◄

EMINESCU, MARELE NECUNOSCUT

Ocupându-ma de ani de zile cu studiul bolii lui Eminescu mi-am publicat concluziile într’un articol apărut relativ recent în Discursul contemporan din 1977.

Pe toţi cei ce vor fi considerând opiniile mele mai mult decât originale, regret că trebuie să-i desamăgesc şi să le amintesc că majoritatea medicilor, în primul rând cei ce l-au avut în observaţie deci contemporanii lui, au împărtăşit părerea că Eminescu nu a suferit de sifilis (lues) al sistemului nervos.

Paralel cu lucrarea mea apare în ţară un fundamental studiu semnat de dr-ul Ion Nica, Mihai Eminescu, structură somato-psihică, în care bazat pe cele mai ştiinţifice descrieri şi observaţii scoase din arhivele ce i-au stat generos la dispoziţie, aduce argumente definitive că marele poet român nu a suferit de o formă psihică a luesului nervos ci de o psihoză endogenă de tip maniaco depresiv.

Diagnosticul de sifilis a fost susţinut în 1887, cu totul empiric şi conform modei lansate de şcoala germană, de dr-ul Iszak din Iaşi întărit de altfel mai târziu şi de Marinescu. În cazul celui de al doilea fiind vorba de un savant recunoscut suntem obligaţi să ne oprim în mai de aproape asupra faptelor.

După cum se ştie lui Eminescu i s’a făcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat, se crede a fi fost întocmit de medicul internist Tomescu, cel ce a asistat pe poet în ultimele sale zile de viaţă. În treacăt fie spus datele macroscopice ale organelor (degenerescenţă gravă grăsoasă a ficatului şi a rinichilor) ridică acut suspiciunea că la moartea atât de misterioasă a poetului ar fi putut contribui substanţial şi injecţiile cu mercur administrate de prisos pentru o afecţiune inexistentă.

Creerul lui Eminescu este uitat pe fereastră în soare şi după câteva zile de nefixare, se trimite lui G. Marinescu spre examinare. Subliniem încă odată faptul că în 1889 Marinescu avea 26 de ani fiind începător, asistent al lui Babes, şi dacă nu a primit piesa profesorul se pot discuta două alternative: Ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tânărului asistent ori – şi eu înclin spre a doua ipoteză – pe undeva anumiţi oameni, să nu zic o întreagă protipendadă, aveau teamă de diagnosticul severului profesor Victor Babes.

Într’o scrisoare datată, 29 Inuie 1914, Marinescu recunoaşte că a văzut creierul lui Eminescu, acesta având circonvoluţiile bogate şi bine desvoltate, cu o uşoară atrofie a lobilor frontali cu îngroşare a leptomeningelui, aspectul, adăogăm noi, fiind prezent la orice psihoză cu evoluţie cronică aşa precum a avut-o şi Eminescu. Ulceraţiile amintite de Călinescu nu sunt descrise de Marinescu deci ele rămân de domeniul fantasticului. Creerul într’o stare avansată de putrefacţie, Marinescu renunţă la examenul său microscopic, aruncându-l pur şi simplu. Este forte greu să-mi explic ca şi specialist acest lucru, atunci când se ştie că diagnosticul de sifilis cerebral şi de paralizie generală progresivă se poate face şi după luni de zile de putrefacţie prin nefixare, pe creerele aparţinând cadavrelor exhumate. Este de presupus că Marinescu ar fi vroit să execute un examen citoarhitectonic de fineţe al creerului de geniu ceea ce în condiţiile date nu mai era posibil sau că nu a mai avut timp să se ocupe de el. Se ştie că, din păcate, marele savant nu etala o consideraţie prea deosebită pentru artişti, lui Luchian, bolnav de tabes, îi întoarce spatele lăsându-l în mare durere pe patul său de suferinţă, sicriu de paie cum îl numeşte Heine pe-al său, în aceeaşi situaţie de paralizat.

Deci într’o epistolă particulară Marinescu îşi va descrie aducerile aminte, numai cu intenţia de a sluji o falsă legendă, încheind patetic dar complet afon: “ca dânsul (n.n. Eminescu) au murit de paralizie generală Nietzsche, Lenau, de Maupassant şi alţii”.

Deşi lipsit de lustrul academic al cunoscutului neurolog, dr-ul Petra Gh. contemporanul lui Marinescu, în cartea sa Mihai Eminescu, Cauzele morţii sale. Studiu. Bucureşti 1934, se arată mult mai ştiinţific dotat când scrie în concluziile sale că “Eminescu n’a fost nici sifilitic şi nici alcoolic”. Fără a nega posibilitatea unei cauze ereditare, studiul relevă ca principală cauză a psihozei poetului, surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale.

