◄

SPRE DREAPTA CUNOAŞTERE

A LUI MIHAI EMINESCU

În articole anterioare, total de acord cu lucrarea doctorului I. Nica asupra afecţiunii lui Eminescu, am arătat că marele poet nu a suferit de lues (sifilis) şi deci nu a avut paralizie generală progresivă. Boala lui psihică corespunde unei psihoze endogene de tip depresiv, în cadrul ei explicându-se lipsa demenţei pe lângă grave tulburări de afectivitate, cât şi incidenţa familiară a bolii. Interventia mea a fost determinată de cartea lui G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, tradusă în limba germană, unde autorul vorbeşte fără rezerve de afecţiunea luetică şi paralizia generală progresivă a poetului. Discuţia nu are doar un interes teoretic – precum se vede a depăşit nolens volens terenul specialiştilor fiind discutată pe larg de exegeţii literari ai lui Eminescu – ci în primul rând o importanţă deosebită privind personalitatea şi opera genialului nostru bard. Căci dacă e vorba de sifilis şi demenţă sifilitică atunci din anul 1883 începe la Eminescu cu adevărat, ca în cazul lui Nietzsche de pildă, epoca marei întunecimi. Pe acest fir biografic au analizat opera majoritatea contemporanilor lui Călinescu de ar fi să-i cităm pe Caracostea, Perpessicius, D. Popovici, Murăraşu sau mai aproape de noi Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi filozoful Noica acesta din urmă, în postura de credincios emul al maestrului critic.

Recent câţiva epigone călinescieni ca G. Munteanu sau un oarecare Petru Rezuş reiau cu argumente pseudomedicale, problema sifilisului congenital. Am arătat de ce paralizia generală progresivă congenitală nu intră în discuţie la Eminescu – ea survine după 10-15 ani dela naştere cu o serie de simptome degenerative – aşa că nu mai găsesc rostul să revin asupra chestiunii.

Semnalez doar că pentru a-şi susţine diagnosticul medical, Petru Rezuş recurge la o serie de neadevăruri şi deformări ceea ce denotă de-acum ignoranţă şi rea intenţie. În consecinţă, citează cartea dr-ului Nica o singură dată şi îl trece printre aceia care consideră că spirocheta pallidă ar fi influenţat activitatea creatoare a poetului (???). Vorbind de autopsia lui Eminescu repetă greşala de tipar din cartea lui A.Z.N. Pop unde în fotocopia scrisorii G. Marinescu se vede clar că savantul scrie leziuni macroscopice şi nu microscopice, adică inseamnă că, neîndoios, creerului lui Eminescu nu i s’a făcut un examen histologic, îngroşarea meningelui în regiunea frontală constatată macroscopic este un simptom banal prezent în orice psihoză cu evoluţie cronică.

Maiorescu şi Negruzzi când amintesc de boala endogenă a lui Eminescu nu se gândesc la sifilis – nedrept o insinuiază Petru Rezuş – ci la o afecţiune intrafamiliară, înnăscută şi astăzi ştiinţa medicală le dă dreptate.

Prin urmare dacă Eminescu nu a avut sifilis, o susţinem nu numai noi ci şi majoritatea medicilor săi curanţi, - până în anul 1887 când după intervenţia doctorului Fr. Izak s’a insistat pentru prima oară greşit asupra etiologiei sifilitice, - atunci Eminescu a putut să se bucure de activitate creatoare deci nu anul 1883 ci anul 1889 este anul morţii sale din toate punctele de vedere, aşadar a trăit nu 33 ci 39 de ani.

Mă bucură că în continuare pot arăta cum o serie de cercetători studiind cu pregătire şi seriozitate opera lui Eminescu, inclusiv manuscrisele, aduc mărturii incontestabile în vedera stabilirii adevărului şi a stărilor de lucruri cum au fost ele, şi nu după cum sunt închipuite.

Aş aminti înainte de toate pe Amita Bhose, care analizând traducerea gramaticii sanscrite a lui Franz Bopp de Eminescu, probabil din anii 1884-1885, subliniază cunoştinţele în sanscrită ale poetului şi respinge ferm ideea lui G. Călinescu interpretând preocupările poetului pentru sanscrită ca un semn de demenţă (???).

Într’o mai mult decât interesantă carte - În căutarea lui Eminescu-gazetarul, apărută în editura Minerva 1983, Al. Oprea sintetizează părerile specialiştilor asupra studiilor eminesciene, de fizică şi matematică, pe care G. Călinescu “intr’o prea mare măsură, victima propriei sale imagini asupra poetului văzut în ipostaza insului cu mintea rătăcită“ le declară ca începute “cu puţini ani înaintea bolii” “o mare parte din notiţe” aparţinând perioadei “întunecimi minţii”.

Contra concluziilor superficiale ale lui Călinescu, oamenii de ştiinţă arată că Eminescu plecând dela lucrările de notorietate ştiinţifică ale lui Mayer se erijează ca premergător al concepţiilor moderne asupra legii engergiei, lucrările sale în ansamblu “reprezintă un adevărat monument al limbii române ştiinţifice”.

În continuare Al. Oprea, luând în discuţie activitatea lui Eminescu de după prima lui criză din 1883, consideră că prin formule matematice şi o limbă universală, poetul caută să găsească un fel de macrocosmos model, acesta să cuprindă într’o unitate pitagoreică diversitatea infinitului. Cităm: “Nu este vorba de o simplă întoarcere către începuturi, deoarece, aşa cum s’a văzut, din evidenţierea preocupărilor sale multiple în ultima perioadă a vieţii (n.n. anii după şocul suferit cu boala şi internarea în sanatoriul din Viena) poetul ar dori să realizeze o sinteză între ceea ce am numi “preştiinţă” (reprezentările spirituale simbolice ale totalităţii originare) şi “ştiinţă”, căutarea unei “limbi universale” mergând până la utilizarea formulei matematice, capabile să sintetizeze şi să unifice legile “tuturor fenomenelor psihice şi fizice”. Ţelul este unul singur: reconstituirea marii unităţi a lumii”.

Am recurs la aceste pasagii fiindcă ele îmi readuc înainte studiul lui K. Jaspers despre Hoelderlin, în care arată că psihoza endogenă nu crează geniul dar survenită la un astfel de spirit îi descide în conştiinţă o fereastră catre absolut. Nu este oare cazul şi al lui Eminescu după 1883?

În ce priveşte creaţia poetică a lui Eminescu din timpul bolii, mărturiile lui Vlahuţă cât şi cele ale lui A.C. Cuza asupra Kamadevei ne determină să credem că aceasta nu s’a epuizat cu totul şi în acest domeniu este nevoie de o mai multă obiectivitate, soluţia cu o reproducere din memorie a vechilor poezii este mai mult decât şubredă.

Aş aduce în desbatere piesa într’un act a lui Augier Le joueur de Flute tradusă de Eminescu sub titlu de Lais. Citind-o recent în ediţia operelor complete publicate de A.C. Cuza în 1914, şi confruntând-o cu originalul, am putut constata că este mult superioară modelului, pretractările neortodoxe ale lui Călinescu cât şi tăcerea ce s’a aruncat asupra ei, nu sunt cu nimic îndreptăţite.

Deşi avem mărturia lui N. Petraşcu, publicată în Convorbirile literare din 1892 şi anume că Eminescu în 1888 i-a arătat un monolog şi apoi întreaga traducere a piesei Lais, deci lucrarea a fost realizată în anul 1888, D. Murăraşu are o altă teorie şi asta, cu toată convingerea, că traducerea s’a făcut după exemplarul german al lui Karl Saar apărut în editura Reclam în anul 1888.

Fără nicio dovadă exegetul eminescian contestă mărturia lui N. Petraşcu contemporanul lui Eminescu şi emite o ipoteză curioasă că Lais ar fi fost tradus de poet în ani 1870-1872 la Berlin şi că în 1888 în cadrul unei şedinţe a Junimii, doar ar fi citit piesa, pusă la dispoziţie mărinimos de Titu Maiorescu, din propriile sale manuscrise.

Cu astfel de idei lipsite de orice suport documentar desigur nu se mai pot comenta pe viitor operele lui Eminescu. Se va răspunde distinsului eminescolog că Lais l-a atras pe Eminescu deoarece în ea vedea întrupat idealul ce-l avea despre absolutul în iubire şi că ar fi mai mult decât curios că după ce a reuşit o traducere atât de minunată, Eminescu să nu mai pomenească ulterior pe această Lais, care lasă totul pentru iubitul ei aşa cum era şi Veronica Micle în anii 1888, când dorea să se căsătorească cu el.

În concluzie, fără să mai intrăm în amănunte credem că nu avem de ce să ne îndoim de mărturia lui N. Petraşcu şi că Lais a fost tradusă în anul 1888, pentru noi dovadă, că Eminescu a fost capabil de creaţie artistică şi după anul 1883.

Sintetizănd cursul cercetărilor eminesciene de până acum, credem că el a urmat trei stadii:

1.    Epoca lui Titu Maiorescu privind exegeza poeziilor publicate. Pe lângă marele merit al criticului de a fi recunoscut în Eminescu pe cel mai mare poet al Românilor, rămâne ca un fapt regretabil intervenţia lui în forma poeziei, recunoscută de critic, printre alţii şi în faţa lui Ion Pillat. Aici îl aşezăm şi pe Ibrăileanu în timp ce N. Iorga face trecerea spre cealaltă fază.

2.  A doua epocă am numit-o a lui Călinescu – Perpessicius. Cel dintâi intră greu sub focul criticii din cauza unor greşeli de-a dreptul copilăreşti: în loc să-şi fi dat uşuratec părerea asupra bolii poetului sau a studiilor sale de fizică, matematică şi sancrită ar fi fost mai nimerit să consulte specialiştii diferitelor domenii.

Îi rămâne lui Călinescu marele merit de a fi analizat şi scos la lumină poeziile postume şi manuscrisele eminesciene, cu un prototip aş zice călinescian ca şi Istoria literaturii române dela origini, cu părţi sublime alături de altele surprinzător de joase, dând dreptate astfel şi lui Pamfil Şeicaru pus pe critică şi desfiinţare cât şi celor ce-i reservă un loc în Parnasul lui Raffael cu lauri pe frunte. Viaţa lui Mihai Eminescu de G. Călinescu se poate asemăna unei pânze având o mare frumuseţe, întreruptă pe alocuri de pete mari, provenită din topirea culorilor. Ea poate fi comentată fie din punctul de vedere al părţii realizate fie din cel al defectelor, de unde contrastul întreg, din om şi operă.

Interesant de notat că G. Călinescu, el însuşi pensioner al casei de nebuni ar fi putut să aibe o mai adâncă percepţie, să o câştige cel puţin, faţă de bolnavii psihici. Impresia mea, după descrierea prietenului său Rosetti care l-a vizitat la spital şi căruia i-a arătat o batistă albă îmaculată cum că ar fi plină de sângele ce-l espectora, este, că el a simulat nebunia cum a făcut şi cu altele în viaţă. Din foarte multe motive, l-aş compara pe G. Călinescu cu personajul lui Pirandello din Henric al IV-lea.

3.    A treia epocă în studiul în eminescian ar fi aceea a stabilirii proporţiilor autentice ale gânditorului, umanistului, cuprinzând bine înţeles şi pe poet, deci restituindu-i lui Eminescu personalitatea cum numai Goethe a  mai avut-o. Acest sacru deziderat se poate împlini doar prin analiza celor 39 de ani ai vieţii sale, fără idei preconcepute, mai ales privitoare la psihoza de care a suferit.

Perspectiva noastră schimbată, aş întări-o cu un alt citat din Al. Oprea: “Îndeobşte când se ajunge la acest aspect se invocă existenţa sa dramatic retezată, datorită nefericitului accident al bolii, se citează fraza lui Ibrăileanu că dacă Goethe ar fi murit la 33 de ani el n’ar mai fi fost Goethe. Argumente adevărate, deşi după cum am văzut, în cei 38 de ani, Eminescu a trăit – spiritualiceşte – cât alţii în 60”.

Se impune să fie împlinită doleanţa cercetătorilor eminescieni de astăzi, să se termine cu faza de mandarinat prin care numai cei aleşi au acces la manuscrisele lui Eminescu. Să se publice totul şi cea mai fără importanţa fişă, numai astfel se vor deschide porţile spre cunoaşterea cea adevărată a lui Eminescu.

În acest sens aş mai aminti că parcurgând , din lectura fragmentelor cărţii dr-ului Nica, foile de observaţie ale pacientului Eminescu am putut constata că în timpul ultimei sale internări starea lui s’a agravat în spital, ea a dus la moartea poetului, astfel că Harieta, sora lui Mihai, a rămas convinsă că pe Eminescu l-ar fi omorît un alt bolnav, P. Poenaru. De fapt acesta l-a lovit cu o piatră în cap dar i-a provocat o simplă sgârietură.

Obiectiv se poate conclude că tabloul clinic staţionar al poetului se înrăutăţeşte, îi apar tremurături, i se abolesc reflexele – vii la internare cum le descrie dr-ul Vineş – tot în acest context prezintă şi o erupţie pe faţă. Simptomele aparţin unei intoxicaţii cu mercur, de altfel în fişa lui medicală este specificat că bolnavului i se administrează injecţii cu mercur. Ne întrebăm astăzi pentru ce tratamentul respectiv, doar şi contemporanii doctorului. Şuţu ştiau că injecţiile cu mercur nu aveau niciun efect în sifilisul nervos, ele puteau eventual provoca moartea subită prin sincopă cardiacă exact aşa cum s’a sfârşit, de altfel, marele nostru poet.

Nu doresc să deschid proces postum nimănuia, dar pentru felul cum a fost tratat Eminescu în ultima perioadă a vieţii sale, vorbeşte dela sine faptul că în loc de orice alt apropiat, pe actul său de deces, şi-a pus degetul drept iscălitură, unul dintre oamenii de serviciu al morgii.

Trecând peste celelalte consideraţii accentuez că dreapta cunoaştere a lui Mihai Eminescu ni-l dezvăluie din ce în ce, ca pe un tip al omului de Renaştere. Are dreptate filozoful Noica să-i compare destinul cu cel al lui Leonardo da Vinci, unul ce-şi avea gravat pe scutul inimii deviza, o aflăm tot în cartea lui Al. Oprea, de: “Ecuaţia intelectuală: omnilateralitatea”.

Astfel că titanismul lui Eminescu despre care ne vorbea, la curs, D. Popovici, nu trebue înţeles doar ca o simplă figură de stil.

Aprilie 1984

Post-scriptum. Dedic acest articol memoriei Corneliei Emilian şi soţului Ştefan, transilvănean, originar din Bonţida, judeţul Cluj. Cei doi au făcut parte dintre puţinele persoane care i-au dat tot sprijinul uman posibil, lui Eminescu, în timpul anilor săi grei de boală. Ca să se ştie cam ce fel de relaţii au existat între ei, amintesc că în scrisorile trimise Corneliei Emilian, Harieta şi Mihai Eminescu i se adresau cu sfântul cuvânt de Mamă.