director d-l Sztojka (5.000 € pentru nimic)

Falsificare două: Societatea cultural-ştiinţifică ADSUMUS,

……In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura, pe linga aceasta şi scrisorile originale de la Pamfil Şeicaru şi cărţi de la Pamfil Şeicaru. Din fericire exista inca manuscrisul original. In volumul III capitolul 13 a fost schimbat numele Christian W. Schenk cu altul. ….

Pe un poet din ţară trecând pe la mine, prin Iunie 1985, îmi pare, l-au durut singurătăţile mele. Şi-atunci mi-a spus că trebuie să-l cunosc pe Christian Schenk, neamţ de origine, din România, dar care scriind poezii în limba română poartă în piept o inimă de dac.

El a plecat şi eu n’am insistat, n’a fost să fie să ne cunoaştem cu acea ocazie. A mai trecut un an înscris de mâna timpului, veşnic bătrână dar şi mereu nouă, până vizitându-mă de data aceasta un sculptor din Timişoara, la câteva zile mi-a adus la cunoştiinţă că suntem invitaţi la domnul Christian Schenk – pe-atunci nu se lăuda cu titlul de doctor – undeva lângă Mainz la Kastellaun, la un cenaclu literar.

Desigur, numele mi-a amintit de favoritul ce mi l-a recomandat prietenul meu din ţară, pe care îl considera elevul său preferat într’ale Poeziei, prevăzută de Goethe în actul III al părtii a doua a lui Faust prin căderea lui Euphorion/Byron, neastâmpăratul copil al lui Faust şi al frumoasei Elena, eroină a lui Homer, dar readusă pe pământ de Forkias/Mefisto pentru a fi soţia erosului goethean.

Bineînţeles mă bucuram că am să-l cunosc pe dl. Schenk, dar în principal ardeam de dorinţa de a lua parte la atare întâlnire, Symposion platonic, tocmai pentru a demonstra lumii, adică nouă, că sacrul cult al Poeziei nu putea să se stingă niciodată, dovada o aduceam prin prezenţa noastră, la masa tăcerii a Poeziei, de-apururi vie.

Nu ştiam pe atunci cât de mult voi regreta această aventură ce va putea fi numită oricum, numai spirituală, nu.

Deschiderea cenaclului a aparţinut gazdei care a dat citire unor poezii cu substrat medical ajungându-se până la şorţul maţului (epiplon), ceea ce îmi amintea că dl. Schenk era stomatolog şi mă obligă să scriu că a mai schimbat subiectul dar nu şi elementele descriptive ale jocului, ceea ce mi-a produs o penibilă impresie, însoţită de senzaţii de greaţă. Se putea susţine că nivelul respectivelor versuri nu atingea nici pe departe nivelul a ceea ce ar fi putut să fie acceptat drept, poezie.

Am uitat să menţionez că pe lângă noi doi şi sculptorul, mai era de faţă un domn ce-şi dădea aere de critic sever, subliniind valoarea poeziei citite de dl. Schenk, ori asta m’a enervat cumplit, dar după atâtea insistenţe m-am hotărât să citesc poezia Acropole şi sincer să fiu am refuzat să dau atenţie “distinsului” critic, lipsit total de harul celui ce pricepe poezia ca pe un cântec vrăjit al inimii. Senzaţia pe care o dădea se compara cu a unei moluşte lipicioase, şi când l-am văzut prezentat de dl. Iosif C. Drăgan ca făcând parte din elita intelectualilor exilului românesc, mi-am dat seama de unde venea repulsia mea, intuisem în el pe colaboratorul, fără doar şi poate, de propagandist al regimului comunist din România stabilit în exil, de fapt umbra fidelă a aceluiaşi Drăgan, de unde tendenţioasele lui laude, în bună parte, omul de afacere "găzarul" şi le adresa ui însuşi.

În sfârşit, pentru a nu scurta prea mult din durata cenaclului am început să discutăm despre lucruri anodine, fiind surprins (curios) cel puţin că dl. Schenk în calitatea sa de gazdă n’a depus efortul de a ne servi măcar cu o ceaşcă de cafea.

