◄

E M I N E S C I A N Ă

  1883 – 1983

Erotica lui Eminescu are un conţinut precis: dragostea îndreptată spre o femeie anume, vie şi caldă, perechea bărbatului.

Ca orice tânăr îndrăgostit se va plimba pe lângă plopii fără soţ şi va degera în faţa casei, aşteptând ca ea să se arate la fereastră. O va dori trupeşte, demonstrând o normalitate contestată pe nedrept de unii, de aceea va fi înţeles şi căutat, nu numai de abstinentul practicant al amorului frustat şi pur, ci fiecare muritor va regăsi în versul său, ca’ntr’o oglindă a lacului din poveşti, inima-i înfierbântată, arsă şi chinuită, pe rugul, în flăcări, al iubirii.

De unde marea, profunda sinceritate a poeziei lui Eminescu.

Nimeni nu va şti să exprime în bronzul aurit sau marmora cuvântului apropierea fizică a femeii, precum a făcut-o el. Declaraţii ca, tu eşti lumina mea sau îmi umpli viaţa ca un cântec din Galaad al lui Solomon, sunt redate astfel:

                                      Atât de fragedă te-asemeni

                                      Cu floarea albă de cireş

                                      Şi ca un înger dintre oameni

                                      În calea vieţii mele ieşi. 

                   Sau:

                                      Abia atingi covorul moale,

                                      Mătasa sună sub picior,

                                      Şi de la creştet pân’la poale

                                      Pluteşti ca visul de uşor.

Ciar exclamaţii mai diurne şi prozaice ca “Fă un sfârşit dureri, Vin la pieptu-mi” “Nu mai pot” işi fac  locul direct în monologul său lyric imprumutându-i caracterul eternului uman, deci asemenea sufletului din om, nu se vor învechi sau îmbătrâni vreodată.

Se pare că materialul din care-i plămădit versul eminescian nu este pământesc ci unul luat din munţii de Paros ai cerului, în loc ca anii să-l ruginească, marea trecere îi va da o tot mai mare strălucire.

În curtea mâncată de boala toamnei, rătăcind pe aleele acoperite de covorul uscat al frunzelor, în recea lui singurătate, poetul, rob al temniţelor bolii, prinţ lunar, are dorul celei mai simple şi commune îmbrăţişeri:

                                      Vezi, rândunelele se duc,

Se scutur frunzele de nuc,

S’aşază bruma peste vii.

De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ?

O, vino iar în al meu braţ.

Să te privesc cu mult nesaţ,

Să razim dulce capul meu,

De sânul tău, de sânul tău ! 

În cântecul acesta nostalgic, de jale, se află inclusă muzica stelelor, - percepută cu organele de simţ ale visului dela Platon la Paul Valery – expresie a ordinii cosmice. Se poate afirma deci că Eminescu prin cuvânt – ca în piatră Fidias sau Michelangelo – a reuşit să dea viaţă, geneză, unei noi armonii universale, întrebuinţând dalta şi lutul cel mai obişnuit, ne aminteşte, cum zice Blaga, că Iisus cu picioare ca ale noastre a călcat peste ape.

Conform celor spuse pân’acum uşor se poate deduce că Eminescu nu şi-a idealizat iubita după modelul unui arhetip ci a văzut-o în primul rând ca pe o fiinţă în carne şi oase, asemenea lui Venus de Tiţian sau Olimpia de Manet opusă Graţiilor sau lui Venus de Botticelli.

Femeia nu întotdeauna va fi pentru el călăuza pe calea mântuirii din dulcele stil nou, pe urmele căruia au mers Petrarca şi mai ales Dante cu celesta lui Beatrice. În aceste părţi nu-l putem apropia nici de canonul ideal privind femeia din quattro şi cinquecento, când referinţele la Rafael şi Correggio se fac doar pentru a arăta prin analogie, frumuseţea atinsă de o fiinţă pământească. Stil nuovist şi renascentist pur se arată a fi Vasile Voiculescu în sonetele sale, nicidecum Eminescu, de unde în cazul lui lipsa oricărui concept, trăirile marelui poet au căldura sângelui stropit pe linţolii de nea.

Conflictul dragostei lui Eminescu, are o altă sursă, clar desvăluită în povestirea Cezara. Ea, Cezarea, va înnota goală spre insula lui Euthanasius, unde îl va regăsi pe iubitul ei, Ieronim. Sfârşitul privind reîntoarcerea la Natură, la izvoarele ei primare, ne aminteşte de Şarpele lui Mircea Eliade. Deosebirea între fantasticul eminescian şi cel eliadian este cel dintre un romantic, mag al metaforei şi realistul anticalofil, forme în care fondul uneori se pierde, ca râul în delta lui.

