “Sufletul mi-apasă nouri de suspine, Bucovina mea!” am dorit să arăt legătura poetului din fragedă copilărie cu sfânta ţară de sus a Moldovei, Bucovina, frate bun al pădurilor de fagi şi legenda zimbrilor adunaţi în umbra lor, la izvoare. De timpuriu, dela unchieşii I-poteştilor ca şi din cazaniile bisericeşti, Eminescu şi-a început învăţătura întru datinile religioase ale părinţilor şi strămoşilor, prin urmare îngerii şi armonia sferelor sunt coborite nu atât din lecturile sale, ci cum le-a învăţat acasă şi le-a găsit reprezentate pe zidurile mânăstirilor bcovinene. Ortodoxismul lui Eminescu nu sună, ca din trâmbiţe sâ-l audă şi surzii; el în schimb formează o principală sursă al creaţiei sale. Bine a scris într’un manuscris odată, că e budist dar în acelaşi timp creştin la puterea a mia!

În continuarea am dat o deosebită importanţă iubirii la Eminescu, în mai înainte orânduita “Eminesciana”, (1883-1983), “Mihai Eminescu şi epoca sa” şi “Un chin s’aveţi de-a nu muri împreună”.

Prerafaelitismul lui Eminescu cu puternice rădăcini în Dante şi Petrarca este evident, bine l-a analizat profesorul meu, D. Popovici. Dar spre deosebire de Dante şi Petrarca poetul nostru nu urmăreşte dela început un tip ideal, ca cel văzut de Faust in oglinda lui Mefisto, ci la această înălţime ajunge prin iubirea de fiecare zi către Venera cerească, deci îmbogăţeşte învăţătura Diotimei sin Sympozionul lui Platon. Atitudinea eminesciană este comună cu cea din poezia populară, pe care a iubit-o aşa de mult, s’a complăcut în rolul folcloristului, ca Goethe în al homeridului, şi nu rar a ridicat motivele populare prin versurile sale pe culmi nebănuite, asemenea vor face după el în sculptură Brâncuşi sau în pictură Ţuculescu.

Pentru a fi cât se poate de explicit, l-aş compara pe Eminescu lui Novalis, ultimul, poate cel mai fidel reprezentant al romantismului german. Pentru Novalis Floarea albastră – blaue Blume – corespunde unei fete, simbolul erosului cosmic, universal, nu altfel cum este Beatrice sau Laura.

Cât de diferită şi lumească este “Floarea albastră” a lui Eminescu! Iubita are miros de codru unde-l îmbie să celebreze cât se poate de natural, în doi, pe altarul iubirii:

Când prin crengi s’a fi ivit

Luna’n noaptea cea de vară,

Mi--i ţinea de subsuoară,

Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărarea’n bolţi de frunze,

Apucând spre sat în vale,

Ne-am da sărutări pe cale,

Dulci ca florile ascunse.

Şi cu aceasta demonstrăm că Novalis nu I-a influenţat pe Eminescu, “Floarea albastră” eminesciană este luată de pe câmpul ţării noastre, trăieşte în jocul şi cântecul din fluier al Mioriţii. Şi aş mai zice că Eminescu se aseamănă pictorilor quattrocentişti, de pildă, F. Lippi şi Botticelli, creatorii madonelor ideale cu chipul soţiilor sau iubitelor lor, aci trebuie amintit şi Andrea del Sarto, aşa că pentru contemporani erau de tot cunoscute, exact cum se cunosc ele şi în stihurile de dragoste eminesciene.

Dintre toate perechea lui Mihai este Veronica Micle, din această cauză am şi căutat să-i “reabilitez” memoria, crunt umbrită de acelaşi cronicar impresionist, G. Călinescu. Desigur poetul, căutătorul absolutului, în iubirea atât de trecătoare, suferă nu atâta din cauza infidelităţilor partnerii, cât din pricina imperfecţiunii sufletului omenesc, deci cade victimă mai mult unui sentiment înşelat de propriul vis. Aici se apropie de contemporanul său Maupassant, chinuit şi el de imperfecţiunea atât de manifestă a sufletului uman. Poate că asta este soarta celui ce caută absolutul într’o lume sortită relativului şi pieritorului.