Totuşi, nu peste mult, domnul critic, molusca lipicioasă, şi-a pierdut răbdarea şi ne-a rugat să dăm atenţie revistei editate de el şi ne-o pune intenţionat exact la sumar ca să putem citi colaboratorii ei. Domnul ne-a atras atenţia că publicaţia poartă titlui de Convergenţe, iar el se numeşte C. Michael-Titus şi ne stă la dispoziţie dacă vrem să colaborăm la ea, domiciliul său fiind la Londra.

Şi fiindcă începusem să trec în revistă autorii respectivi nu mi-a fost greu să constat că alături de comunişti notorii din ţară în frunte cu Eugen Barbu, se aflau şi nume din exil, ceea ce m’a determinat să înţeleg, cu toată claritatea, rostul acestor "Convergenţe”, privind aducerea celor din exil la matca stăpânilor din ţară, legătura înfăpuindu-se întâi între scriitorii celor două părţi, urmând ulterior după compromiterea celor dintâi, să li se împărtăşească şi binecuvântarea partidului comunist.

Să recunoaştem cât de perfide erau manevrele propagandei comuniste din ţară, dacă el e au ajuns să se manifeste în casa dlui Schenk, neamţ din România care cu voie sau fără voie, se erija în colaboratorul cinstit, fără prihană al comuniştilor români. Interesant că dupa Decembrie 1989, numele lui Michael-Titus a dispărut de pe scena exilului de parcă l-ar fi înghiţit pământul. Fapt ce ne determină să presupunem că cu numele lui adevărat, şi nu format din simple pronume, astăzi ocupă un loc de academician în ţară, ori alt post de funcţionar de stat al noului regim, neocomunist.

Nu mai vreau să-mi amintesc decăt de numele lui Eugen Barbu trecut în revista "Convergenţe” pe ceilalţi îi las în grija cercetătorului de măine să-i citeze, în mâini cu celebra revistă a dlui Michael-Titus, onorabilul cetăţean român stabilit la Londra.

Iată însă că în acele momente mă simţeam atras în cursă în casa dlui Schenk, de unde infuriat am îndepărtat revista până atunci aflată în faţa mea, mai precis am aruncat-o în direcţia dlui Michael-Titus, asigurându-l că eu nu am venit la cenaclu literar ca să aprob cine ştie ce convergenţe, n’am fost comunist în ţară, nu voi fi nici în Germania, unde mă bucur de o totală libertate spirituală. N’am adăogat prea multe fiindcă deja îmi îmbrăcasem paltonul şi mă grăbeam să părăsesc locuinţa, trântind uşa puternic după mine. De unde se vede bine conturat unul din procedeele tipic inumane comuniste, de a încerca să momească cetăţeanul cinstit, care şi-a găsit rosturile într’o ţară străina, în timp ce într’a sa a trăit mereu sub cnutul greu al robiei bolşevice. (După convingerile mele, lupta dintre comunişti şi cei din exilul anticomunist a corespuns unui război, în care cei ce au trecut dincolo, indiferent din ce motive şi că se chemau un Mircea Eliade sau Drăgan totuna au săvârşit un act de trădare, din punctul nostru de vedere întărind poziţiile duşmanului comunist. Asta e o lege pe care nimeni nu are dreptul să o calce, deşi după concepţia unor exilaţi generalii se bucurau de privilegiul de a trăda pe când soldaţilor li se cerea să-şi jertfească dându-şi viaţa în primele rânduri. Dar mă întreb unde e logica, de pildă a unui domn cu numele Caranica, preaslăvind faptele lui Mircea Eliade pe care-l declara o galaxie pe cerul omenirii? Dar mă întreb ce valoare ar mai avea această formidală nouă galaxie întrupată de un singur om, dacă ea îşi risipeşte razele pe emisfera cealaltă a marii întunecimi? Mircea Eliade s’a compromis rău de tot atunci când a dat un interviu bravului pioner al comunismului, Adrian Păunescu, în zadar a încercat să-şi retuşeze imposibila vânzare, dar oare nu trebuia să ştie aprioric ce putea să-l aştepte prin colaborarea dată? Acest spirit al dezbinării, chiar şi în faţa celei mai evidente realităţi, după unii spiritul nostru atavic tracic, ne-a făcut şi ne face în continuare mult rău.

