◄

 I

BOALA LUI EMINESCU

SUFERINŢELE LUI EMINESCU

ÎN STUDIUL DE FAŢĂ, mă voiu strădui să prezint o analiză obiectivă usupra bolii aceluia, care a fost şi este cel mai mare poet al nostru: Mihai Eminescu. Din evlavia ce o am pentru memoria marelui Eminescu, iubind şi trăind în inimă cu poezia sa, găsesc de datoria mea să dau curs paginilor ce urmează, servindu-mă în această temerară acţiune de toate armele ştiinţifice cu care m’a înzestrat viaţa. Mă voi trudi aşa dar să trec prin focul observaţiei ştiinţifice tot ceea ce ştim noi azi despre boala lui Eminescu şi cum o ştim. Astfel de studii au fost întotdeauna o preocupari a oamenilor de ştiinţă. Trec peste lucrările scrise sub diferite impulsiuni freudiene care încearcă să degradeze geniul cu reducerea sa la nivelul mediocrităţii. Dar sunt alte lucrări căror valoare întră în patrimonial ştinnţei cât şi al artei, cei ce vor să scrie despre viaţa artistului respectiv nu mai pot trece peste existenţa lor. M’aş putea referi printre atâtea exemple la viaţa lui van Gogh la care s’a stabilit azi, că tulburările psihice prezentate de artist în crize, erau declanşate de o leziuni dobândită la naştere a lobului temporal al creerului şi că ele deci reprezintă o epilepsie temporală. În spiritul ştiinţific al acestor lucrări aş vrea să-mi înscriu studiul de faţă.

Deci ce ştim despre boala lui Eminescu? Trebuie să recunoaştem că asupra acestui subiect se vorbeşte destul de puţin, majoritatea cercetătorilor oprindu-se în pragul îmbolnăvirii poetului, pe rest aruncă un văl de tăcere, etichetând boala, ca o întunecare a minţii poetului sau ca o decadenţă, a sa. Ne-am fi declarat mulţumiţi cu aceste comentarii, dacă n’ar fi fost alţii ce pomenesc despre un sifilis pe care poetul l-ar fi contractat în timpul studenţiei sale dela Viena, acesta fiind şi diagnosticul unor medici de-atunci. Dar cu totul sentenţios şi oficial, este acest lucru prezentat şi comentat de către G. Călinescu, în cartea sa “Viaţa lui Eminescu”, apărută în 1967 şi în traducere germană.

Scriind viaţa lui Eminescu, G. Călinescu pretinde că prezintă nu o viaţă romanţată ci o biografie ştiinţifică. În numele acestui spirit ştiinţific, cu care G. Călinescu consideră că analizează boala poetului, trebuie să arătăm dacă acesta corespunde întradevăr realităţii. Căci în fond avem în G. Călinescu pe unul din cel mai apreciat exeget al vieţii lui Eminescu deci opera lui o prezintă ca fundamentală în istoria “ştiinţifică” a literaturii române. Se mai poate presupune că oricine va ceti cartea lui Călinescu, va fi obligat de tăria numelui, să creadă în afirmaţiile sale, asta cu atât mai mult cu cât de cele mai adese ori, cetitorul nu va avea nimic comun cu medicina.

Dar să lăsăm pe Călinescu, să descrie boala lui Eminescu, aşa precum o vede dânsul. În acest sens vom cita câteva paragrafe mai semnificative din cartea sa, după care fără îndoială, va trebui să rămânem cu totul lămuriţi asupra bolii poetului.

“Suferea (Eminescu) de o aprindere la încheietura genunchiului, ce-l stânjenea la mişcări. Dacă legăm acest accident de paralizia reumatică a mâinii drepte, de care cu un an înainte la Berlin, zicea că suferă, de boala suspectă dela Viena, de manifestaţiunile morbide de aceeaşi natură ce-l vor cuprinde în curând şi care presupun o cauză mai vechie, ne vine să credem că unul din motivele inavuabile ce împiedecau dela o muncă statornică pe poet este infecţia luetică, întâmplată în cursul acestor ani, poate chiar la Viena”. Acest paragraf este scris la p. 191 a cărţii (Ed. Eminescu, 1975), evenimentele având loc prin 1874-1875 deci la vârsta de 24-25 de ani a poetului. În 1882, după Călinescu, Eminescu era “un om bolnav şi inapt funcţiunii căsătoriei, având în vedere mijloacele rudimentare de pe vremea aceea de combatere a infecţiei luetica. “Între anii 1881-1883, lipsa lui Eminescu din publicaţiile literare se punea pe seama bolii care ‘înnainta în tropot’ (p. 272)”. Primul atac al poetului este caracterizat astfel: “la început sub imperiul otrăvii din sânge (infecţie luetică N.A.), Eminescu, delirând, se lasă în voia halucinaţiilor minţii sale, care însă, precum vedem sunt o reîntoarcere pe drumul vechilor depreinderi morale şi intelectuale” (p. 287). Sau mai departe la pagina 301: “Abia ajuns la Botoşani, Eminescu fu din nou învăluit în ceţurile ce se ridicau din sângele lui infectat cu lues şi pe care mijloacele primitive de-a-tunci nu ajungeau să le stăpânească”. La p. 315 aflăm următoarele: “Dimineaţa, găsindu-l mort l-au dus la Spitalul Brâncovenesc pentru autopsie, unde, cântărindu-i-se creerul în stare de ramoliţie se găsi că are 1400 gr. cam atât cât al lui Schiller”. Din paragrafele citate, deşi nu prea numeroase, reese cu claritate faptul că G. Călinescu consideră absolut cert că nebunia lui Eminescu este de origine luetică.

Înainte de a purcede în analiza mai detaliată a faptelor, pentru a se cunoaşte despre ce anume vorbim, cred că este necesar de a descrie pe scurt, fazele clinice după care se desvoltă infecţia luetică. Prima fază este cea a afectului primar, urmată de generalizarea infecţiei (faza II-a) prezentând erupţii cutanate. De subliniat că bolnavul care va face mai târziu determinări nervoase, de obiceiu trece asimptomatic peste această fază. După un interval de câţiva ani, interval în care bolnavul se bucură de o stare de sănătate aparentă, urmează stadiul al treilea al infecţiei luetice, când boala se localizează pe un organ. În sistemul nervos central sifilisul terţiar, se caracterizează prin apariţia meningitei luetice sau arteriei, cu producere de ramolismente în creier.