În “Mihai Eminescu şi forma perfectă a poeziei” am încercat să întru în laboratorul de creaţie al marelui poet, lucru mai mult decât hazardat, deoarece nu anumite legi, cum au căutat M. Dragomires-cu şi mai recent Ad. Marino, hotărăsc împlinirea unei capodopere. Aşa dar cercetarea cuvintelor din poezie se arată a fi o muncă vană, odată ce ele fac parte din graiul nostru zilnic, ar fi ca şi când ai cerceta secretul clar-obscurului rembrandtian în analiza chimică a culorilor întrebuinţate. Arta ţine de inefabilul inimii şi prin el se săvărşeşte şi procesul de creaţie. Deci am considerat că părăsind metoda de analiză a cuvântului strict ales, aş putea să întru în pronaosul creaţiei eminesciene, dacă voi urmări felul cum se leagă respectivele cuvinte între ele, prin descoperirea ritmului din poezie să atrag atenţia asupra genialei măestrii eminesciene. Astfel am supus analizei din punct de vedere al metricii adoptate “Mai am un singur dor” cu variantele sale. Pe această cale ajung la constatarea verificabilă de oricine, că poetul nostru îşi face o minunată artă din combinarea iambului, troheului şi dactilului, cu aceste cadenţe poate să-şi concretizeze simţirea în materia cuvântului, să-şi exprime cântecul inimii, sau mai precis, divina melancolie, dulcele dor nemângăiet de moarte.

În nu puţine poeme, pe lângă “Mai am un singur dor”, Mihai Eminescu recurge la ritmul poeziei safice şi horaţiene, aşadar ar fi un romantic în formă clasică, întocmai ca marele său contemporan Ch. Baudelaire.

Şi fiindcă de-acuma clasicismul greco-roman alături de poezia populară se consolidează exact ca la Coşbuc, dar altfel rodind viaţă versului, în eseul “Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii” am vroit să dedic un gând lui Eminescu, iubitorul poeziei populare şi să arăt că între tragicul eposului popular românesc şi cel al antichităţii elene, lucru subliniat de esteticianul Liviu Rusu, există o strânsă legătură: pentru a-mi exemplifica teza, am luat balada lui Toma Alimoş, fapta haiducului român am comparat-o cu cea a bătrânei Hecuba, regină a Troiei învinse, căzută în captivitate. Iată şi sursa prin care se împlineşte tragicul esenţial în opera lui Eminescu, întâlnit dar nu influenţat de Giacomo Leopardi, pregătind epoca lui Nietzsche şi Oscar Wilde, slujitori ai poeziei pure, cum Desigur şi marele poet şi artist Mihai Eminescu a fost.

Printre miturile eminesciene, elementele originare, orfice, urwortele lui, consider că figurează la loc de frunte, insula lui Euthanasius. Felul cum această insulă, - subiectul altei lucrări – este descrisă de Macedonski, baroc-parnasian şi ceva simbolist, iar mai recent de Mircea Eliade, de tot anticalofil, gidean, mai scoate în evidenţa ovalul perfect al gândului eminescian, statuie întru eternitate.

Ultimul articol analizează poemul Eminescu II de Aron Cotruş, deci versiunea compusă în exil.

Demonstrând superioritatea versiunii a doua asupra celei scrise în 1939, am infirmat pe falşii exegeţi de literatură românească, de tipul lui Ion Dodu Bălan, atunci-când aceştia postulează, un alt mare neadevăr, să îndulcesc vorbar minciună, şi anume că poetul Aron Cotruş şi-ar fi pierdut vâna creatoare odată ce rădăcinele nu-i mai stau înfipte în pământul ţării, (comunieste, se înţelge), vatra strămoşilor săi. Lucru neadevărat, deoarece nu numai exemplul lui Aron Cotruş, dar şi al altor poeţi în exil şi desţăraţi ne arată că pământul şi Ţara noastră cu adevărat liberă, este Mihai Eminescu. Noi îl purtăm în suflet, şi să se ştie, unde se află dânsul, sunt şi strămoşii noştrii azi, în Ţara liberă mâine.

Partea III-a, “Lui Eminescu”, cuprinde patru poezii originale dedicate memoriei poetului, pe lângă cele publicate până acum în volumul “Cuminţenia cerului sau din singurătatea lui Anaxandros”.

Cine ar susţine că alăturea poetului de omul de ştiinţă ar dăuna celui de al doilea, mai ales când e vorba de boala – atât de discutată – a lui Eminescu, i-aş răspunde că este robul unei neiertate prejudecăţi, după care medicii, prin meseria lor, nu ar avea contigenţe cu poezia, când eu cred, - şi aşa m’a învăţat destinul meu pământesc, - că lucrurile stau invers. Şi aş putea aduce ca exemplu, dintre atâtea, pe unul din cei mai mari poeţi şi povestitori ai culturii româneşti, prin persoana medicului Vasile Voiculescu, dar ca să spulber o viziunea necorespunzătoare, am să recurg la alte idei,

În muzeul Vaticanuului există un tablou al pictorului Domenichino, reprezentându-l pe Sfântul Jeronim la ultima sa comuniune. Nimic mai tragic decât să-l vezi pe sfânt şi profet, în postura unui bătrân neputincios, aşteptându-şi moartea. Ei bine, nouă medicilor, acest sfârşit tragic al condiţiei umane ne este sortit să-l observăm mai în fiecare zi, ca să mă gândesc la orgoliosul, lucifericul, dărâmătorul dogmelor creştine, filozoful Lucian Blaga, marele poet, pe care l-am văzut pe patul ultimei suferinţe şi apoi, pe masa de autopsie.