Aş mai adăoga faptul că după vijelioasa mea plecare, pe oaspetele meu sculptorul, l-au adus la Giessen cu maşina dnii Schenk şi C. Michael Titus şi s’au oprit în faţa casei mele în speranţa că le-aş mai fi putut întinde o mână prietenească, dar au plecat dezamăgiţi. Ulterior sculptorul încântat ca tot românul, că Michael-Titus i-a promis să-i organizese o expoziţie la Londra, satisfăcut că a pus mâna pe un atare chilipir, mi-a transmis părerea lor, de altfel şi a lui, că nu i-am tratat deloc civilizat! I-am răspuns fără a ocoli adevărul că eu nu colaborez cu cei pe care i-am lăsat de mult în urmă, pe mine nu mă pot cumpăra cu preţul – mă refeream la oportunismul său, tipic intelectualului servil din ţară – unei expoziţii ce mi-ar oferi-o chiar şi la Londra. La urma urmelor, nu pretindeam decât respectul duşmanilor pentru atitudinea mea, cât timp nici eu nu le-o tulburam pe a lor. (Sunt convins, că singurătăţile mele mult accentuate după Decembrie 1989, se datorează faptului că mi-am păstrat neştirbite convingerile, care de fapt nu erau numai ale mele dar şi ale acelora care astăzi nu mai sunt, dar ne-au lăsat credinţa lor – de la care nu mă abat – că ci numai clădind pe ea, ca pe umerii unor cariatide ale Veşniciei, vom reuşi să înălţăm altarul Româniilor albe de mâine, cum le-a visat poetul desţăraţilor, Aron Cotruş).

Bineinţeles că pe cei doi, fizic niciodată nu i-am mai întâlnit, doar dl. Schenk mi-a transmis că nu-mi va ierta jignirea ce i-am adus-o, cât va trăi. Dar de asta puţin mi-a păsat şi îm pasă.

Şi dacă am descris întâmplarea de mai sus, vreau să se reţină că în casa dlui Schenk l-am cunoscut pe C. Michael Titus remarcat prin publicaţia Convergenţe, ca om al Bucureştiului infiltrat printre exilaţi, dacă n’a fost chiar agentul regimului comunist din România.

Ori trăirea mea de odinioară devine deodată actuală, datorită faptului că nu ştiu cum, primesc o scrisoare de la o persoană, care probabil a ţinut să mă informeze despre noile activităţi ale aceluiaşi domn Schenk, de altfel cunoştinţa mea de dinainte de revoluţia tinerilor români din Decembrie 1989.

Înainte de toate constat că dr. Christian Schenk poartă titluri venerabile pe care le scrie sub numele său: membru al Uniunii Scriitorilor, membru al Academiei şi cetăţean de onoare al oraşului Cluj. Trebuie să înţelegem că în câţiva ani dl. Christian a făcut un asalt extraordinar, toate distincţiile respective le are de la Instituţii româneşti chiar dacă el nu menţionează acest lucru e vorba de Academia română şi de Uniunea Scriitorilor români.

În scrisoarea respectivă dr. Christian W. Schenk se adresează unui poet al exilului Băleanu rugându-l să-i trimită 15-20 poezii, de urgenţă, pentru o antologie a poeţilor de limbă română trăitori în Germania şi Scandinavia, care va apare până în vară. Fondurile pentru carte au fost deja aprobate de Ministerul Culturii. Cartea va apare în limba română, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, antologator şi redactor de carte fiind Valeriu Stancu, redactorul şef al revistei Cronica, la fel şi conducătorul editurii Cronica din Iaşi în care va apare celebra antologie.

Ceea ce nu scrie dl. Schenk dar este evident, el joacă rolul de redactor şef, ca bun cunoscător al poeţilor din Germania, printre care el ocupă desigur locul de frunte.