Este curios totuşi că azi, când, după cum arată cartea dr-ului Nica şi modestul meu articol, lumea medicală este definitiv lămurită în ce priveşte diagnosticul bolii lui Eminescu, să se întâmpine o puternică rezistenţă chiar din partea literaţilor cu interes de a-şi însuşi adevărul în vederea unei adevărate analize şi priceperi.

Recent G. Munteanu un pretins commentator eminescian, revine la teoria de mult vetustă şi criticată a sifilisului congenital privind boala lui Eminescu. Diagnosticul nu se poate susţine fiindcă sifilisul congenital se manifestă până cel mai târziu la 20 de ani cu o serie de forme degenerative pe care niciunul din membrii familiei poetului nu le-a prezentat, să nu mai vorbim de Eminescu frumos ca un Adonis. Dar G. Munteanu merge cu îndrăzneala aşa de departe încât îl ia în focul criticii pe dr-ul Nica, considerând că în fond natura bolii unui creator nu are nicio valoare, important ar fi ca psihiatrul să poată explica substanţa şi geneza geniului. Nu ne însuşim nici deplasata observaţie adresată memoriei lui Marinescu pe care îl declară “vânător de creere”, vina savantului după cum am arătat fiind aceea că nu şi-a împlinit datoria, până la urmă, ca om de ştiinţă nu a executat un hotărîtor examen histologic al sistemului nervos central.

Trecând pe lângă puzderia de elucubraţii de fond ne grăbim să-i răspundem lui G. Munteanu şi tuturor celor ce ar gândi ca el şi să arătăm pe scurt ce importanţă are cunoaşterea bolii psihice a unui artist şi aceasta în primul rând pentru înţelegera operei sale.

Să începem cu două exemple date chiar de Marinescu prin ele apropiindu-ne de poetul nostru.

Moebius analizând patografic pe Nietzsche ajunge la concluzia că ar fi suferit de paralizie generală, formă quartenară a sifilisului nervos. Ori cum această boală se manifestă prin anumite prodromuri cu mult înainte de izbucnirea bolii, savantul german a început să studieze opera filosofică a lui Nietzsche, concludând că tot ce a scris în ultimii doi ani, înainte de atacul din ziua de 3 Ianuarie 1891, ar avea la bază expresia ideilor de grandoare paralitică. Preocuparea directă a savantului era aceea de a degrada pe filozoful care a îndrăznit să ridice glasul împotriva marelui Kaiser al Germaniei. Să mai adaog că pe-atunci persista credinţa în acţiunea aşa zisei otrăvuri luetice în declanşarea rashului creator, ceea ce bine înţeles nu avea şi nici nu are nicio bază, demnă de luat în seamă.

Este interesant de amintit că urmaşii lui Moebius din respectul prea mare faţă de nume, n’au îndrăznit să-i infirme formal diagnosticul ci numai să elibereze opera lui Nietzsche de orice semne de demenţă paralitică, tot una însă cu a da dreptate sorii filozofului Elisabeth Foester Nietzsche, că el nu ar fi avut niciodată infecţia primară deci boala lui nu era de natură sifilitică.

Pentru aceeaşi percepţie strictă apare şi boala lui Maupassant. Cunoscându-se cu precizie contractarea afectului primar, în aventurile sale de pe celebrul Bateau mouche, patografii zeloşi s’au grăbit să-l declare ca pe tipul paraliticului general cu posibilităţi creatorare, în Le Horlà descriindu-şi propria-i psihoză la debutul ei. Interpretarea respectivă denotă în primul rând o totală ignorare a operei lui Maupassant atunci când după Le Horlà a mai dat multe nuvele şi romane de mare originalitate şi frumuseţe. Azi se ştie că în timpul lui Le Horlà Maupassant era mai mult sub influenţa cursurilor lui Charcot asupra magnetismului şi că dela mama lui Laure a moştenit crizele de migrenă şi tendinţa de a face cu uşurinţă halucinaţii după cele mai mici doze de medicamente. Debutul sifilisului cerebral la Maupassant a fost înregistrat odată cu întrerupera oricărei activităţi scriitoriceşti, cu romanul său L’Angelus, rămas numai la câteva pagini, restul operei sale nefiind influenţată de maladia sa mortală. Majoritatea medicilor sunt de părere că Maupassant nu a avut paralizie generală ci o formă de arterită cerebrală sifilitică ceea ce e cu totul altceva.

Reîntorcându-ne la Eminescu amintim că înainte de îmbolnăvire nu numai că activitatea lui nu arată niciun semn de demenţă dar ea atinge  un apogeu, unic în literatura noastră prin poemul Luceafărul şi al Doinei. Alături de poezia sa trebue aşezată activitatea lui de ziarist dela Timpul, asupra acesteia din urmă nu mai amintesc pe cei cu interesul să o defăimeze fără nicio bază ştiinţific.