În treacăt fie spus, Sărmanul Dionis ieşit din relativitatea timpului, poate fi regăsit în La ţigănci – în limitele semnalate mai sus – cu diferenţa că primul coboară trepţi spre trecut pe când celălalt escaladează viitorul. Eroul lui Eliade în casa cu ţigănci, daca cele trei dansatoare sunt parcele, este de presupus că moare, deci tot ce i se întâmplă mai pe urmă corespunde unei existenţe în viitor al unui mort, prin aceasta ieşirea din timp este mai de efect şi mai impresionantă ca cea a Sărmanului Dionis căreia mulţi caută să-i dea o etichetă kantiană şi schopenhauriană când evident influenţa se arată, ca la M. Eliade, indică şi tracă.

Prin Cezar şi Ierohim, Eminescu vede iubirea nu atât rousseauist poate şi asta, dar nu ca pe o caracteristică principală. Reîntâlnită, vor ajunge să oficieze iubirea după un ritual, mister păgân sau taină creştină, la fel cu primii oameni în Eden sau precum o nimfă cu un satir, goi, pe un ostrov însorit al Mediteranei.

Eminescu scoate iubirea din cadranul orelor, îi conferă granitul durabil al mitului adică opreşte gestul de fiecare zi, întru eternitate. Deci poetul urmăreşte contopirea majoră, absolutul, perfecţiunea, retragerea pe insula lui Euthanasius corespunde şi unui fel de moarte, cel puţin după legile cele scrise ale oamenilor.

Conştient de acest lucru Al. Macedonski, în Thalassa, va prelua acelaşi subiect, mult parnasian puţin simbolist, El o ucide pe Ea, amândoi sfârşesc în cavoul mării, iar insula nu mai este a lui Euthanasius ci a Şerpilor.

Numai plecând dela adevărul că aventura de pe insulă nu trebue socotită doar un vis frumos şi straniu dar şi un ideal, căutarea absolutului în dragoste, vom pătrunde în conţinutul a ce a fost numit misoginismul poetului.

Reîntors dela altarul jertfei, între semenii săi, locuitorul insulei lui Euthaniasus, se simte trădat şi minţit, curgerea clipelor neagă veşnicia, schimbarea ucide simţământul cel mai curat şi drept. Din tiparul lui Archeus, Cezara este luată de iureşul vieţii, devine din Madonă Veneră, din înger demon. Ca atare nu credem că e vorba de o ură propriu zisă ci mai mult de revoltă contra firii omului, reprezentare a voinţei oarbe de a trăi – aici schopenhaurismul este evident – din a cărei matcă nu poate să iasă. Disperarea omului de a nu putea persista în absolutul iubirii este înrudită cu a lui Maupassant, la care acelaşi misoginism creşte din acelaşi izvor al neîmplinirii.

Dragostea frivolă, joc al plăcerii pure pentru cel ce oficiază în tempiul iubirii absolute nu va însemna decât “un instinct atât de de van / Ce se-abate şi la păsări de vreo două ori pe an ?”.

Poetul consideră iubirea adevărată ca pe o contopire a trupurilor, peste instincte, apropiate de actele veşniciei ale artei şi ale religiei.

Este mărturisirea puternică a îndrăgostitului de femeia pe care nu o poate schimba cu alta, pasiunea totală, acaparatoare, până la anulare, femeia regină, angel şi fecioară, amantă.

Eminescu nu este constant stil nuovist atunci când reprezintă femeia cât se poate  de vie şi senzual, dar aparţine, o voi arăta – în altă lucrare – prerafaelitismului prin felul cum vede dragostea ca mod de elevaţie, a doi oameni cufundaţi într’un singular eon platonic.

Cezara decapitată va fi curtezană stâpânită de interesul modei “pe când inima ta bate’n ritmul sfânt al unei ode”, sau de Dalila, “piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila”.

Invectiva, diatriba aparţine aceluia ce se consideră înşelat nu atât de femeie cât de structura imperfectă a ei. De-aici tonul Scrisorilor în care răul dragostei este pus în contact cu fiorul cosmogoniei brahmane, cu cel al meditaţiei şi filozofării, deci privită din unghiul infinit al absolutului.

Aşa ajungem la poemul Luceafărului. După cât se ştie Eminescu a luat motivul dintr’un basm popular adunat de germanul Kunisch. Despre simnificaţia lui avem mărturisirea poetului: “În descrierea unui voiaj în ţările române, germanul K(unisch) povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta e povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n’are moarte, dar n’are nici noroc”.

S’au dat atâtea interpretări Luceafărului, încât m’aş feri să vin şi eu cu una. Referindu-mă însă la cele de mai sus apare evident că Demiurgul simbolizează Absolutul, Cătălina femeia şi Cătălin bărbatul, ca expresie elativă a vieţii.

Ea este fermecată de măreţia luceafărului, încearcă o apropiere, apoi îi cere să-i împărtăşească destinul, fapt pentru care El se roagă de Părintele lui să-l deslege de nemurire:

                                      Reia-mi al nemuririi nimb

                                      Şi focul din privire,

Şi pentru toate dă-mi în schimb

O oră de iubire …

Nici unde nu este exprimată mai tragic solitudinea poetului, setea după un dram de fericire.