Cu această ocazie în legătură cu publicarea antologiei poeţilor români din Germania şi Scandinavia, ne permitem să punem următoarele întrebări:

Pe un poet din ţară trecând pe la mine, prin Iunie 1985, îmi pare, l-au durut singurătăţile mele. Şi atunci mi-a spus că trebuie să-l cunosc pe Christian neamţ de origine din România, dar care scriind poezii În limba română poartă în piept o inimă de dac.

El a plecat şi eu n’am insistat, n’a fost să fie să ne cunoaştem cu acea ocazie. A mai trecut un an înscris de mâna timpului, veşnic bătrân dar şi mereu nouă, până vizitându-mă de data aceasta un sculptor din Timişoara, la câ teva zile mi-a adus la cunoştinţă că suntem invitaţi la domnul Christian – pe atunci nu se lăuda cu titlul de doctor – undeva lângă Mainz la Kastellaun, la un cenaclu literar.

Desigur, numele mi-a amintit de favoritul ce mi l-a recomandat prietenul meu din ţară, pe care îl considera elevul său preferat într-ale Poeziei, astfel şi din dorinţa de a participa la o întrunire literară, tocmai în Germania unde se declarase recent moartea oficială a Poeziei, prevăzută de Goethe în actul III al părtii a doua a lui Faust prin căderea lui Euphorion/Byron, neastâmpăratul copil al lui Faust şi al frumoasei Elena, eroină a lui Homer, dar readusă pe pământ de Forkias/Mefisto pentru a fi soţia erosului goethean.

Bineînţeles mă bucuram că am să-l cunosc pe dl. Christian, dar în principal ardeam de dorinţa de a lua parte la atare întâlnire, Symposion platonic, tocmai pentru a demonstra lumii, adică nouă, că sacrul cult al Poeziei nu putea să se stingă niciodată, dovada o aduceam prin prezenţa noastră, la masa tăcerii a Poeziei, de-a pururi vie.

Deschiderea cenaclului a aparţinut gazdei care a dat citire unor poezii cu – substrat medical ajungându-se până la şorţul maţului (epiplon), ceea ce îmi amintea că dl. Schenk era stomatolog şi mă obligă să scriu că a mai schimbat subiectul dar nu şi elementele descriptive ale jocului, ceea ce mi-a produs o penibilă impresie, însoţită de senzaţii de greaţă. Se putea susţine că nivelul respectivelor versuri nu atingea nici pe departe nivelul a ceea ce ar fi putut să fie acceptat drept, poezie.

Am uitat să menţionez că pe lângă noi doi şi sculptorul, mai era de faţă un domn ce-şi dădea aere de critic sever, subliniind valoarea poeziei citite de dl. Christian, ori asta m’a enervat cumplit, dar după atâtea insistenţe m-am h otărât să citesc poezia Acropole şi sincer să fiu am refuzat să dau atenţie distinsului critic, lipsit total de harul celui ce pricepe poezia ca pe un cântec vrăjit al inimii. Senzaţia pe care o dădea se compara cu a unei moluşte lipicioase, şi când l-am văzut prezentat de dl. Iosif C. Drăgan ca făcând parte din elita intelectualilor exilului românesc, mi-am dat seama de unde venea repulsia mea, intuisem în el pe colaboratorul, fără doar şi poate, de propagandist al regimului comunist din Romănia stabilit în exil, de fapt umbra fidelă a aceluiaşi Drăgan, de unde tendenţioasele lui laude, în bună parte, omul de afacere "găzarul" şi le adresa ui însuşi.

În sfârşit pentru a nu scurta prea mult din durata cenaclului am început să discutăm despre lucruri anodine, fiind surprins (curios) cel puţin că dl. Christian în calitatea sa de gazdă n-a depus efortul de a ne servi măcar cu o ceaşcă de cafea.