În 1883 Eminescu are primul atac de psihoză endogenă depresivă şi aceasta fiind de o durată neobişnuită, de sigur nimeni nu contestă defectul psihic manifestat printr’o sărăcie a inspiraţiei poetului dar nu una totală. Este greşit şi nu corespunde realităţii să se susţie că poetul moare ca şi creator în 1883 aruncându-se vălul uitării peste cei şase ani până la sfârşirea lui fizică în anul 1889. Se mai ştie azi că în acest interval a scris capodopere poetice ca De ce nu-mi vii, Kamadeva, Nu mă înţelegi şi La steaua cât şi o parte din Scrisoarea a V-a. Părerea unor critice că aceste poezii ar fi fost scrise din memorie datând dinaintea îmbolnăvirii este mult mai hazardat decât supoziţia noastră.

Aşa dar se impune o reviziune radicală a concepţiei noastre despre boala poetului şi asta pentru a ne putea apropia cu adevărat de esenţele operei lui. Este greu, ştiu, fiindcă ne lovim de unii idoli ai trecutului, deci de mari obstacole extraştiinţifice.

În primul rând se ridică G. Călinescu cu a sa Viaţă a lui Mihai Eminescu, în care pe urma datelor de arhivă şi manuscrise, criticul va construi cu măestrie dar nu pentru a realiza o istorie adevărată ci un act de creaţie un fel de roman al vieţii lui Eminescu, şi deci nu ce se înţelege printr’o biografie, nici cel puţin romanţată.

În ce priveşte sifilisul lui Eminescu susţinut de Călinescu nu are nicio valoare ştiinţifică, el constitutie un bluff ca atâtea ale lui, o figură de stil. Călinescu atunci când scrie că spirocheta joacă în sângele lui Eminescu, o face pentru metaforă şi ritmul alert al stilului şi nu cu gândul la faptul real, în sine.

Călinescu a afirmat de nenumărate ori că a călinesciza e o proprietate ce-i aparţine numai lui, ce se pare că n’au priceput o serie din emulii săi, da azi. Dar cât de jalnică, în detrimentul culturii noastre apare alăturarea generaţiei lui G. Călinescu de cea a lui Titu Maiorescu sau Nae Ionescu!

Al doilea exeget al lui Eminescu, de data aceasta de o mare probitate ştiinţifică este neîndoios Perpessicius, munca lui eminesciană rămâne ca un adevărat monument al literaturii româneşti.

Toate astea nu ne împiedecă să semnalăm că marele exeget eminescian a greşit lăsându-se condus de o prejudecată cu nimic justificată, că anul 1883 este decisiv în viaţa lui Eminescu după el urmând marele întunerec aşa cum a evoluat la Nietzsche după 1891. Această supoziţie eronată l-a determinat să plaseze toată creaţia lui Eminescu înainte de anul 1883 deşi manuscrisele eminesciene aflate din abundenţă la Academie nu sunt datate de autorul lor, ele fiind doar numerotate de urmaşii săi.

Despre falsitatea acestui postulat vorbesc unele studii făcute pe marginea anumitor documente eminesciene mai ales în ultimii ani. În 1886 într’o scrisoare redactată de Eminescu, aflat singur la băile Liman de lângă Odesa, îi citim nu numai scrisul dar şi psihicul complet în ordine, capabil de o muncă intelectuală. Atribuirea zelului său ştiinţific şi cel de a învăţa sanscrita, din perioada bolii, aşa zisei demenţe paralitice, constituie deacum un alt călinescism venit să compromită definitiv seriozitatea ştiinţifică a unui autor declarat biograf.

În lumina acestor date îmi voi permite să susţin că până acum, nu ne aflăm decât în perioada dogmatică a interpretării operei eminesciene, viitorului îi revine sarcina de-a elibera pe Prometeul cel înlănţuit. Pentru a fi lămuritor mă voi referi la soarta lui Hölderlin, mult timp considerându-se că tot ce a scris după izbucnirea bolii sale ţine de domeniul patologicului deci nu mai înseamnă poezie. Printre alţii este şi meritul filozofului – psihiatrul Jaspers, de a fi trecut peste graniţele unor îngrădiri anchilozante – cum este acea a noastră despre Eminescu încă – şi să arate capacităţile creatoare ale poetului şi după izbucnirea psihozii sale. Unii cercetători francezi exagerând, după părerea lui Jaspers şi a noastră, declară drept artă chiar şi poezia lui ininteligibilă, cea din ultimii ani.

Numai cu astfel de premize descătuşate de orice sentinţe apriorice vom putea pătrunde pe Eminescu, OM şi AUTOR.

De aceea îndrăznesc să scriu că atâta timp cât nu ne vom servi de astfel de jaloane de studiu, conforme cu cel mai elementar adevăr, Eminescu va dura aşa cum am enunţat încă în titlu, ca un mare necunoscut,