Iată din ce puternice motive, dacă numai puţini dintre medici iau calea câştigului, fac din meseria lor o afacere rentabilă, cei mai mulţi în ipostaza Sfinţilor Cozma şi Damian, simt înaintea lor o poartă deschisă, prin menirea lor, în spre profunzimile din om.

Cât se combină de armonios omul de poezie cu cel de ştiinţa, ne stă la dispoziţie chiar pilda lui Mihai Eminescu, dublat toată viaţa de curiozitatea cercetătorului, negothenian bine înţeles, pe lângă marea lui poezie, drumul său uneşte masa de autopsie la care a asistat ca student în filozofie la Viena, de studiile de matematică şi fizică, predilecte mai ales după îmbolnăvirea sa.

De altfel, omul de ştiinţă lipsit în sufletul său de Erosul stăpân tot atât şi asupra poetului, nu-şi iubeşte subiectul, rămâne străin idealului propus.

Aşa a trecut marele savant, cu reputaţie mondială, G. Marinescu, pe lângă suferinţele lui Eminescu şi Luchian, căci numai Erosul ce leagă arta şi poezia în special, de ştiinţă, mi-a dat mie posibilitatea, poet şi medic modest, să mă apropiu, mai uman şi ştiinţific, de marele nostru poet, Mihai Eminescu.

Toate au pornit din Iubirea, o spun într’unul din poeme, cum am avut-o şi o port poeziei şi creaţiei eminesciene. Ea a însemnat flacăra arzândă din sufletul meu, indiferent că e vorba de medicul sau poetul din mine.

Aş fi tare nedrept dacă aş reda totul doar din perspectiva relaţiei dintre mine şi Eminescu, oricât de timpurie şi persistentă de-alungul vieţii, şi nu aş aminti că pe această cărare suindă nu am fost nicio clipită singur, pretutindeni m’am întâlnit cu marele cult al poetului, fie că era vorba de părinţii, prietenii sau profesorii mei.

Mihai Eminescu trăieşte împreună cu neamul său, reprezintă măreaţa lui spiritualitate, idealul cel mai înalt şi pur. El şi păstorul Mioriţei, El şi Meşterul Manole, El şi Patria străbună.

Trăind astăzi la o sută de ani dela dispariţia sa, într’o societate atât de depărtată de idealul însufleţit prin credinţele înaintaşilor noştri, lume plină de ură şi tăgadă, am putea zice că ei ne-au amăgit, ne-au îndreptat către oŢară a Făgăduinţii, nici unde existentă.

Dar ar fi greşit să judecăm miop şi în lanţurile învinşilor. Câci ADEVÂRUL se găseşte de partea celor ce ne-au crescut şi au crezut în Eminescu, sfânt idealism românesc, de-a dreptul mioritic şi eminescian. Pe ei toţi, Poetul în fruntea lor, îi văd adunaţi la Cina de Taină carpato-dunăreană, la masa Tăcerii a neamului de mâine, liber şi fericit.

Sunt sigur că viitorul îi va confirma pe Ei şi îi va dărâma pe iconoclaştii nouă contemporani.

M. Eminescu, asemeni lui Dante, Cervantes, Shakespeare, se înscrie printre giganţii omenirii, cei ce caută să-l lovească, apar atât de mărunţi încât nu sunt în stare să urce nici prima din treptele care duc la Templul creaţiei sale. Sunt condamnaţi să n’aibe fericirea de-a cunoaşte unica poezie, izvorul ei veşnic viu le va rămâne de-a pururea străin.

Strânşi astăzi, în Gând, lângă mormântul de sub teii cimitirului Belu din Bucureşti, la o sută de ani dela moarte să ne reculegem în Spiritul lui, uitându-i pe atâţia îmbulziţi în jurul groapei sale, să ne mărturisim numai cu el întru învierea şi eternitatea poporului daco-roman, să ni-l conducă peste hăurile întunecate ale vremii, la lumina Damascului, El, geniu nemuritor, Luceafăr al poeziei, MIHAI EMINESCU !

Junie 1989                                                                      Ovidiu Vuia