Totuşi, nu peste mult, domnul critic, molusca lipicioasă, şi-a pierdut răbdarea şi ne-a rugat să dăm atenţie revistei editate de el şi ne-o pune intenţionat exact la sumar ca să putem citi colaboratorii ei. Dl ne-a atras atenţia că publicaţia poartă titlul de Convergenţe, iar el se numeşte C. Michael-Titus şi ne stă la dispoziţie dacă vrem să colaborăm la ea, domiciliul său fiind la Londra.

Şi fiindcă începusem să trec în revistă autori respectivi nu mi-a fost greu să constat că alături de comunişti notorii din ţară în frunte cu Eugen Barbu, se aflau şi nume din exil, ceea ce m-a determinat să înţeleg, cu toată claritatea, rostul acestor "Convergenţe", privind aducerea celor din exil la matca stăpânilor din ţară, legătura înfăptuindu-se întâi între scriitorii celor două părţi, urmând ulterior după compromiterea celor dintâi, să li se împărtăşească şi binecuvântarea partidului comunist.

Să recunoaştem cât de perfide erau manevrele propagandei comuniste din ţară, dacă el au ajuns să se manifeste în casa dlui. Christian, neamţ din România care cu voie sau fără voie, se erija în colaboratorul cinstit, fără prihană al comuniştilor români. Interesant că dupa Decembrie 1989, numele lui Michael-Titus a dispărut de pe scena exilului de parcă l-ar fi înghiţit pământul. Fapt ce ne determină să presupunem că astăzi cu numele lui adevărat, şi nu format din simple pronume, astăzi ocupă un loc de academician în ţară, ori alt post de funcţionar de stat al noului regim, neocomunist.

Nu mai vreau să-mi amintesc decăt de numele lui Eugen Barbu trecut în revista "Convergenţe” pe ceilalţi îi las în grija cercetătorului de măine să-i citeze, în mâini cu celebra revistă a dlui Michael-Titus, onorabilul cetăţean român stabilit la Londra.

Iată însă că în acele momente mă simţeam atras în cursă în casa dlui Christian, de unde infuriate am îndepărtat revista până atunci aflată în faţa mea, mai precis am aruncat-o în direcţia dlui Michael-Titus, asigurându-l că eu nu am venit la cenaclu literar ca să aprob cine ştie ce convergenţe, n’am fost comunist în ţară, nu voi fi nici în Germania, unde mă bucur de o totală libertate spirituală. N’am adăogat prea multe fiindcă deja îmi îmbrăcasem paltonul şi mă grăbeam să părăsesc locul, trântind uşa puternic după mine. De unde se vede bine conturat unul din procedeele tipic inumane comuniste, de a încerca să momească cetăţeanul cinstit, care şi-a găsit rosturile într’o ţară străina, în timp ce într’a sa a trăit mereu sub cnutul greu al robiei bolşevice. (După convingerile mele, lupta dintre comunişti şi cei din exilul anticomunist a corespuns unui război, în care cei ce au trecut dincolo, indiferent din ce motive şi că se chemau un Mircea Eliade sau Drăgan totuna au săvârşit un act de trădare, din punctul nostru de vedere întărind poziţiile duşmanului comunist. Asta e o lege pe care nimeni nu are dreptul să o calce, deşi după concepţia unor exilaţi generalii se bucurau de privilegiul de a trăda pe cănd soldaţilor li se cerea să-şi jertfească dându-şi viaţa în primele rânduri. Dar mă întreb unde e logica, de pildă a unui domn cu numele Caranica, prea slăvind faptele lui Mircea Eliade pe care-l declara o galaxie pe cerul omenirii. Dar mă întreb ce valoare ar mai avea această formidabilă nouă galaxie întrupată de un singur om dacă ea îşi risipeşte razele pe emisfera cealaltă a marii întunecimi? Mircea Eliade s’a compromis rău de tot atunci când a dat un interviu bravului pioner al comunismului, Adrian Păunescu, în zadar a încercat să-şi retuşeze ireproşabila vânzare, dar oare nu trebuia să ştie aprioric ce putea să-l aştepte prin colaborarea dată? – Acest spirit al dezbinării, chiar şi în faţa celei mai evidente realităţi, după unii spiritul nostru atavic tracic, ne-a făcut şi ne face în continuare mult rău.