Desnodământul e cunoscut, Cătălina îşi găseşte mulţumirea lângă Cătălin uită dorul de luceferi iar acestuia nu-i rămâne decât să se retragă în lumea lui “nemuritor şi rece”.

Opus Sărmanului Dionis, în Luceafărul, Eminescu crede că cel ce caută perfecţiunea nu o poate atinge decât singur, nu o va avea pe ea lângă el, Insula lui Euthanasius este o fată morgană, amăgire iluzorie a Tinereţii.

Nu mai există nicio urmă de misoginism ci câştigarea marei înţelepciuni, apoteoza, iluminarea drumului. Prin această înălţare pe vârful paradisului terestru, poetul a creat, în forma baladei populare, cel mai frumos poem al limbii române.

Ca cel puţin interesantă cităm părerea lui G. Călinescu asupra interpretării Luceafărului, de poet, precum am citat-o mai sus: “Aceasta e interpretarea (a lui Eminescu n.n.) dată conform izvoarelor idealiste. Dar gândul intim al poetului, întrucât oglindea epoca în care trăim, nu putea fi decât acesta: omul de talent nu găseşte înţelegere din partea burgheziei, femeia burgheză nu-i aptă să urmeze un creator”.

Nu m’aş fi referit la G. Călinescu dacă nu ar fi considerat drept cel mai valoros comentator al operei lui Eminescu, studiul său bazat pe analiza în primul rând a manuscriselor eminesciene, rămâne cu siguranţă o piatră de hotar în exegeza creaţiei marelui bard. Dar aşa cum s’a întâmplat în cazul Istoriei literaturii române dela origini, marile realizări sunt întunecate de tot atât de mari erori, criticul fiind de bună seamă un geniu literar, dar în acelaşi timp un maestru al inegalităţilor şi contradicţiilor.

Repet pe cea mai gravă, privind boala lui Eminescu în relaţie cu arta sa, problemă cu totul actuală odată ce în acest an se vor împlini 100 de ani dela îmbolnăvirea poetului. (Lu na Iulie 1883).

G. Călinescu postulează că Eminescu suferind de infecţie luetică, a prezentat tulburări psihice demenţiale deci tot ce a scris după 1883 – şi după cum reese din însăşi exegeaza sa Viaţa lui Mihai Eminescu, nu-i chiar puţin, - poartă amprenta rătăcirii mentale, deci corespunde unei întunecări a spiritului.

Lăsând la o parte, nu din falsă modestie propriile mele contribuţii, îl voi cita pe doctorul I. Nica, specialist care recent bazat pe documentele ce i-au stat la dispoziţie şi printr’un studiu atent al evoluţiei bolii poetului a arătat că Eminescu nu a suferit de o psihoză luetică ci de una endogenă de natură depresivă, în cursul bolii fiindu-i atinse facultăţile emotive şi nu cele de cunoaştere, intelectuale.

Deşi argumentaţia nu mai dă loc la niciun dubiu ştiinţific comentatorii lui Eminescu se încăpăţânează pe mai departe să continue falsa interpretare a lui Călinescu, de fapt a unei generaţii întregi, exceptându-l pe E. Lovinescu, convins că marele poet a avut o efecţiune endogenă familiară.

Nu este vorba de o pedantă problemă medicală precum vor să o trateze criticii literari odată ce ea priveşte activitatea de şase ani a poetului dela 1883 până la moartea sa în 1889.

G. Călinescu consideră că preocupările lui Eminescu pentru sanscrită din timpul îmbolnăvirii cât şi în general pentru alte limbi, la fel şi practicile sale pitagoreice cu tendinţa de a aşeza totul în formule algebrice, sunt expresia afecţiunii sale psihice, deşi ar fi un caz mai mult decât fantastic ca un bolnav paralitic să poată scrie în alfabet sanscrit sau elen sau după şase ani de boală să traducă o piesă de Augier în cele mai artistice condiţii.

Recent, Amita Bhose cercetând Gramatica sanscrită a lui Fr. Bopp în traducerea lui Eminescu, din anul 1884 susţine că ea aparţine unui spirit lucid, poetul a avut cunoştinţe fundamentale de limbă sanscrită. Şi observaţia respectivă este valabilă pentru tot ce a creat Eminescu după 1883 inclusiv poezii chiar dacă interesul său a luat precum se pare un alt drum.

Fie ca cei ultimi şase ani, cât îi mai avem până la centenarul morţii lui Eminescu să contribue la adevărata sa cunoaştere, să-l avem aşa cum a fost şi a trăit El.

Revenind la erotica eminesciană vom constata că poetul a purtat iubirea, la fel ca Dante, în empireul cununilor cu stele deci a purificat-o de orice urmă de abjecţie, ridicând omul până pe pragul de sus al luminii. Astfel ne întoarcem iar la esenţa prerafaelitismului său, relevat de profesorul meu, D. Popovici.