Clinic această fază se evidenţiază prin debut brusc (ictal) cu paralizii de nervi cranieni, paralizie pe jumătate de corp (hemiplegie), sau a picioarelor (paraplegie). Sindromul demenţial (nebunia), ce poate fi prezent, este complect mascat de prezenţa fenomenelor organice pe care le-am descris. La un interval de 10-20 de ani dela primo-infecţia luetică, sărind obişnuit peste manifestaţiunile perioadei a II-a şi III-a, apar complicaţiile tardive ale sifilisului cerebral, caracterizate fie prin leziuni meningo-encefalitice corespunzând paraliziei generale fie prin leziuni medulare dând tabesul. Dintre toate forme ale sifilisului cerebral singură paralizia generală poate să îmbrace tabloul clinic predominant psihotic pe care l-a prezentat Eminescu, aşa după cum este argumentat şi susţinut în cartea sa, de G. Călinescu.

Pentru a cântări la justa lor valoare faptele aşa după cum s’au desfăşurat, este nimerit să urmărim evoluţia bolii lui Eminescu, în cele ce urmează.

Se ştie că primul atac al bolii lui Eminescu a avut loc în anul 1883, în Iulie, când după o internare în sanatoriul doctorului Şuţu, din strada Plantelor din Bucureşti, în luna Noembrie, prin sprijinul lui Titu Maiorescu, este trimis la Viena, unde este internat în sanatoriul din Ober-Döbling, condus de doctorii Leidesdorf şi Obersteiner. Motivul internării aici, a lui Eminescu, este şi de ordin sentimental: La Ober-Döbling şi-a trăit ultimii ani şi a murit Lenau (1850), pentru el Eminescu avea un cult deosebit.

Care a fost diagnosticul pus de doctorii vienezi, nebuniei lui Eminescu, nu putem şti azi cu siguranţă. Am dus o serie de investigaţii în sensul de a găsi la Viena foaia de oberservaţie a lui Eminescu pe timpul internării sale la Ober-Döbling, sau măcar a unui registru, să cuprindă diagnosticul respectiv. Toate încercările mele s’au soldat cu un rezultat negativ, arhiva spitalului-sanatoriu din Ober-Döbling fiind distrusă în timpul primului răsboi mondial. În Wiener-Kronik, este menţionat internarea lui dela 2 Nov. 1883 la 26 Febr. 1884 – ceea ce de altfel ştiam – fără să se facă nicio menţiune la diagnosticul bolii poetului. Dar în momentul de faţă nu diagnosticul medicilor vienezi este de primă importanţă. Să prespunem că aceştia au susţinut diagnosticul de psihoză luetică, având în vedere că amândoi - e vorba de Leidesdorf şi Obersteiner – erau, cum s’a spus, specialişti în sifilisul nervos. Intenţia noastră acuma, este să pătrundem în atmosfera de lucru a medicinii anului 1883, aceeaşi, la Viena pe acele vremuri, una din cele mai strălucite pe plan european.

Leidesdorf, era de fapt conducătorul sanatoriului, fiind mai în vârstă şi fiind deja profesor de psihiatrie. Obersteiner, viitorul lui ginere, era specializat în problemele de neurologie, tabesul constituind obiectul de bază al investigaţiilor sale. Amândoi au rămas înscrişi în istoria medicinii, în primul rând Obersteiner; acesta în bună parte cu banii ce i-a câştigat în sanatoriul său particular, a putut mai târziu să înfiinţeze un Institut de neurologie, care de altfel astăzi la Viena îi poartă numele.

Luesul pe vremea aceea era o boală la modă, diagnosticată cu multă uşurintă şi aceasta numai pe baza examenului clinic. Este demn de amintit că examenul lichidului cefalorachidian nu era încă aplicat. Primele puncţii lombare sunt executate în 1882, de H. Quincke, pe animal, în clinică această metodă de explorare nu s’a introdus decât în jurul anului 1900. Tot în acest an datorită lui Sicard se aplică cito – diagnosticul lichidian. Să nu uităm că în istoricul puncţiei suboccipitale psihiatrul român Obreja, ocupă un loc de cinsti. Abia în 1906 Wassermann realizând o modificare a metodei lui Bordet, o face aplicabilă în sero – diagnosticul sifilisului, devenind mai apoi fundamentală pentru descoperirea clinică a acestei afecţiuni. Deci iată că metode atât de necesare pentru diagnosticul sigur de sifilis, nu existau pe vremea lui Eminescu. Singurul criteriu de diagnostic rămânea, după cum am mai spus-o, tabloul clinic al bolnavului. La aceasta trebuie să mai adăogăm că ceea ce se diagnostica pe timpul lui Eminescu drept paralizie generală, cuprindea o sferă mult mai largă de afecţiuni, diferite de ce înţelegem noi azi prin sifilis şi asta explicat nu în cel din urmă de realitatea că spirochete pallidă, agentul infecţios al luesului, fusese descoperit ulterior şi anume, în 1904, de Schaudin şi Hoffmann, în sistemul nervos al paraliticilor evidenţiat în 1913 de japonezul Noguchi. Este interesant să urmărim în acest sens prelegerea lui Obersteiner asupra tabesului din 1893, la Congresul de neurologie dela Moscova, deci la patru ani dela moartea lui Eminescu. Am avut ocazia să citesc această lucrare în rezumat, pe când adunam material pentru cartea asupra vieţii şi operei lui Gh. Marinescu, scrisă de mine cu multă tragere de inimă, apare până la urmă în editura Meridiane din Bucureşti în 1970 sub numele unui alt autor. Secţia de neurologie unde îşi prezenta Obersteiner comunicarea, era prezidată de savantul român.

În lucrarea respectivă Obersteiner, printre factorii etiologici ai tabesului aminteşte şi infecţia blenoragica (!). Acelaşi lucru era valabil şi pentru celelalte forme ale sifilisului cerebral, sub denumirea de paralizie generală încadrându-se mai toate psihozele. Nu întâmplător Kraepelin izolează schizofrenia de tabloul paraliziei generale abia după introducerea în clinică a  analizelor specifice de laborator pentru lues.

Sifilisul cerebral netratat, aşa cum se presupune că l-ar fi avut Eminescu are la bază o meningo-encefalită cronică, ce produce o desturcţie progresivă a creerului, caracterizată clinic prin destrămarea funcţiilor elementare psihice, bolnavul prezintă o desorientare în timp şi spaţiu, tulburări grave de memorie, cu ignorarea totală a bolii, simptomele odată apărute fiind ireversibile. Evoluţia medie a bolii este de 3 la 4 ani. Psihozele fără substrat anatomic de tipul schizofreniei, se caracterizează prin alternarea unei singure funcţiuni psihice, afectivitatea de exemplu, sau prin tulburări particulare ale cunoaşterii, prin care se ajunge la o dedublare a eului, cu păstrarea însă a funcţiilor psihice elementare toate simptomele oricât ar fi de grave pot să cunoască o revenire spectaculoasă, în termeni medicali, să aibe o evoluţie cu remisiuni.

Sifilisul cerebral de tipul paraliziei generale odată instalat nu mai permite niciun act creator, personaliatea individului fiind complet desintegrată, producţiile sale se desfăşoară în limite sterile şi pueril de absurde. Maupassant cu nuvela sa Horlà este dat ca exemplu creator, posibil dar cu totul excepţional, întâmplat în cursul debutului bolii pe care de fapt autorul îl descrie în nuvela respectivă.

Deci plecând dela aceste date, ca trebui să analizăm cu toată atenţia tabloul clinic al bolii lui Eminescu, pe baza a ce ne-a rămas dela contemporanii săi, cât şi a celor prezentate în cartea lui G. Călinescu.

Dintre mărturiile contemporanilor, cei ce l-au cunoscut îndeaproape şi înainte de boală, se înscriu în primul rând cele ale lui Vlahuţă povesteşte o întâmplare curioasă cu Eminescu, întâmplare care pentru prima oară i-a dat de gândit. Într’o seară apucându-i ploaia, Vlahuţă locuind la Hotel Metropol, îl invită pe Eminescu la el. După o lungă discuţie, pe la miezul nopţii, Eminescu se hotăreşte să plece acasă, necedând insistenţelor lui Vlahuţă, să înnopteze la hotel. Rămânând singur, după o bucată de timp, Vlahuţă tocmai se pregătea de culcare, când, poetul revine, ud leoarcă, luându-şi floarea uitată pe masa prietenului său. Slavici ne relatează, cum odată, Eminescu era gata să-şi dea ghetele unui cerşetor desculţ sau insista asupra faptului că lui Eminescu îi plăcea să umble cu galoşi, în plină vată. Toate aceste fapte pot constitui eventual curiozităţi, legate de un spirit deosebit, dar cred că nici cel mai exigent psihiatru n’ar avea curajul să le eticheteze, drept acte de demenţă. Nenumărate astfel de bizarerii am putea găsi în viaţa de fiecare zi a poetului şi încă mult timp înainte de îmbolnăvirea sa. Cu totul deosebită ne apare în acest sens, tendinţa lui Eminescu – tânăr, abia ieşit din adolescenţă – spre vagabondaj, ajungând cu această ocazie la o ruinare jalnică a aspectului său exterior, după cum îl descrie N. Densuşianu în întâlnirea lor sa Sibiu.

Avem o serie de mărturii cu totul deosebite despre boala lui Eminescu, odată declanşată. Voi insista asupra celor mai semnificative. Atât Maiorescu căt şi Slavici, vizitându-l pe Eminescu la sanatoriul Şuţu, cu ocazia primului acces, îl găsesc într’o stare delirantă, ultimul zice că poetul recita cu mult avânt fel de fel de poezii, mai ales părţi din Iliada. După reîntoarcerea sa din Italia în primăvara anului 1884, cei din jurul său sunt total de accord că poetul este aproape restabilit. A. Chibici-Rîvneanu, prietenul lui Eminescu, însoţitorul său în Italia, scrie profesorului Burilă, membru în Comiteul pentru strângerea fondului necesar îngrijirii sănătăţii lui Eminescu, următoarele: “Totodată vă vestesc că amicul nostru s’a îndreptat complet, mai este puţin deprimat, îngrijat fiind de viitorul ce-l aşteaptă dar şi această descurajare o să piară cu timpu”. În Iulie 1884 Vlahuţă il întâlneşte la Iaşi cu această ocazie dându-ne câteva informaţii de o deosebită valoare: “După doi ani l-am văzut la Iaşi. Era de o tristeţe şi de o melancolie sfâşietoare, bland ca şi înainte, dar silnic la vorbă, vecinic dus pe gânduri şi lipsit de orice voinţă. Avea deplină aducere aminte a lucrurilor şi a tuturor întâmplărilor din urmă. Mă întreba cu interes de cunoscuţii lui din Bucureşti şi arăta o nespusă milă pentru cei săraci. Apoi, iar, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de o nenorocire mare, se cufundă în gânduri şi nu mai spunea nimic câte o jumătate de ceas … Avea convingerea puternică, că e pierdut, că pentru el nu mai e de trăit şi că într’o zi are să moară de foame. Ideea că n’are cu ce trăi îl chinuia zi şi noapte. De multe ori mi-a spus blând, încet, cu un glas ce părea că vine dintr’o altă lume: “Tare-aş vrea s’adorm odată şi să nu mă mai deştept”. Într’o altă scrisoare Vlahuţă arată că “Eminescu care are memoria întreagă dar este fără voinţă, are nelinişte în privinţa existenţei sale, avariţie de bani”.

Slavici ne descrie un acelaşi Eminescu, în amintirile sale: “După ce-a stat câtva timp într’o casă de sănătate din Viena, unde mai ales în urma unei abstinenţe stăruitoare şi-a venit în fire, a petrecut câteva săptămâni cu prietenul nostru Chibici-Rîvneanu la Florenţa apoi s’a întors om cu mintea limpede şi cu deosebire chibzuit. Ne spunea că numai în urma lipsei de cumpătare s’a îmbolnăvit şi era încredinţat că n’are decât să se ferească de excese pentru ca să-şi păstreze sănătatea. Nu i-a intrat lui în minte gândul că mizeria, amărăciunile ori emoţiunile vii pot să tulbure mintea unui om trupeşte sănătos”. Sai mai departe: “Acum era sătul de viaţă, pesimist în adevăratul înţeles al cuvântului, ceea ce nu a fost până în ziua când a scris poezia Dela Nistru pân’la Tisa. Nu numai după întoarcerea lui din Italia, ci şi mai înainte de a fi izbucnit boala lui, el mi se plângea că nu mai are niciun rost în lumea aceasta şi că este îngrozitor gândul de a fi o sarcină pentru puţinii oameni care-l iubesc”. La aceasta aş mai adăoga că în Brockhaus-ul din anul 1886, unde se presupune că Titu Maiorescu a dat descrierea lui Eminescu, se scrie că poetul a părăsit spitalul lui Leidesdorf, în 1884, aproape vindecat, de-acum o părere ficială împărtăşită nu numai de prietenii lui Eminescu, ci şi de celebrii săi doctori vienezi.

Extrem de importante pentru noi, apar amintirile lui  Vlăhuţă, care l-a văzut pe Eminescu la Sanatoriul Şuţu, cu câteva luni înainte de moartea poetului, deci prin Martie 1889: “M’a cunoscut şi i-a părut bine când m’a văzut. Îmbrăcat într’un palton lung şi târînd în picioare nişte galoşi mari de gumilastică, se plimba prin odaie, cu mâinile la spate. M’a întrebat de prieteni, căinindu-i şi vorbind de ei cu milă, ca de nişte oameni pierduţi sau foarte nenorociţi. Arăta pentru unele lucruri de nimic un interes şi o mirare exagerată. Privirea-i era dusă, obrajii palizi şi căzuţi, glasul tărăgănat şi somnoros. Avea aerul unui om ostenit din cale afară. Îmi spune cu un ton important despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte demult, o lucrare colosală, care-l munceşte şi îi dă nopţi de insomnie şi dureri de cap ucigaşe. Adusei vorba de poezii. Atunci, cu o bucurie de creator, copilăreşte arătată, scoase din buzunarul paltonului un petic de hârtie şi aşezându-se pe scaun începu să citească, un şir lung de strofe, de o sonoritate şi de un efect ritmic fermecător. Rostirea lor il încălzea şi ochii şi glasul I se înviorau. Pe acel petic de hârtie nu erau scrise decât doua  vorbe: gloriosul voevod. El improviza”.  Iată un tablou cât se poate de grăitor, în el îl găsim pe Eminescu, după 6 ani de boală, prezentând aceleaşi simptome ca şi la început, dominate de tulburări de afectivitate, păstrându-şi însă memoria intactă şi capacitatea de a improviza versuri. Vlahuţă nu aminteşte niciun act de incoherenţă, niciun gol în memoria poetului şi asta după o evoluţie de şase ani de psihoză sifilitică netratată, căci după cum se ştie sifilisul nervos pe vremea lui Eminescu nu cunoştea niciun tratament eficace.

La toate acestea am adăoga şi cele descrise de Călinescu în legătură cu boala lui Eminescu. În rezumat se poate spune că între crizele sale, poetul, în contact cu cei din jur a rămas aşa precum l-a descris Vlahuţă. În scrisorile sale Eminescu, în tot timpul bolii se prezenta complet stăpân pe arta scrisului epistolar, negăsindu-se nicio urmă de încongruenţă, oboseală sau ezitare datorită unei tulburări de scris sau de memorie. În corespondenţa sa, Eminescu se arată având o deosebită aducere aminte de tot şi de toate, rândurile sale fiind de o luciditate uimitoare cum se poate vedea din următoarea scrisoare adresată lui Vlahuţă: “Dragă Vlahuţă. Nu to pot încredinţa îndestul cât de odioasă e pentru mine această specie de cerşetorie deghizată sub titlul de subscripţie publică, recompensă naţională, etc. E drept că n’am bani, dar aceasta e departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Te rog dar să desistezi cu desăvârşire dela planul tău, oricât de bine intenţionat ar fi, de a face pentru mine apel la public. Mai sunt destule alte mijloace onorabile, pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus de voi e desigur cel din urmă plan la care aş avea vreodată recurs”. Scrisoarea respectivă e datată cu Ianuarie 26, 1887, deci în al patrulea an de boală al poetului.

Interesant e faptul că în cei şase ani de suferinţă ă, poetul a avut şi perioade de luciditate, ele i-au şi permis o oarecare activitate creatoare. Se ştie că în timpul boalei sale, poetul a trimis pentru Convorbiri literare poezia “Dece nu-mi vii”, tot în acest timp A.C. Cuza făcându-i o vizită la Botoşani, unde Eminescu trăia cu sora sa Harieta, găseşte în camera poetului, pe o hârtie mototolită aruncată pe jos, textul poeziei Kamadeva. De notat că însuşi Călinescu, semnalează că din 1887, poetul este limpezit la cap şi începe să scrie. După cum reese din studiile lui Murăraşu, în anii 1888 şi începutul lui 1889 (Ianuarie), Eminescu publică o serie de articole de fond, în revistele Fântâna Blanduziei şi România liberă, preocupările sale politice rămânând aceleaşi ca înainte de boală, iar în ce ne interesează, pline de luciditate şi clar viziunea unui creer cu forţele creatoare restabilite.

În 1884, după cum se ştie, Eminescu activează pe postul de sub-bibliotecar al Universităţii din Iaşi, post ocupat anterior de A. Philippide. În iarna lui 1885, îşi fracturează un picior, acesta se vindecă relative repede, ceea ce la un sifilis atât de avansat precum il descrie G. Călinescu ar fi aproape o minune, sângele infectat nu permite o vindecare decât cu mari complicaţii. Lucrurile nu pot fi explicate decât prin faptul că Eminescu în fond n’avea sângele atât de infectat precum se consideră. Pe la sfârşitul lui 1888, Eminescu, reuşeşte să traducă o piesă de teatru de Augier, Lais, dându-ne o mărturie clară asupra învierii puterilor sale spirituale. În faţa acestor realităţi, trebuie să admitem că Eminescu prezenta o perfectă memorie a lucrurilor şi chiar o exaltare a sa, chiar dacă nu vom contrazice părerile criticilor când susţin că, în această perioadă creaţia poetului reprezintă o reproducere din memorie a o serie de poezii compuse înainte, pe când poetul era sănătos. Din punctul nostru de vedere, putem afirma cu certitudine, că toată activitatea lui Eminescu, de după 1883 până la moarte, nu putea fi dusă de un bolnav al cărui creer se presupune a fi atacat de o boală organică şi caracterizată încă prin pierderea progresivă de scoarţă cenuşie şi odată cu ea a întregului bagaj intelectual.

Şi-apoi nimeni nu poate contrazice pe Vlahuţă, că în anul 1889, Eminescu improviza versuri ca:

Atâta foc, atâra aur

Şi-atâtea lucruri sfinte

Peste’ntunerecul vieţii

Ai revărsat părinte.

Analiza atentă a bolii lui Eminescu ne arată intactă funcţia cerebrală a memoriei, primordial şi grav alterată în orice formă de demenţă, nebunie de origine luetică. Cum am mai spus-o sifilisul nervos dând leziuni anatomice ale creerului prezintă pe lângă tulburări psihice, tulburări neurologice. Uneori aceste semne ca inegalitatea pupilară (semnul lui Argyll-Robertson) poate fi constatat numai de medici, deşi lui Maupassant inegalitatea pupilară i-a dat mari tulburări subiective, dar sunt alte semne ce sunt sesizate imediat şi de cei din jur ca: Paralizii de diverse tipuri, greutate în vorbire şi scris, tulburări ce n’au fost observate de niciunul din contemporanii săi, ceea ce ar fi aproape de necrezut la un bolnav suferind de şase ani de un sifilis al creerului netratat. Toate acestea arată cu toată certitudinea că Eminescu n’a avut un sindrom demenţial caractristic sifilisului cerebral. Socotim c’a venit vremea – fapt pe care cred am reuşit să-l demonstrez – să recunoaştem că n’avem niciun motiv să atribuim marelui poet român o boală de care el n’a suferit. Ca şi pentru Beethoven, considerat şi el un timp sifilitic, cu totul neîntemeiat, trebue să aruncăm această ipoteză în ce-l priveşte şi pe Eminescu în lumea fantasticului, unde îi este de altfel locul.

Eminescu a avut o nebunie (psihoză), caracterizată printr’o disfuncţie, nu desintegrare a facultăţilor sale psihice corespunzând tabloului tipic psihozelor endogene fără substrat organic de tipul melancoliei sau schizofreniei cu elemente depresive. Încadrarea precisă nosologică a bolii lui Eminescu depăşeşte obiectivul lucrării noastre. Epuizarea puterii creatoare, la un artist suferind de o psihoză endogenă, se datorează unei sciziuni între funcţiile sale psihice normale, cu o rupere relativă faţă de parametrii realităţii din jur. Exemplul cel mai elocvent în acest sens este Hyperionul poeziei germane, Hoelderlin, acesta se îmbolnăveşte la 37 de ani şi trăieşte nebun până la adânci bătrâneţi dar nu încetează să fie şi poet.

Este interesant însă, că şi alţi bolnavi psihice, schizofrenici în deosebi, sunt capabili de a săvârşi un act de creaţie, pe care îl execută însă, după legile noului or eu, cu totul altele decât cele ale lumii înconjurătoare. Şi fiindcă arta modernă, în cea mai mare parte, reprezintă o astfel de creaţie ruptă de orice legi exterioare, nu întâmplător s’a purces azi la o reconsiderare a artei schizofrenicilor, mai ales în pictură, ajungându-se la concluzia că mulţi pictori schizofrenici au realizat nu producţii patologice, demne de a fi păstrate în azilele de alienaţi ci adevărate opere de artă, al căror loc ar fi deci în muzee, şi pomenirea lor, în manualele de istoria artelor.

Chiar dacă nu acceptăm – şi cred pe bună dreptate -, respectivul punct de vedere, pornind dela aceste premize, la analiza creaţiei lui Eminescu din timpul bolii sale, vom putea trage câteva concluzii mai mult decât interesante. Citind unele pagini scrise de Eminescu după îmbolnăvirea sa, vedem că tot ce scrie, are o logică interioară a lucrurilor, cele mai multe momente în legătură cu trăirile sale anterioare, azi desigur în alt mod reluate, dar niciodată disolvate în absurdul demenţei paralitice. Să cităm: “Am să-mi prefac viaţa în nimic şi sângele în vin de Drăgăşani. Să mor ... Şi-apoi cu vinul să mă vindec. Ce mare om e Kant”. Sau: “Dacă progresul ar fi infinit şi nu numai o repartiţie după timpuri, Homer ar fi trebuit să fie un măgar iar Macedonski un geniu şi tocmai contrariul e adevărat, regres – progress + “. De remarcat că cei ce-au avut şi au fericitul privilegiul de a putea intra în laboratorul de creaţie oferit de manuscrisele lui Eminescu, au semnalate predilecţia poetului de a-şi arunca ideile fără nicio logică pe hârtie, de mult ori gândurile şi ideile sale sunt întocmite prin semne şi formule matematice. Dacă mai adăogăm la aceasta că poetul declamă din Homer, Horaţiu şi Vergiliu va trebui să admitem că în timpul îmbolnăvirii judecata poetului atunci când era rătăcită – şi asta nu se întâmpla întotdeauna – îşi pierdea conturul ei exterior, lua un alt drum, nu cu totul lipsit de un conţinut şi de o logică proprie. Eminescu şi-a definit mai bine ca oricine viitoarea sa nebunie în versurile:

Unde-s şirurile clare, din viaţă-mi săle cânt

Ah! Organele-s sfarâmate şi maestrul e nebun.                                                                             

Ar mai fi de discutat în cele următoare, încă două fapte pe care G. Călinescu le aduce în favoarea originii luetice a bolii lui Eminescu.

În primul rând ulcerele, prezentate de Eminescu la picioare, semnalate de Slavici şi pomenite şi de Eminescu deseori în corespondenţa sa, chiar şi după îmbolnăvire. Cunoscând firea pedantă a lui Slavici cât şi oroarea lui de boală, el însuşi mergând până la Viena, pentru a-şi trata o gastrită, nu ar fi exclus că el, involuntar desigur, să fi exagerat aspectul acestor ulcere. În orice caz doctorul Kremnitz consultându-l pe Eminescu, nu le considera prea periculoase, îi recomandă o cură balneară pe care după ce poetul o urmează, ulcerele se închid, fără prea mari dificultăţi. G. Călinescu le etichetează de natură sifilitică, amintind la pag. 304, că în 1887 la trei ani dela isbucnirea aşa zisului sifilis cerebral, ulcerele apar din nou, “sângele său erupea pretutindeni pe corp”. Ne este greu, ca din punct de vedere ştiinţific să acceptăm originea luetică a acestor ulcere. În primul rând erupţia sifilitică face parte din faza secundară a bolii , legea biologică bazată pe imunitatea organismului nu mai permite revenirea la o fază anterioară atunci când bolnavul suferă de o manifestare terţiară sau quaternară a sifilisului. Acest lucru este posibil numai la un bolnav vindecat de sifilis cu reluarea ciclului dela început, astfel că în cazul lui Eminescu, sigur, n’ar fi fost posibil. Pe de altă parte, ulcerele sifilitice, de natură gomoasă, evoluiază torpid, cu cicatrici mutilante (cheloide) nevindecându-se după o simplă cură balneară, cum s’a întâmplat cu Eminescu. Totodată se ştie că în general sifilisul cerebral se însoţeşte foarte rar de leziuni cutanate, ceea ce a determinat pe Levaditi, compatriotul nostru, să susţină că de fapt există doua feluri de spirochete: una neurotropă şi alta dermotropă. Chiar dacă teoria lui Levaditi n’a fost în această formă acceptată (Sezari), faptul clinic în sine nu poate fi contestat.

Cred că natura ulcerelor lui Eminescu trebuie căutată în altă parte şi nu în originea lor luetică. Eminescu a fost bolnav la Viena, dar nu de sifilis ci de gălbinare şi de aprindere de maţe, boală tratată de colegii săi în medicină, cum reese chiar dintr’o scrisoare a lui Eminescu. La această boală secretă se referă poetul, cu totul pe drept, când la un an îi apare o artrită a genunchiului, suferind şi de o durere reumatică a braţului, simptome ce nu au nimic de a face cu o boală luetică, precum cu toată tăria ţine să le prezinte G. Călinescu. Ulterior, Eminescu se plânge frecvent de friguri (frisoane), febră, şi ulcerele i se exarcebează. Toate acestea ne determină să credem că Eminescu a contractat la Viena o boală infecţioasă, probabil de origine reumatică, afecţiune ulterior cronicizată. Această boală ar explica şi inima tumefiată a lui Eminescu printr’o endocardită, mai mult decât prin marile sale bătăi cum susţine foarte poetic Călinescu, dar complet nefondată ştiinţific.

În lumina acestor date, ulcerele lui Eminescu ar fi fost de tipul eritemului nodos reumatic aceste ulcere cutanate şi ani se bucură de acţiunea binefăcătoare a unei cure balneare, dar nu e cazul cu ulcerele sifilitce chiar dacă e vorba de băile nemţeşti dela Halle, unde a fost trimis într’o vară Eminescu, întorcându-se vindecat.

Şi acum ajungem de fapt la cheia problemei şi anume la autopsia lui Eminescu. Aceasta ar fi fost atât de importantă, pe vremea când constituia unicul mijloc sigur, de diagnostic al sifilisului cerebral, încât ar fi trebuit de fapt să ne ocupăm întâi, de ea. N’am făcut-o însă fiindcă în realitate ce prezintă Călinescu este foarte puţin pentru a accepta că lui Eminescu i s’a făcut după moarte ceea ce se chiamă, ştiinţific, o autopsie. G. Călinescu dă câteva date de autopsie – zice-se că s’a executat – din ziarele vremii şi nu cum ar fi fost cazul de pe un protocol de autopsie, semnat de un medic. Suntem în drept să credem că eventual o inspecţie a creerului lui Eminescu a fost făcută de dr. Şuţu, psihiatru şi deci fără exerienţa competentă în anatomia patologică a unui patolog. Rămâne pentru noi o enigmă de ce această autopsie, dacă a fost executată, n’a fost condusă de profesorul Babeş, singurul anatomopatolog al ţării, la acea dată cu pregătire ştiinţifică, să aibe şi să studieze creerul lui Eminescu. Ştiind că prin luna Iunie 1889, pleca tânărul Marinescu la Paris cu o recomandaţie pentru Charcot, semnată de Babeş, se poate deduce cu siguranţă, că la 15 Iunie data morţii lui Eminescu, profesorul Babeş era în Bucureşti.

Ţin să amintesc, că 60 de ani înainte de moartea lui Eminescu, la 27 Martie 1827, Beethoven moare la Viena. Marelui compozitor german i se execută autopsia, în urma căreia rămâne un protocol, semnat de doi medici, acest act stă la îndemâna oricui pentru a fi consultat, chiar şi în zilele noastre. Fără să fiu de acord cu tulburarea liniştii de veci a celor dispăruţi dintre noi, amintesc că în anul 1865 s’a săvârşit exhumarea lui Beethoven, cu scopul ştiinţific de a i se studia craniul şi oasele stâncii temporale, unde se găseşte aşezat organul auzului. Din toate aceste motive nu putem decât să deplângem, tot ce i s’a întâmplat lui Eminescu, în 1889.

Deci, revenind la autopsia lui Eminescu, trebuie să ne mulţumin cu cât au scris ziarele despre această autopsie, din punct de vedere ştiinţific, foarte puţin. Afirm asta, cu toate că dacă ar fi să dăm crezanie celor scrise şi să le luăm ad literam, atunci ar trebuia să conchidem definitiv, creerul lui Eminescu n’a prezentat semnele morfologice ale unui sifilis cerebral.

În caz de sifilis cerebral netratat, cu o evoluţie de 6 ani, anatomopatologic, se desvoltă o îngroşare a meiningelor, aderentă de creer mai ales în regiunea lobilor frontali. De cele mai multe ori meningele nu poate fi separat de creer decât prin ruperea straturilor superficiale corticale. Aceste modificări sunt atât de evidente şi constante, încât dacă ar fi existat ar fi trebuit să fie semnalate şi de ochii cei mai nespecialişti, cum se presupune a fi fost cei ai psihiatrului Şuţu. Deci nefiind descrise, este mai mult ca sigur că aceste leziuni n’au fost prezente. Creerul în sifilisul cerebral cu evoluţie cronică (6 ani), apare atrofic, cu scăderea sa în greutate. 1400 de grame cât se presupune, că ar fi avut creerul lui Eminescu, corespunde greutăţii unui creer normal (1399 după Braunmühl). De altfel remarca făcută că el cântărea cât creerul lui Schiller, este edificatoare, având în vedere că poetul german a murit de o afecţiune pulmonară, deci cu un creer normal. În ce priveşte starea de ramoliţie a creerului lui Eminescu este sigur o interpretare falsă, creerul normal, nefixat, scos proaspăt din cutia craniană, este de regulă de consistenţă moale. Creerul sifilitic cronic este dur la palpare.

În concluzie, pe baza acestor date, se poate afirma că psihoza lui Eminescu, s’a desvoltat într’un creer de aspect normal morfologic, caracteristic psihozelor endogene, psihoze ce nu oferă un substrat anatomic deosebit. Iată deci că nu numai tabloul clinic al bolii lui Eminescu, dar şi aspectul anatomic al creerului său, presupus a fi fost văzut de doctorul Şuţu, la Spitalul Brâncovenesc, infirmă fără îndoială, aşa cum este descris, un sifilis cerebral.

Rămâne în continuarea nerezolvată cauza morţii lui Eminescu. Se ştie că au existat păreri foarte oficiale – şi nu numai a surorii lui Eminescu, Harieta – care au susţinut că Eminescu a murit în urma unei lovituri de piatră la cap, primită dela un pacient, Petrache Poenaru. Şi în această problemă Călinescu, se pronunţă cu toată tăria, susţinând că lovitura lui Petre Poenaru a fost cu totul lipsită de împortanţă. De sigur asupra acestor realităţi, în starea în care ne găsim, complet lipsiţi de o documentare obiectivă, nu ne putem pronunţa.

Tot G. Călinescu, într’un articol scris de el în Contemporanul, cu câteva luni înainte de moartea sa, afirmă că Eminescu, aşa cum reese din actul său de autopsie (sic !), s’a stins din viaţă în urma unui anevrism aortic rupt, de sigur tot de origine sifilitică. Şi informaţia aceasta referindu-se la un act de autopsie pe care nu-l cunoaşte decât dânsul, o putem accepta cu foarte multe reserve. Relevăm faptul că un anevrism aortic sifilitic netratat, putea să ajungă la dimensiuni enorme, acest tablou azi cu totul neobişnuit, figurează numai în tratatele clasice de medicină internă, dar, excepţional, sacul anevrismal sifilitice se şi rupe. Pe de altă parte bombarea lui în faţa coşului pieptului (stern) n’ar fi rămas neobservată, în primul rând de Eminescu însuşi, cât era el preocupat de boală, după cum ştim că se plângea şi de ulcerele sale.

Problema autopsiei lui Eminescu, apare redată într’un mod atât de fantezist, încât, rămâne o datorie de onoare a urmaşilor lui G. Călinescu, a acelora care nu numai că l-au ajutat să-şi publice cartea, dar au în mâinile los şi documentele ţării, să apară în public cu actul de autopsie al marelui poet Mihai Eminescu.

Fie aici locul să mai adaog câteva idei în legătură cu boala poetului. Studiile de azi asupra psihozelor endogene, arată de multe ori caracterul lor familiar, în ele nu atât tabloul clinic este identic, ci se transmite ereditar mai ales o predispoziţie a membrilor aceleaşi familii de a prezenta tulburări psihice. Şi această ereditate încărcată, era prezentă în familia poetului, el insuşi îi dă o poetică definiţie în celebrele versuri:

                             Căci te iubeam cu ochii păgâni

Şi plini de suferinţi

Ce mi-i lăsară din bătrâni

Părinţii din părinţi.

Mitul unui sifilis congenital în familia lui Eminescu s’a spulberat de mult, aşa precum se va spulbera şi cel al unuia câştigat.

Membrii familiei lui Eminescu au fost de sigur prigoniţi de harpiile lacome ale bolii, stigmatizaţi de tuberculoază pe de o parte şi de predispoziţie spre tulburări psihice pe de o altă parte. Încă neelucidată apare paraplegia Harietei, sigur de natură sechelară.

Harieta moare la puţin timp după Eminescu, cu semne de tuberculoză pulmonară. Dintre fraţii lui Eminescu Şerban moare la Berlin suferind de tuberculoză şi de grave tulburări psihice. Alţi doi fraţi, Iorgu şi Nicolaie se sinucid, al doilea îi provoacă griji poetului, puţin înainte de îmbolnăvire, tatăl său rugându-l cu toată disparea să-l înterneze pe Nicolaie in sanatoriul lui Şuţu, lucru ce-l aflăm în toată autenticitatea lui, din amintirile lui Slavici. O soră a lui Eminescu, Aglaia, căsătorită Drogli, prezintă şi ea tulburări psihice, fapt ce-l îngrijora pe poet, cum aflăm tot dela Slavici. De notat că fiul acestei doamne Drogli, Gheorghe, deci nepot deal lui Eminescu, a suferit şi el de o psihoză etichetată drept paranoia. În opoziţie cu fraţii săi, Matei, cel mai mic dintre ei se remarcă prin longevitate şi deci se presupune şi prin sănătate, istoria amintindu-l pentru aventurile sale nu prea cinstite de a comercializa ca pe un monopol propriu, opera lui Mihai Eminescu, după ce, atunci când poetul îşi trăia ultimele zile în sanatoriul Şuţu, Matei uitase şi de cele mai elementare datorii faţă de fratele său bolnav.

Scurtul pedigreu familiar pe care l-am prezentat demonstrează în mod negreşit că în familia lui Eminescu  a existat o predispoziţie spre tulburări psihice şi că deci la poet psihoza a apărut pe un teren modificat endogen şi nu ca urmare a unei infecţii, câştigate, luetice. Transmiterea familiară a psihozelor endogene este astăzi un fapt demonstrat de genetica modernă, nebazându-se pe simple consideraţii romantice medicale, precum le etichetează G. Călinescu.

De sigur în cazul lui Eminescu s’ar părea potrivită teoria celebră altădată a lui Lombroso, asupra legăturii dintre geniu şi nebunie. Eu cred că problema se pune altfel. Ca geniu Eminescu reprezintă o culme spirituală a naţiei sale. Ca om şi individ a fost legat de un capital biologic ce-l înscria în rândul unei familii cu o ereditate încărcată. Geniul ideal, nu lipseşte în istoria culturii omeneşti, este expresia unei armonii perfecte între viaţa sa creatoare şi capitolul biologic pe care îl posedă.

La Eminescu din păcate, ca la atâtea alte genii, n’a fost aşa, acest echilibru a lipsit. Creerul lui s’a arătat prea slab pentru avântul titanic al spiritului, aşa s’a ajuns la acea totală rupere psihică şi până la urmă la nebunia sa. Deci se poate admite că nu nebunia a produs geniul ci din contră, asta iar bine inţeles, nu înseamnă după umila mea părere că geniul este egal cu nebunia.

Interesant că Slavici, cu bunul simţ ce-l caracterizează, a intuit acest lucru, atunci când scrie: “Eminescu era de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era munte de om şi ca fire grădină de frumuseţe şi ar fi putut să ajungă cu puteri la adânci bătrâneţe dacă ar fi avut de grije pentru sine şi ar fi fost, încă copil, îndrumat a-şi stăpâni pornirile spre excese”. Şi ca să nu avem nicio îndoială despre ce fel de excese este vorba, tot Slavici mai spune: “Eminescu şi-a petrecut toate clipele vieţii lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns pregătit pentru ceea ce voia să facă şi e foarte puţin ceea ce ne-a rămas dela dânsul, iar din puţinul acesta partea cea mare sunt lucruri după părerea lui neisprăvite, pe care le-a publicat cu inima îndoită, cedând stăruinţelor puse de alţii”.

Ajuns la sfârşitul acestui studiu, conclud, că am realizat un lucru aşa după cum m’a obligat datoria de om de ştiinţă şi dragostea nemărginită faţa de acel ce-a fost şi este cel mai mare poet al nostru, cinstind cu geniul său limba românească, cum n’a făcut-o nimeni altul, până şi după el.

Scopul lucrării mele a fost să stabilesc un adevăr şi nimic mai mult, deşi chiar acest nobil scop cred că justifică toate strădaniile depuse. Sigur, consider, cunoaşterea adevăratei boli a lui Eminescu va duce la explicarea multor întâmplări  din viaţa poetului înainte şi după îmbolnăvirea sa. Dar nu cred că această dreaptă cunoaştere va veni să explice total substanţa nepieritoare a operei eminesciene. Adică s’o spun mai deschis, sunt împotriva acelor studii psihologice care încearcă să explice pe un mare creator numai prin prisma particularităţilor persoanei sale sau a bolii de care a avut nefericirea să sufere.

Creaţia artistică are ceva în ea din revelaţia divină, harul Domnului, zicem noi creştinii, impărtăşanie din ambrozia şi nectarul Zeilor, o numesc cei vechi. Orice încercare de a explica prin formule apariţia unui creator, cred că se prezintă dela început lipsită de orice valoare. Perceptele lui Taine trebuie să fie mai mult reguli pentru noi ceialţi de a măsura o operă de artă, de a ne putea apropia de înţelegerea ei şi în niciun caz invers, adică tiparele strâmte de pat al lui Procrust, în el să reducem pe creator şi opera sa. Aici se înscrie şi falimentul încercării la noi al distinsului elev al lui Maiorescu, Mihalache Dragomirescu, de a prinde capodopera în definiţii şi percepte exacte. Un geniu ca şi Eminescu, reprezintă o adevărată mutaţie spirituală, apărută brusc, ca o lumină supranaturală, în sânul unei naţii şi a generaţiilor, care prin strădania lor au contribuit, cu siguranţă, la naşterea lui.

Boala este incidentalul în viaţa geniilor, soarta împărtăşită cu ceilalti muritori. Un Dostoiewschi sau un van Gogh, au fost geniali nu fiindcă au fost epileptici ci fiindcă au fost înzestraţi cu acel dar de percepţie şi exprimere, propriu numai celor aleşi. Pentru Eminescu, cred, boala a venit să pună capăt unei activităţi, care dacă ar fi fost dusă la împlinire, ar fi constituit unul din cele mai luminoase vise ale omenirii.

În acest sens Eminescu este nu numai Luceafărul culturii româneşti, dar şi superbul ei Icar, sbor frânt în plină înălţare a sa. Referindu-ne la proectele rămase nerealizate în urma poetului, se va înţelege că ele, nu constituiesc o simplă metaforă.

Închei, cu mulţumirea de a fi adus din prinosul meu modest, un omagiu acelui pe care-l simt atât de aproape de inima românească de ieri, de azi, şi de mâine: lui Mihai Eminescu.

Mi-aş dori ca cele scrise să nu fie sămânţa căzută pe stânca golaşă şi stearpă a desinteresului şi a hulei, burueni otrăvitoare ale cugetului românesc contemporan.

6 Decembrie 1976