Aş mai adăoga faptul că după vijelioasa mea plecare, pe oaspetele meu sculptorul, l-au adus la Giessen cu maşina domnii Christian şi C. Michael Titus şi s’au oprit în faţa casei mele în speranţa că le-aş mai fi putut întinde o mână prietenească, dar au plecat dezamăgiţi. Ulterior sculptorul încântat ca tot românul, că Michael Titus i-a promis să-i organizese o expoziţie la Londra, satisfăcut că a pus mâna pe un atare chilipir, mi-a transmis părerea lor, de altfel şi a lui, că nu i-am tratat deloc civilizat! I-am răspuns fără a ocoli adevărul că eu nu colaborez cu cei pe care i-am lăsat de mult în urmă, pe mine nu mă pot cumpăra cu preţul – mă refeream la oportunismul său, tipic intelectualului servil din ţară – unei expoziţii ce mi-ar oferi-o chiar şi la Londra. La urma urmelor nu pretindeam decât respectul duşmanilor pentru atitudinea mea, cât timp nici eu nu le-o tulburam pe a lor. (Sunt convins, că singurătăţile mele mult accentuate după Decembrie 1989, se datorează faptului că mi-am păstrat neştirbite convingerile, care de fapt nu erau numai ale mele dar şi ale acelora care astăzi nu mai sunt, dar ne-au lăsat credinţa lor – de la care nu mă abat – căci numai clădind pe ea, ca pe umerii unor cariatide ale Veşniciei, vom reuşi să înălţăm altarul Româniilor albe de mâine, cum le-a visat poetul desţăraţilor, Aron Cotruş.

Bineinţeles că pe cei doi, fizic niciodată nu i-am mai întâlnit, doar dl. Christian mi-a transmis că nu-mi va ierta jignirea ce i-am adus-o, cât va trăi. Dar de asta puţin mi-a păsat şi îmi pasă.

Şi dacă am descris întâmplarea de mai sus, vreau să se reţină că în casa dlui. Christian l-am cunoscut pe C. Michael Titus remarcat prin publicaţia Convergenţe, ca om al Bucureştiului infiltrate printre exilaţi, dacă n-a fost chiar agentul regimului comunist din România.

Ori trăirea mea de odinioară devine deodată actuală, datorită faptului că nu ştiu cum, primesc o scrisoare de la o persoană, care probabil a ţinut să mă informeze despre noile activităţi ale aceluiaşi domn Schek, de altfel cunoştinţa mea de dinainte de revoluţia tinerilor români din Decembrie 1989.

Înainte de toate constat că dr. Christian poartă titluri venerabile pe care le scrie sub numele său: membru al Uniunii Scriitorilor, membru al Academiei şi cetăţean de onoare al oraşului Cluj. Trebuie să înţelegem că în câţiva ani dl. Christian a făcut un asalt extraordinary, toate distincţiile respective le are de la Instituţii româneşti chiar dacă el nu menţionează acest lucru e vorba de Academia română şi de Uniunea Scriitorilor români.

În scrisoarea respectivă dr. Christian W. Christian se adresează unui poet al exilului Băleanu rugându-l să-i trimită 15-20 poezii, de urgenţă, pentru o anatologie a poeţilor de limbă română trăitori În Germania şi Scandinavia, care va apare până în vară. Fondurile pentru carte au fost deja aprobate de Ministerul Culturii. Cartea va apare în limba română, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, antologator şi redactor de carte fiind Valeriu Stancu, redactorul şef al revistei Cronica, la fel şi conducătorul editurii Cronica din Iaşi în care va apare celebra antologie.

Ceea ce nu scrie dl. Christian dar este evident, el joacă rolul de redactor şef, ca bun cunoscător al poeţilor din Germania, printre care el ocupă desigur locul de frunte.

Cu această ocazie în legătură cu publicarea anatologiei poeţilor români din Germania şi Scandinavia, ne permitem să punem următoarele întrebări: