◄

OVIDIU VUIA

 

SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI

(Cu Pamfil Şeicaru in exil)

 

- Volumul  II  -

 

www. Editura Rita Vuia, 2008

 

Peste 5 de ani înainte de moartea lui Dr. dc. Ovidiu Vuia

 

www.ovidiu-vuia.de contact: rita.vuia@web.de, vuia.rita@gmail.com, vuia.rita@yahoo.de

 

 

 

 

              Memoria lui şi puterea de creaţie, când începe să scrie, ies 10-11pagini fără nicio ştersătură, pentru mine care-l urmăresc în activitatea lui de 10 ani - lipsesc doar în lunile când dorul mă face să plec acasă în Ţara mea - cu greu să fie egalate. Toată capacitatea lui de creaţie n’a suferit până la această vârstă de 83 de ani şi 6 luni, nici o scădere. Deasemeni nu a prezentat niciun sindrom psihic şi nu-i băutor. Ba da, să nu uit mare băutor de cerneală albastră căci el şi la ora actuală scrie tot cu tocul. De aci şi greutatea de a avea peniţe bune. Acasă mi-au procurat cei în vârstă, mai având rămăşiăţe de pe vremea când nu întrebuinţau stiloul.

 

Dr. Virginia Şeicaru despre fratele ei, Pamfil Şeicaru

(în scrisoarea din 21-22.X. 1977 Karlsfeld)

 

 

* * * *

 

În biblioteca mea descopăr cartea lui Pamfil Şeicaru "Unirea naţională, ideia forţă României moderne, în perspectivă istorică şi în complexul politic european", ed. Carpaţii, Madrid, 1959, la o sută de ani de la Unirea Principatelor române.

 

Lucrarea e importantă şi pentru viziunea autorului, în care unicul său talent dublat tot timpul de o bogată referinţă bibliografică, susţine mereu adevărul ideilor, scop continu urmărit în operele sale de P. Şeicaru.

 

Nu numai admiratorii maestrului vorbeau de marele talent al ziaristului, posibil de a fi completat astăzi şi cu al istoricului politic şi al scriitorului. Dar am putea afla acest lucru citind şi analizând respectiva carte despre Unirea principatelor împlinită la 24 Ianuarie 1859 sub domnitorul Cuza, născându-se noul stat, România.

 

Cum bine ştim talentul e un har, după unii de origine divină, al cărui loc se află ascuns în conştiinţa interioară umană, numită pe drept de eroul lui Pârvan, Alegenor, Tăcerea, de unde ea rămâne ca o formă a lumii care nu poate fi transmisă prin cuvânt, astfel se admite că esenţa gândului e inefabilă, cum ne stă de pildă marea poezie eminesciană. Totuşi avem unele corespondenţe în structurile formale, rezultate din transformările materiei în actul creator, astfel că prin intermediar ne putem apropia de unele caracteristici valabile, oricât de exterioare, cum şi arta se defineşte în Laus Daedalus de acelaşi Pârvan.

 

Fără îndoială în opera sa istorică şi politică, P. Şeicaru caută adevărul care, cum am spus-o, bazându-se pe o informaţie exhaustivă autorul suferă fizic când nu are la dispoziţie o sursă de informaţie pe care o consideră importantă. Urcând aceste trepte de valorificare, nu ne este greu să constatăm că modul de aplicare a datelor bibliografice se înscrie într’un complex specific, el odată perceput ne permite să recunoaştem, chiar dacă o lucrare nu-i semnataă, că autorul ei este Pamfil Şeicaru. De-aici suflul particular al scrisului său, încât îi simţi ritmul înflăcărat al inimii, bucuria pe care i-o dă fiecare izvor istoric, de care se ocupă descoperindu-i semnificaţiile cele mai intime.

 

Cum nu este un nou Michelet romantic, deşi anumite afinităţi nu pot fi negate, entuziasmul lui e strigătul de Evrika al savantului, descoperitor al unui nou conţinut istoric, numai după ce şi-a împlinit curiozitatea ştiinţifică şi a descris faptul, lucrurile îşi urmează mersul său real, cum o face şi astronomul fixând topografia stelelor conform calculelor sale fizico-matematice, apoi doar îşi mai ia dreptul să se minuneze de frumuseţeacerului înstelat, recurge la comparaţii şi metafore de-a dreptul poetice,fără să depăşească anumite limite, exact cum a procedat şi Pamfil Şeicaru, autocenzurându-se continu se fereşte de intervenţia insolită a fanteziei pure.

 

În acest mod, stilul său are secrete multiple, astfel că prin el reuşeşte să se adreseze celui mai simplu om dar în acelaşi timp îl atrage pe cel mai rafinat dintre intelectuali. De-aici însuşirea operei sale de a fascina pe cititor, lectura imprimându-i cadenţe ale cugetului propriu creator, odată ce ai început să-i citeşti o lucrare nu mai eşti în stare s’o laşi din mâini, până la sfârşit, descrierea istoriei în fundamentul ei real şi adevărat, prin pana maestrului are însuşiri miraculoase, de a te influenţa, ca un roman de aventuri dintre cele mai pasionante. La acest aspect contribuie atenţia ce o dă autorul nu numai cărtilor şi manuscriselor, dar şi unor declaraţii importante, scrisori, articole de ziare la care se adaogă unele amănunte rezultate din cunoaşterea biografiei exacte a eroilor de care se ocupă, căci istoria oricât ar fi de ideală în scopurile ei după G. Vico, se realizează în devenirea ei zilnică, astfel că ziaristul are înclinaţiile lui Montaigne de a lua în seamă nu atât esenţele cât, evenimentele devenirii în partea lor cât mai trecătoare, în aparenţă.

 

Poate cea mai înaltă calitate a scrisului său este claritatea expunerii, îmbrăcând ideile clare şi distincte după reţetă carteziană, dar deşi iubeşte tradiţia nu se desfată în formele perfecţiunii clasice, în acest sens e nietzschenian, atrăgându-l acea voinţă la putere, numai că spre deosebire de filozoful german nu o socoteşte drept un scop în sine, ci înrudit evident mai mult cu Balzac, voinţa e un mijloc ce ne trece din lumea fenomenală în cea ideală, putând fi confundată cu una visată, ultima nu e o panoramă în sine realizabilă, ci o luptă continuă spre o ţintă care se dezvăluie dacă oamenii vor şti să moară în picioare deci şi moartea li se arată tot ca o luptă postumă.

 

Desigur însuşirea este atât de proprie şi definitorie pentru subiectul dat, a fi doar al lui Pamfil Şeicaru, diferenţiindu-1de tot ce i se apropie, caracter al oricărei personalităţi puternice cu sclipiri nu rar geniale, depărtat violent de istoricii moderni, pentru care obiectivitatea faptelor se realizează prin simpla înşiruire mecanică a lor şi dacă îşi permit să facă un comentar, îl exprimă punându-şi pe suflet o mască de mort cu totul rece şi impersonală.

 

Aşa se explică de ce istoricul dizidenţei comuniste Vlad Georgescu, devenit directorul postului de radio Europa liberă cu sediul la Muenchen,  obişnuit cu scrierile seci ale unor istorici din ţară, n’a avut nicio înţelegere pentru opera magnifică a lui Pamfil Şeicaru, îl irita marele său talent şi scrisul său inspirat de zeul Apolo, fiind convins că istoricul trebuie să sufere de lipsă de talent, astfel că şi-a permis să critice originalitatea lui Pamfil Şeicaru acuzându-l de subiectivitate, nici nu-şi pune problema că ar putea învăţa din marile sale adevăruri, odată ce acelea în numele cărora vorbea erau false, cum au fost toate perceptele comuniste şi istoricul dizident nu avea priceperea că Pamfil Şeicaru nu a scris ca om liber despre evenimente pe care multe le-a trăit el însuşi, şi nu scria împins înainte de cnutul bolşevic.

 

Dar după cum se vede regretatul Vlad Georgescu era un infatuat care îşi luase rolul în serios, recomandându-n-se sub protecţie americană că pentru noi românii nu există altă posibilitate decât a accepta fie şi pe căi reformiste, comunismul. A fost cea mai întunecată epocă a exilului românesc. Vlad Georgescu a scris pe lângă programul dizidenţei comuniste şi o istorie a României, după tradiţia sinistrului Mihai Roller trimisul lui Stalin la Bucureşti, devenit mebrul academiei române, act de care nu ştiu ca aceastăinstituţie să-şi fi recunoscut vine, în mod public, deci să urce drumul Canosei.

 

Am protestat la editarea cărţii la ARA şi însfârşit mi s'a dat dreptate şi editorii au schimbat titlul din Istoria României în Istoria Românilor fără ca autoru să simtă că stătea înca sub influenţa celebrului Mihai Roller, dar de asta puţin îi păsa.

 

Republcată in ţară după 1989, orice om de bună credinţă îşi poate da seama pe cine slujeşte această pseudoistorie, sigur că pe români nu.

 

Consecvent programului său de dizident comunist, se mai poate constata de cei se au urechi să vadă că fidelitatea autorului penttru partidul comunist merge până acolo încâta adoptat un stil agramat, format din propoziţii simple, modelul său fiind romanul Desculţ al lui Zaharia Stancu.

 

Pe când Pamfil Şeicaru, îi cer iertare postumă pentru alăturarea dată, dar se poate clar evidenţia că stilul unic inspirat de cele nouă muze ala Parnasului, îl îndreptăţesc să ocupe un loc în Walhala marilor istorici din toate timpurile, dintre toţi fiind legat de Nicolae Iorga, cu personalitatea căruia prezenta afinităţi impresionante.

 

Desigur, adevărul despre Pamfil Şeicaru odată stabilit, el nu pierde ci din contră se înalţă prin intervenţia frumuseţii desăvârşite, de unde acea îmbinare horaţiană intre util şi frumos conferă veşnicie actului trecător al istoriei.

 

Fără marile sale personalităţi, istoria ar deveni o materie moartă, de care s'ar ocupa nişte conţopişti preocupaţi să-i completeze certificatul de deces.

 

E locul să ne manifestăm durerea de a constata că după 1989 în România, s'au publicat toţi comuniştii şi dizidenţii, în timp ce se continuă să se arunce o condamnabilă tăcere asupra operelor, mai mult decât valoroase, aparţinând lui Pamfil Şeicaru.

 

Ne vom ocupa, in continuare de cartea lui P. Şeicaru închinată Unirii naţionale din 1859. De la început reţinem planul general al lucrării pus in legătură cu problema naţionalităţilor şi a liberalismului întrodus de Revoluţia franceză. La noi, totul se conturează odată cu mişcarea lui Tudor Vladimirescu, aceasta va realiza revoluţia naţională cu conţinut social şi va pregăti insurecţia din 1848, cu consolidarea conştiinţei principiului naţionalităţilor care nu s'ar fi putut împlini şi nu ar fi cu adevărat cunoscută dacă nu ar fi fost luate în considerare de marile puteri europene apusene, inclusiv de Rusia.

 

O deosebită importanţă o are introducerea intitulată "Căteva lămuriri pregătitoare" în care ajunge la concluzia că la toate vicisitudinile istoriei, cei care au rezistat au fost ţăranii, de altfel reprezentau 97 la sută din populaţia ţărilor române. Şi în acest sens, cu mare dreptate scrie următoarele: “Când regimul de ocupaţie rusească vrea să disloce ţărănimea, s’o separe de pământ, a cărui stăpânire ţăranul nu o concepe decât individuală, prin dislocarea acestui sentiment puternic de posesie, în născocirea marxisto-leninistă a colhozurilor, a ales elementul vital al ideii naţionale ca obiectiv de exterminare.”

 
O mică mângăiere îi aduce autorului călătorii vizitatori ai ţărilor române şi se referă la memoriile contelui Hauterive, la 1785 constată că boierimea lua parte la jefuirea neamului românesc, pe când, în acelaşi timp, rămânea impresionat de calităţile morale ale ţărănimii. Peste ani, în 1939 Bernard Newman, care a cutreerat România în 1934-1935, ca şi contele de Hauterive, arată o mare admiraţie ţăranului român, trăgând concluzia: “ţăranul este indestructibil. Trânteşte-l la pământ, se va ridica mai puternic, el este “Anteu, fiul pământului”.

 

Marele ziarist scrie în legătură cu perspectivele de desvoltare a poporului român, după mai mult de zece ani de exil, în anul Unirii, 1959: “Acest Anteu al pământului românesc ne legitimează speranţele de viitor. Dar un viitor în care nu se va restaura boieria veche si nouă pentru a zădărnici marile virtualităţi ale naţiei. Acel viitor care va veni după epoca fanariotismului marxisto-leninist - înspăimântător se aseamănă cele două epoci fanariote - nu va avea şi nu poate avea nimic comun cu spiritul cosmopolit al unei clase conducătoare în divorţ cu realităţile naţionale. Năzuim spre restaurarea naţiunii în drepturile ei suverane nu spre restaurarea a ceea ce s’a prăbuşit. Dezastrul României ne constrânge la revizuiri totale de credinţi, de idei.”

 

Nici unde marele ziarist nu şi-a exprimat credinţa sa politică“ţărănista” ca în aceste rânduri şi am putea adăoga faptul că simpaţiile lui mergeau spre ţărănime şi partidul ţărănist al lui Mihalache, fără să se angajeze  politic în această formaţie. Generaţia maestrului primise lecţia din experienţa primului război mondial, când întorşi acasă erau pătrunşi de idealul împlinirii unei societăţi noi, bazată pe clasele productive în fruntea cărora, încă marele nostru Eminescu, aşezase ţărănimea. Contrar lui Cezar Petrescu, cel care în romanul "Întunecare" descrie înfrângerea acestei generaţii cu pierderea tuturor iluziilor, fire optimistă, Pamfil Şeicaru, după cum putem constata chiar din prefaţa cărţii de faţă, deşi aflat pe drumul amarnic al exilului tine sus drapelul românismului, pentru el, fără de moarte. În acest sens, consideră, dând-o drept model timpurilor sale că “ceea ce a înlesnit biruinţa de unire a fost fanatismul cu care acea minoritate s’a consacrat unei idei. Şi fanatismul exclude interesul personal.”

 

Deci, fundamentează aproape ştiinţific principiile în numele cărora va lupta cu fanatismul nobil de a se consăcra unei idei, stare ce exclude interesul personal: “Lipseşte în exil o minoritate dominată de ideia forţă a libertăţii naţionale, de-aceea exilul nu poate juca nici un rol. S’a situat în afară de istorie. Forţele creatoare ale României de mâine sunt în ţară, necunoscute, neînduplecate în lupta lor pentru libertate, profund naţionaliste, neînfricate.”

 

Şi dacă luăm în considerare că intelectualii sunt slugi zeloase ale strănilor atunci “o revoluţie naţională nu poate fi decât ţărănească adică o reacţîune a elementului istoric împotriva celui neistoric, a permanentului contra accidentalului. De acest element istoric,

de acest element care încarnează naţiunea se tem stăpânii - ruşii - ca şi vechilii lor comunişti.”

 

Din aceste consideraţii putem trage două concluzii majore:

1.     Suntem total de acord cu Pamfil Şeicaru că ocupându-ne după cel de al doilea război mondial, ruşii păstrându-şi vechile intenţii de a ne desfiinţa ca neam, de această dată în straie comuniste au aplicat metodic principiul de a distruge clasa ţărănească şi individualismul ei de totdeauna, deposedând-o de pământ, l-au trasformat pe ţăran în lucrător al colhozurilor, de unde sfânta lui rezistenţă anticomunistă!

 

2.     Din anul eliberării României de sub jugul comunismului, guvernele care s’au succedat la putere, în primul rând neocomuniştii, au preluat modul de gândire comunist declarând clasa ţărănească desfiinţată de ultimele încercări ceauşiste de a-i muta pe ţărani în blocurile devenite adevărate închisori. De-aici rezultă marea eroare de a fi neglijat problemele ţărănimii care pentru ei nu mai există. Ori redresarea României nu se va putea realiza până nu determinăm pe oameni să se întoarcă la sate, vatra lor strămoşească schimbată pe o locuinţă comunistă de la oraş. Pentru acest lucru meseria de ţăran va trebui să devină rentabilă, omul legat de pământ pentru a reînvia se va bucura de toate înlesnirile că doar prin munca lor vom avea pâinea cea de toate zilele, pe care astăzi o cerşim de prin vecini şi chiar mai departe.

 

Atâta timp cât banii statului sprijină toate fabricile ridicate de comunişti, desigur nerentabile şi se neglijează satul cu nevoile lui, mersul spre faliment al României este de pe acum asigurat.

 

Iar suntem nevoiţi s’o spunem, marea tragedie de azi a ţării noastre trebuie pusă în legătură cu rămânerea la putere a vechilor comunişti, aceştia nici dacă sunt conduşi de bunăvoinţă, nu ne pot ajuta din cauză că nu se pot lăpăda de ideologia prin care au adus odată România, până pe marginea prăpastiei.

 

Pentru învăţătura ce-o putem scoate, vom cita şi ultimul pasaj al capitolului: “Ocupaţia rusească, ticăloşia vechililor marxisto-leninişti, frenetici ai renegării naţionale, fac o cruntă pedagogie naţionalistă poporului român. Şi asprei formaţii morale, pe care o impune epoca fanariotismului marxisto-leninist, vom datora restaurarea suveranităţîii naţionale.Şi nimănui altcuiva.”

 

Maestrul dă un răspuns tardiv politicienilor români de astăzi, care indiferent de coloratură, amăgesc poporul spunându-le că odată cu intrarea României în Europa, automat toate greutăţile, în primul rând economice, vor dispărea. Lucrurile nu stau deloc aşa. Uniunea europeană de astazi nu e deloc o instituţie de binefacere ci uniunea unor state care îşi apără unele interese comune, ori pentru aceasta se cuvine să reprezinţi ceva, şi nu cum cred oamenii noştri că ni se vor umple cu bani buzunarele goale. Adică, aşa cum o scrie Pamfil Şeicaru sau interbelic un mare democrat liberal, Vintila Brătianu, nu ne vom putea redresa decât prin noi înşine, asta înseamnă să datorezi restaurarea suveranităţii naţionale, poporului român şi nimănui altuia.

 

Se cuvine să mai amintim că marele ziarist se referă la aspra formaţie morală prin care ne vom putea câştiga suveranitatea naţională, o noţiune sacră pe care şi vechii şi noii conducători ai României nu o mai iau în seamă, ei dacă trăiesc împreună cu supuşii lor peste bine şi rău, e fiindcă şi-au însuşit zic ei modul de viaţă european, de unde se vede că au dreptate cei ce susţin că noi imităm Europa doar în ce are mai rău şi nu ne însuşim nimic din calităţile sale majore.

 

În continuare, vom începe analiza cărţii lui Pamfil Şeicaru, cu capitolul al cincilea, "Tudir Vladimirescu. Revoluţia naţională cu conţinut social". Vom prezenta în paralel portretele celor doi protagonişti ai revoluţiei din 1821, petrecută pe teritoriul Valahiei.  Iată introducerea înlocuitoare a peisagiului interior: “In Valahia, Ipsilanti a dat piept cu un adversar de altă calitate, un autentic revoluţionar care nu reprezenta boierimea, reprezenta şi apăra ţărănimea... Revoluţia lui Tudor Vladimirescu a iniţiat o mişcare care a durat un secol abia în Martie 1919, prin decretul de expropriere şi împroprietărirea ţărănilor, completat cu decretul-lege privitor la introducerea votului universal, primele obiective politice şi economice au fost atinse.”



 

Pamfil Seicaru

 

 

 

UNIREA NATIONALA,

IDEIA FORTA A ROMANIEI MODERNE, IN PERSPECTIVA

ISTORICA SI IN COMPLEXUL POLITIC EUROPEAN

 

 

 

 

Editura "Carpaţii"

MADRID

1959

 

La început revoluţia lui Tudor era îndreptată împotriva opresorului fie român, fie străin, apăra pe tăran, de unde pe drept era considerat ca şi domnul ţăranilor. Mai pe urmă, sub influenţa unor boeri pământeni a căror loialitate nu putea fi pusă la îndoială, mişcarea lui Tudor a luat o direcţie naţională.

 

“Alexandru Ipsilanti, fiul lui Constantin Ipsilanti care domnise în Valahia între 1802 şi 1806, primise o aleasă instrucţie, având ca profesor pe marchizul de Saint-Aulaire; fusese aghiotantul ţarului Alexadru l şi şeful suprem al Eteriei. În faţa acestui om important se ridica un boierinaş obscur, sulger, ţăran din Vladimir, ţinutul Gorjului. Puţin comunicativ, o trăsătură cu totul rară la gorjeni cari sunt plini de căldură sufletească, spirite sprintene, zeflemişti, Tudor Vladimirescu era tăcut, neînduplecat, aspru la gând şi la faptă.” Maestrul a fost la Cloşani la meterezele lui Tudor, unde pietrele sure ale munţilor, platoul fără niciun arbore, muţenia locului totul, în acel peisaj, evoca sufletul sumbru al lui Tudor. Rămas credicios Porţii otomane, într’o scrisoare adresată vornicului Văcărescu, pe care P. Şeicaru o compară cu un strigăt a cărui autenticitate revoluţionară este de o rară elocvenţă: “Ce pretindeţi că noi ne-am răzvrătit contra Patriei şi ne faceţi din aceasta o crimă? Dar Patria este poporul, nu hoarda de jefuitori. Ce am întreprins eu împotriva poporului?”

 

Dascălul şi mentorul lui Tudor a fost episcopul de Arges, Ilarion, o figură foarte înteresantă, crescuse lângă mitropolitul Dosoftei, învăţase limba franceză, astfel că intrase în contact cu literatura franceză, i-a citit pe Rousseau, Voltaire şi enciclopediştii, cei din jur îl porecliseră “voltairian-ul”. Prin Ilarion, susţine autorul, că Tudor ajunsese în legătură cu ideile Revoluţiei franceze, menite să schimbe rânduiala societăţii. Episcopul grec Ilarion ura şi el pe boeri, lua partea ţărănimii.

 

În tabăra cealaltă Rigas întemeie la Bucureşti în 1810 societatea literară Eteria, urmată de un ziar literar la Viena, apoi în 1813 alta la Atena şi în 1815 la Odesa. Rigas ca întreaga burghezie greacă era entuziasmat de ideile revoluţiei franceze, conducerea ei fiind asigurată de aristocraţia Fanarului. Şi cum Rusia devenise anti-otomană, eteria se făcuse filo-rusă, Ipsilanti şi Moruzzi figurau ca agenţi ruşi în Principate, primul ca general a fost numit şeful suprem al Eteriei.

 

După înfrângerea lui Napoleon, ţarul Alexandru I, în prima parte a domniei sale manifesta un amestec de liberalism şi misticism. Pentru politica internă îl avea pe Speranski, iar pentru politica externă, mai ales în problema Orientului pe Capo d’Istria. Tatăl acestuia din urmă, făcea parte din grecii fruntaşi ai insulei Corfu, pe care francezii, după ocuparea insulei, îi aruncară în temniţă. După ce insulele ioniene au fost puse sub protectoratul Rusiei, după pacea de la Tilsit Ion Capo d’Istria pleacă în Rusia unde încurând va deveni favoritul ţarului Alexandru I. Capo d’Istria era destul de inteligent să nu pună în discuţie problema Greciei, cu toate că gândurile sale erau îndreptate spre patria sa îndepărtată. El propuse ca Moldova, Valahia şi Serbia să fie constituite în trei principate federative, conduse de familii princiare germane, sub suzeranitatea Turciei şi cu garanţia marilor puteri europene. A fost elogiat pentru nobleţea lui sufletească de prinţul Gortchacov, acesta mărturisise, că îi datorează tot ce avea mai bun în el, iar Nesselrod, ministrul de externe al lui Nicolae I, îi lăuda sentimentele nobile şi desinteresate.

 

Credinţa revoluţionară a lui Capo d’Istria s’a lovit de realismul politic al cancelarului Metternich, exponentul concepţiei Sf. Alianţe din 1815, care prevedea sustinerea orânduirii internaţionale, cu menţinerea raporturilor dintre statele care-şi rezervau drepturi de reciprocitate în ce priveste securitatea marilor puteri europene, cu excepţia Franţei,învinsă, reprezenta revolutia franceză.

 

Avându-l aliat pe Castlereagh, ambasadorul Angliei la San Petersburg, îl convinge pe ţarul Alexadru I, la conferinţa de la Tropau, că răscoala regimentului de gardă Semenovski, s’ar putea repeta dacă nu-şi va recunoaşte adevăraţii aliaţi, astfel că vor fi sacrificaţi, Capo d’Istria, Ipsilanti şi cauza grecilor, în aşa măsură că va fi chiar combatută ca orice adversar de temut.

 

Alexandru I era o fiinţă plină de contradicţii, Chateaubriand întâlnindu-l la congresul din Verona (1822) observă că ţarul nu admitea ca libertatea să se facă decât de sus în jos. În 1823 ţarul nutrea speranţa să pună la  dispoziţia cabinetelor europene armata rusă pentru a restaura puterea absolută, scopul final fiind acela do a crea un precedent, ca acesta să fie aplicat ulterior şi în Rusia.

 

În 1825 murind ţarul Alexandru I, ducele Constantin renunţă la tron în favoarea fratelui său, viitorul Nicolae I. În popor se răspândise credinţa că Alexandru I nu murise în 1825, rătăceste ca şi călugăr cerşetor pe nume Fedor Kusnici, şi de fapt s’a stins din viaţă în 1860 la o vârstă înaintată. Respectivul călugăr se spune că semăna fiziceşte cu Alexandru, populaţia din Irkuts îl venera ca pe un sfânt. Scriitorul Merejkovski în romanul "Viaţă şi moartea lui Alexandru I" crede că la originea dispariţiei ţarului Alexandru, ar fi stat dorinţa lui de a-şi ispăşi păcatul de a fi fost complice la asasinarea tatălui său, Paul I.

 

În Valahia, deoarece interesele lui Tudor cu ale lui Ipsilante au început să intre în conflict, cei doi au hotărât să se întâlnească la Colentina aşa cum s’a şi întâmplat. P. Şeicaru citează lucrarea lui Pouqueville, consulul Franţei la Ianina, în timpul revoluţiei lui Tudor, pe care o relatează în cartea sa "Histoire de la regeneration dela Gréce" inclusiv despre întâlnirea de la Colentina. Francezul atribuia lui Tudor o totală respingere a propunerilor greceşti, argumentele sale fiind mai mult decât întemeiate: “Astfel ca principe" se adresează lui Ipsilanti: "ţinta voastră este să se emancipeze Grecia, deci locul vostru nu e aici. Duceţi-vă, treceţi Dunărea, măsuraţi-vă cu turcii; în ce me priveşte nu am pretenţia că lupt împotriva lor. Grecia aparţine grecilor şi România Românilor”.

 

După această convorbire Ipsilanti însărcină pe grecul Sava să-l prindă pe Tudor, şi prin trădare să-l omoare ceea ce în curând s’a executat. Pentru noi românii, încheierea perioadei fanariote cu hotărârea Sultanului să confirme domni pământeni, pe cei aleşi, ca cei mai buni, de opinia publică, în persoana lui Ion Sturdza în Moldova şi Grigore Ghica în Valahia, constituie cum arată autorul o fază nouă în istoria Principatelor, ideea naţională câştigase prima bătălie.

 

Mai departe (cap.: Domniile pământene) cu toate că după convenţia de la Ackermann (7 Oct. 1828) şi tratatul de la Adrianopole (14 Sept 1829) principalele române cădeau sub dominaţie rusească, ideea naţională câştigă tocmai prin prezenţa unei puteri care sub aparenţa că vrea să ne civilizeze, prin regulamentul organic căuta să ne transforme într’un satelit, mai precis gubernie, a călit pe patrioţii români în lupta lor, astfel că pentru generaţia din 1848 cel mai mare duşman al poporului român era Rusia împotriva căreia s’a îndreptat insurecţia, mai ales în Valahia.

 

Având în vedere situaţia ţărănimii în Rusia, o descrie în mod genial Gogol, în cartea Suflete moarte, Kiseleff oricât ar fi avut intenţii bune nu putea să le aplice la români, în timp ce în ţara sa. Nicolae I nu era în stare să desfiinţeze şerbia, atât i se împotrivea clanul marilor proprietari.

 

În acelaşi timp, pe când între Nicolae I şi marele Constantin se duce lupta pentru tronul Rusiei, tinerii ofiţeri ruşi cu aspiraţii revoluţionare au organizat folosind vacanţa tronului, revoluţia decembristă (1825). Desigur dacă prinţul Trubetzkoi nu s’ar fi mulţumit numai să concentreze regimentele insurecte în faţa senatului şi apoi să-şi limiteze revolta doar la nişte manifestaţii verbale, soldaţii strigând “Trăiască Constantin şi ţia lui Constituţia” poate ar fi reuşit dar peste toate s’a adăogat şi amânarea loviturii cu patru săptămâni, asigurând mersul spre o înfrângere sigură. Este semnifcativă observaţia lui Joseph de Maistre, ambasador al celor două Sardinii la Petersburg: “Să se ivească un oarecare Pugatciov de la universitate şi Statul se va rupe ca o bârnă putreă.”

 

Existau pe atunci în Rusia două organizaţii revoluţionare. Una, societatea Nordului condusă de Muraviev şi cea a sudului radicală având în frunte, pe un adevărat precursor al lui Lenin, Pestel. Acesta preconiza, cu un secol înainte de revoluţia bolsevică comunistă, colectivismul economic. Alexandru Herzen în cartea lui "Conspiraţia  rusească din 1825" aminteşte de testamentul lui Pestel care propunea ca măsură primă etatizarea tuturor bunurilor. Chiar anarhistul Bakunin în broşura "Romanov, Putgaciov, Pestel" era pentru ideile celui din urmă.

 

Nicolae I, urcat pe tron, va opune idealiştilor revoluţionari un realism bazat pe o voinţă şi vigoare herculiană, apărându-şi monarhia cu o neînduplecată energie. După ce restabileşte ordinea internă, ţarul îşi revede politica externă îndepărtându-se de Austria lui Metternich şi se apropie de Anglia lui Caning, dar nici Franţa nu e neglijată cu totul.

 

Wellington, eroul de la Waterloo îl va vizita pe ţar la Sân Petersburg, la 1 Martie 1826, recunoscând legitimitatea preţentiilor ruseşti asupra Principatelor şi drumul spre soluţionarea favorabilă a problemei greceşti. În acest sens în 1828 s’a semnat un protocol anglo-rus, ratificat la 6 Iulie la Londra de către Anglia, Rusia şi Franţa.

 

Bine se observă că politica reactionară a lui Metternich e fundamental revizuită şi astfel pe drept ministrul englez Caning a repurtat o victorie asupra Sfintei Alianţe a lui Metternich şi Austria. Astfel se putea susţine că Sfânta Alianţă nu mai reprezenta decât membrelele separate ale corpului, “membra dejecta.” Se revenea la politica pentru care Alexandru I îl concediase pe Capo d’Istria, îngropând cauza Greciei.

 

Se reluau unele idei revoluţionare, nu din cauza vreunei admiraţii ivite peste noapte ci se continua războiul contra Turciei pentru consolidarea puterii proprii, problemă în care autonomia Greciei urma să fie rezolvată pentru a servi interesele de expansiune, în primul rând ruseşti. Turcia n’a acceptat noua situaţie şi astfel Rusia e nevoită să susţie un război, destul de lung şi anevoios.

 

Însfârşit Rusia iese învingătoare şi contele Orlov semnează tratatul de la Adrianopole, ca pe o victorie rusească în Balcani.

 

Prin convenţia de la Akermann (7 Oct. 1826) pentru Principate se stipula ca domnii să fie aleşi pe timp de şapte ani, dintre boerii autohtoni, cei mai bătrâni şi mai capabili, cu asentimentul Porţii. Conventia punea făţiş Principatele sub protectoratul rus, ele deveneau un spaţiu al intereselor exclusiv ruseşti.

 

Situaţia domnitorilor Ion Sturdza şi Gr. Ghica numiţi fără consimţământul Rusiei, era agravată şi de faptul că toţi grecii expulzaţi s’au întors în ţară iar prin două firmane ruseşti cereau restituirea averilor mănăstireşti călugărilor greci.

 

Tratatul de la Adrianopole n’a făcut decât să accentuieze puterea Rusiei în Principate sau cum spunea lordul Aberdeen, imperiul otoman era la picioarele Rusiei. Tratatul de la Adrianopole (14 sept 1829) prevedea restituirea formală a Principatelor Turciei pe când Rusia îşi întindea stăpânirea asupra braţelor Dunării (8 km. sud de braţul sf. Gheorghe) dar se menţineau anumite drepturi care conduse abil ar fi putut sa ne asigure autonomia cel puţin internă. Domnii erau aleşi pe viaţă.

 

Armatele ruseşti (să fiu iertat dacă eram ispitit să scriu cele sovietice) din momentul când au trecut Prutul, intrigile boerilor şi-au arătat efectele. În Moldova Ion Sturdza, denunţat continu la San Petersburg ca inamic al Rusiei, a fost arestat şi trimis sub escortă în Basarabia. Grigore Ghica, domnitorul Valahiei, a avut timpul să fugă la Braşov.

 

În capitolul dedicat Regulamentului Organic, P. Şeicaru, obiectiv, respecta adevărul şi îl descrie pe contele Kiseleff, “pătruns de ideile liberale, avea o viziune amplă a problemelor politice, de o mare putere de muncă, cu totul neobişnuita, un spirit drept.” Saint Marc de Girardin care l-a cunoscut îl vede astfel: “activ, neobosit, semeţ, iubind să comande, fără să se teamă de amănunte sau să se repete, el găsea în Principate ceea ce îi trebuia spre a-şi exercita însuşirile. Şi mai adaugă P. Şeicaru: “Toţi contemporanii sunt de acord în a-i lăuda, firea necoruptibilă, ceea ce era cu totului rar la demnitarii ruşi grăbindu-se să adaoge, şi la boerimea românească.” (Să ne amintim de capodopera lui Gogol, piesa Revizorul din care putem deduce că de fapt corupţia constituia o a doua natură a rusului concurată, desigur, şi de obiceiurile strămoşeşti, fanariote, ale românului).

 

Bassarguine, un alt contemporan cu el, ni-l descrie ca “inteligent, abil, energic, avea darul să-şi ataşeze oamenii şi mai ales pe subordonaţii lui. O nobleţă cavalerească inspira gândirea şi actele lui.” Autorul nostru îi mai dă câteva date biografice, nu lipsite de valoarea lor: “Ofiţer al cavalerilor de gardă ai ţarului, el participase la 25 de bătălii contra lui Napoleon, dovedind curaj şi acel calm în mijlocul luptei care defineşte pe adevăratul şef. În faţa porţilor Parisului, ţarul Alexandru I l-a înaintat la gradul cel mai râvnit de ofiţerii ruşi: aghiotant al ţarului.” (Nu putem rezista la ispita să nu credem că un atare om înzestrat cu mari calităţi, nu i-a slujit lui Lev Tolstoi drept model la crearea eroului său din romanul "Război şi Pace" neuitatul, Andrei Bolkonski).

 

Iată omul pe care l-a trimis ţarul Nicolae I să organizeze Principatele române, dându-le un regulament organic. Se întelege că misiunea dată i-a stimulat toate virtuţile de şef şi administrator excepţional. Chiar în momentul intrării sale în Principate a avut de înfruntat o epidemie de ciumă apoi de holeră pe care le-a jugulat prin măsurile sanitare luate. S’a întâmplat ca în urma unei secete, agravată de pustiurile aduse şi de armata rusească de ocupaţie (ca peste decenii de armata sovietică) s’a declanşat o foame generală pe care Kiseleff a stăpânit-o împărţind populaţiei din rezervele armatei, pe când în anul viitor, bun în recoltă, a redepozitat cerealele ce lipseau în hambarele armatei.

 

P. Seicaru citează părerile lui A.D. Xenopol în legătură cu Regulametul organic. Desigur contribuţiile administrative ale regulamentului nu puteau decât să fie lăudate, dar în schimb problema principală a ţărănimii a suferit, în mare parte, un regres vizibil, în primul rând, cantitatea de lucru în care se cuprindeau corvezile, s’a mărit iar întinderea pământului pe care proprietarul să-l puie la dispoziţia ţăranului era mult micşorată, ceea ce dădea o lovitură grea ţăranului român. Pentru a satisface interesele boerilor, pământul fiind mult redus îl va obliga pe ţăran să reducă numărul vitelor şi să-şi micşoreze încă mai mult prin datoriile  ce-l apăsau, veniturile, astfel că până la sfârşit îl aştepta ruinarea totală.

 
Mai mult, cum Regulamentul organic încredinţa alegerea domnitorilor unei adunări de boeri, asupra acestora Rusia putea să-şi manifeste propria voinţă, definea concepţia ţarului Nicolae I, prin care soarta României era pecetluită să devină în viitor un satelit al Rusiei ori o gubernie.

 

Cazul contelui Kiseleff ne demonstrează încăodată că un om înzestrat cu calităţi excepţionale, pentru a le pune în apilcare depinde şi de sprijinul societăţii în care trăieşte, mai ales dacă e vorba de un regim totalitar cum sigur, era Rusia ţaristă, pe acele timpuri.

 

Să dau câteva exemple. Opozanţii reformelor lui Kiseleff erau în primul rând boerii modoveni şi valahi, proprietari de pământuri cum îi pomeneşte într’o scrisoare trimisă de contele Kiseleff lui Butenev, ambasadorul Rusiei la Constantinopol: “aceşti bărbosi care sunt, fără îndoială cei mai turbulenţi băgători de zâzanii dintre toţi oamenii cu barbă care mişună sub bolta cerului.” Dar rezistenţa cea mai acerbă venea chiar de la curtea imperială rusească. Cum putea să introducă un regim reprezentativ, occidental, când dădea de opoziţia ministrului de externe al lui Nicolae I, Nesselrod, cel care considera democraţia “confuză şi anarhică” iar regimul reprezentativ, complicat şi inaplicabil în ţările înapoiate ca Principatele române.

 

Dar, după cum am mai scris, ţarul Nicolae I în 1833 a constituit al V-lea birou al Cancelariei imperiale dându-i sarcina să pregătească abolirea şerbiei. Aşa cum a descris-o Gogol în Suflete moarte, pe drept, ţarul o considera ruşinea domniei lui, ţăranii ruşi erau trataţi de proprietarii lor ca fiinţe lipsite de orice drepturi, puteau fi vânduţi ca vitele. Tot ţarul i-a mărturisit că miniştrii lui, la care li se adaogă unii membrii ai familiei sale, nu i-au înţeles sentimentele fiind refractari abolirii şerbiei. Fiindcă nu se pot înţelege evenimentele din Moldova şi Muntenia fără a cunoaşte epoca ţarului Nicolae întâi vom reţine portretul ce i-l face un contemporan (Grünwald) în Memoriile sale “în fond Nicolae I era generos, de o rară nobleţă, dar nu mai puţin, cum i s’a spus 'Don Quijote al autocraţiei' şi în consecinţă “jandarmul Europei.”

 

Cum putea fostul aghiotant al ţarului să îmbunătăţtească starea ţăranului român, în timp ce în Rusia situaţia se arăta mai mizerabilă şi nici ţarul, în persoană nu reuşea să o schimbe, abolind şerbia.

 

Mai departe, autorul, în legătură cu descrierea social politică a Rusiei, se referă la cartea preţioasă "Lettres de Rusie" a marchizului de  Custine apărută în 1839, republicată în 1946 de Henri Massis, cu o admirabila prefaţă a acestuia. În 1930 a fost editată şi la Moscova în prefaţă, considerată de ruşi, “cartea cea mai inteligentă scrisă asupra Rusiei, de un străin.” Pamfil Şeicaru consideră cartea lui Custine (La Russie en 1839) drept cea mai preţioasă contribuţie la cunoaşterea psihologiei social-politice ruseşti, indiferent de regim. Custine ca fin observator ajungea la concluzia: “Aici (în Rusia) a minţi înseamnă să protejezi societatea, să spui adevărul înseamnă să zdruncini Statul.”

 

Desigur, concluzie valabilă în 1839, 1959 ca şi în 2001. E cazul să ne reamintim că la instalarea comunismului rusesc în România, nimeni nu s’a îndoit că întreaga ideologie corespunde unei mari minciuni. Dar datorită şi timpului scurs, intelectualii români, tot minţind în numele partidului, au ajuns să creadă în propriile lor farse, dezorientarea lor social-politică ducându-i la putere şi după 1989 tot pe comunişti, de unde spiritual cultura românească trece printr’un regres dureros şi asta fiindca pe răsadul minciunilor nu creşte nicio floare a adevărului!

 

Pamfil Şeicaru semnalează, oarecum intrigat, că istoricii români nu cunosc cartea preţioasă a lui Custine, călăuză pentru cei ce vor să înţeleagă spiritualitatea social-poiitică a Rusiei, calitate recunoscută chiar de ruşi. Răspunsul e simplu: Pamfil Şeicaru în căutarea adevărului istoric îi cercetează sursele citând, în primul rând, cu predilecţie pe contemporani, după ideea lui Heidegger, cu cât te apropii de originile unui fenomen îi descoperi şi esenţele, pe când istoricii din ţară au obiceiul să primească un pseudoadevăr deformat prin gândirea altuia, nu rar, de convingeri marxiste, deci intenţionat tendenţioase.

 

Ca încheiere la acest capitol privitor la Regulamentul organic îl voi cita intâi, pe marele nostru Xenopol, cu următoarea sentinţă dreaptă: “Regulamentul organic era, deci, cu toate binefacerile, mai degrabă un instrument al dominaţiei decât o constituţie a ţărilor româneşti.”

 

Doar acceptând acest corectiv, vom putea fi de acord cu părerea marelui ziarist: “Şi totuşi Regulamentul a însemnat cea mai importantă operă de rânduială administrativă, mulţumită căreia s’a pus capăt unei stări haotice, în care bunul plac era unica normă.”

 

Ori ar fi să ne lăsăm duşi de vorbele înţeleptului Laocoon că lui îi este teamă de Greci, ca nouă, de ruşi, chiar şi atunci când îi aduc daruri. Oare mărinimia ţarului era chiar gratuită, pe el îl interesa viitorul României numai pentru a o civiliza (se cunoaşte apropierea ce se poate face între a civiliza şi sifiliza), ori dorea să-şi lustruiască viitoarea intrare, ce-i va sluji de poartă deschisa spre Europa, cu noua sa gubernie?

 

In scurtul capitol "Evoluţia spiritului critic între 1821 şi 1848" de fapt, autorul se referă la influenţa politică şi culturală a Franţei asupra evoluţiei spiritului public şi progresul cultural al Moldo-Vlahilor, de unde citează o carte ce nu poate lipsi cercertătorului respectivei epoci şi anume e vorba de "Bibliogrfia franco-română" publicată de George Bengescu, în 1907.

 

Aşa dar, marele ziarist îşi ia un scurt răgaz, să poposească între cărţile dragi, suferind organic - aşa cum am mai arătat-o şi o voi mai arăta ori de câte ori vom avea ocazia - dacă îi lipseşte vreuna, necesară pentru ca informaţia sa bibliografică să fie, cât de cât, completă. Adevăratul istoric e şi un căutător de comori, care nu se epuizează niciodată, drumul său este şi al absolutului, spre el năzuieşte fără să-l atingă vreodată. De unde, se poate deduce că devenirea evenimentelor istorice se desfăşoară pe un fond veşnic acelaşi, ţinând de perfecţiunea ideală, evident prezentă şi în activitatea ziaristului. Din acest motiv istoria nu-i o simplă înşirare de date cronologice, cum cred unii. Hegel are dreptate ea este întruparea spiritului divin în mersul lui spre cunoaşterea absolută, aşa cum arătam ceva mai sus. De pildă, evenimentele, multe sunt trecătoare, pe când spiritul creator posedă concepte specifice, aproape veşnice, planurile se întrepătrund dar sunt şi independente, monade în sine, fără ferestre deschise înafară.

 

De la început maestrul nu poate împărtăşi părerea lui G. Bengescu, că prima teză de doctorat, la Paris a trecut-o în 1850, George Costaforu.

 

Ori, constată P. Şeicaru din 1803, în 1820, 1825 şi 1830 au studiat tinerii fii de boeri facultatea de drept iar din 1821apar tot mai mult cărţi consacrate Principatelor. Astfel în 1821 apare "Essais sur la Valachie et al Moldavie, theatre de l'insurrection dite d'Ipsilanti" de contele de Salaberry, "Lettres sur la Valachie ou observations sur cette province et ses habitants” scrisă între 1815 până la 1821 de F. Recordon şi însfârşit, "Tableau historique, geographique et politique de la Moldavie et de la Valache" de W. Wilkinson, fost consul general al Angliei la Bucureşti. În 1836 M. Kogălniceanu publică la Berlin în franceză primul volum din "Historie de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens" şi "Exquisse sur l'histoire, la langue et les moeurs des tigains, connus en France sous le nom de Bohemiens."

 

În anul 1840 apare o carte de Ed. Touvenel, cu o hartă amănunţită despre bazinul Dunării. În 1837 apare o carte despre Principate sub conducerea lui Demidoff, membru al Academiei imperiale din San Petersburg şi al Institului Franţei o carte dedicată ţarului Nicolae I despre Ungaria, Valahia, Moldova, Rusia meridională şi Crimeia, cu o sută planşe de Raffet.

 

În sfârşit interesul francezilor pentru Ţările româneşti, arătat şi în diferite reviste ale timpului se datora şi studenţilor români de la Paris, care în 1839 au format Societatea studenţilor români. Entuziasmul lor patriotic i-a câstigat pe Edgard Quinet (căsătorit cu Hermiona Asachi) şi pe Michelet, de partea cauzei românilor, iar în timpul revolutiei din 1848 o delegaţie de studenţi români, au exprimat simpatia poporului român pentru Republica franceză.

 

În acelaşi spirit, în ţară, domnitorul Mihail Sturdza în 1835 a întemeiat Academia mihăileană, universitatea de mai târziu, Mihail Kogălniceanu inaugurându-şi cursul de istorie, deschis cu o răsunătoare lecţie de patriotism.

 

Atât domnul Moldovei cât şi al Valahiei (G. Bibescu) erau străbătuţi de imperativele “ideii nationale”. "În preajma anului 1848 ideia naţională avea, ca şi în faza primă a revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, un puternic conţinut social. Burghezia vroia ştergerea tuturor privilegiilor boiereşti iar intelectualii, fie întorşi de la studii din străinătate, fie formaţi în ţară, doreau să facă din ţărănime o clasă înstărită şi care să participe la viaţa politică.

 

Revoluţia din 1848

 

Profitând de răscoala paşei Mehmed-Ali împotriva Turciei şi Sultanului, Rusia sare în ajutorul ultimei şi trimite o oaste de 15.000 soldaţi (4 Aprilie 1833) aceştia conduşi de generalul Muraviev debarcă pe coasta Bosforului să apere Constantinopolul. Desigur, atât ţarul Nicolae I cât şi cancelarul Nesselrod considerau prăbuşirea Turciei ca iminentă dar preferau ca ea să se întâmple sub ocrotire rusească pentru a evita inevitabila ciocnire cu statele europene.

 

Prin contele Orlov, ambasadorul extraordinar al ţarului, ruşii câştigă încrederea turcilor şi astfel se semnează tratatul de la Unkiar-Skelessi la 8 Iulie 1833. Prin acesta, Turcia devine portarul strâmtorilor în slujba ţarului iar Marea Neagră un lac rusesc. Pentru P. Şeicaru acest tratat va fi cauza viitorului război din Crimeia, Palmerston, premierul Angliei n’a uitat niciodată înfrângerea diplomatică britanică.

 

Pentru români Rusia protectoarea Turciei devenea unica putere de care ei trebuiau să ţină seama. Redăm, pentru cunoaşterea situaţiei, un aspect grăitor, semnalat de marele ziarist: “Dacă ţarul Nicolae înţelegea să se facă o bună administraţie în ţările româneşti, nici un moment, însă, nu s’a gândit să înlesnească emanicparea politică de sub tutela Rusiei al acestor două ţări. Cei doi domnitori erau consideraţi ca doi reprezentanţi ai ţarului, aşa cum sunt azi guvernele României simple forme de reprezentare ale intereselor Kremlinului. Evident, cu o mare şi fundamentală deosebire. Gheorghe Bibescu şi Mihail Sturdza erau în gând şi simţire români, ei luptau să sporească într’o cât mai mare măsură autonomia Valahiei şi Moldovei, pe când politrucii comunişti chinuie nenorocitul nostru neam spre a spori predominarea Rusiei în afacerile româneşti. După 1830 şi cu atât mai mult după 1833, Rusia înţelegea să trateze Principatele ca două provincii ruseşti.”

 

Gheorghe Bibescu (1842-1848), în momentul de când devenise domn, opoziţia naţională se grupase în jurul lui Ion Câmpineanu şi erau împotriva protectoratului Rusiei, atitudine mai manifestă după încheierea tratatului de la Unkiar-Skelessi. Totuşi, opoziţiei, cu toate că era inspirată de un patriotism curat, îi lipsea simţul oportunităţii politice, I. Eliade Rădulescu, purtătorul de cuvânt al opoziţiei în Curierul românesc ataca Rusia, Al. Ghica fiind scos din domnie.

 

În schimb, Gh. Bibescu a încercat să domnească bazat pe realismul raporturilor politice în fruntea cărora sta Rusia şi deci în limitele legale să obţie ce se cuvenea, în 1843 călătorind la Constantinopol, unde e primit cu mare cinste, obţine de la turci reglarea sistemului vamal călcat în picioare de ei şi de ruşi, astfel că Valahia recăpătase dreptul de a percepe 5 la sută din mărfurile intrate în ţară.

 

La fel a avut ingeniozitatea să respingă cererea depusă în 1843 de A. Trandafillof, cetăţean rus, de a exploata zăcămintele miniere din Valahia. Propunerea n’ar fi fost rea, dacă prezentarea tipic rusească nu ar fi rănit susceptibilitatea opiniei publice în sânul câreia s’a format un climat naţional.

 

În 1841, Mihail Kogălniceanu editează "Arhiva românească" în care publicase documente privitoare la trecutul Moldovei, iar la Bucureşti August Treboniu Laurian publica "Magazinul istoric pentru Dacia" unde N. Bălcescu scrisese răsunătorul articol "Românii şi fanarioţii",  cât şi "Puterea armată la români", "Starea socială a muncitorilor plugari în Principatele româneşti in deosebite timpuri", din ele se poate deduce atitudinea politică a lui N. Bălcescu, exprimată, de pildă prin cuvintele: “Vai de acele naţii unde un mic număr de cetăţeni îşi întemeiază puterea şi fericirea pe robia gloatelor”. Un articol tradus în franceză: "Questions economique de Principauté dannubien" apărut la Paris în 1850 a fost elogiat de Michelet în "Journal des Economistes" considerându-l pe Bălcescu un erudit de prim ordin şi totuşi un spirit practic, foarte precis, foarte luminonus. Un alt fapt ce avea darul să provoace ostilitatea ruşilor era problema călugărilor greci, recalcitranţi, ştiindu-se protejaţi de vecinul din Răsărit. Bibescu a arătat o mână forte, alungând peste hotare 2 călugări care au comis o infracţiune, de altfel de la cuvântul aghios = sfânt, ţăranii au derivat cuvântul “aghiuţă”.

 

Domnitorul prin lege a reglementat veniturile eclesiastice şi s’a fixat prelaţilor un salariu. Cu toate protestele mitropolitului Neofit la San Petersburg, Bibescu a primit câştig de cauză, deoarece Kiseleff fiind consultat-era ministrul domeniilor imperiale - cunoscând bine problema bărboşilor călugări greci, petiţia lor, pur şi simplu, le-a fost respinsă. Într’o scrisoare adresată lui Kiseleff, domnitorul Valahiei se plânge ca unui prieten, de toate greuţăţile pe care le are şi ajung să-l scârbească de funcţia sa.

 

Ţarul Rusiei Nicolae I ca reacţie la revoluţia franceză din 1830 când a fost detronat Carol al X-lea, în 1833 l-a numit pe Uvarov ministrul instrucţiei publice dându-i misiunea să închidă cursurile învăţământului superior, pentru ca tinerii să nu mai ajungă în contact cu ideile pernicioase, revoluţionare. E de prisos să mai adaog faptul că acest Uvarov era mai mult decât reacţionar, considera serbia şi autocraţia, forţele statului ţarist. În acelaşi timp, Nesselrod printr’o notă îi cerea şi lui Kiseleff închiderea cursurilor de învăţământ superior. Autorul mai specifică faptul că după 1830 după răsturnarea lui Carol al X-lea până în 1848 când a fost detronat Louis - Phîlippe, a existat o stare continuă ravoluţionară întreţinută de socialiştii francezi Blanqui, Raspail, Barbčs şi alţii. În acest spirit, revoluţia din 1848 în Franţa a avut un caracter social şi secundar politic, rezumat în cuvintele lui Prudhon din articolul "Toast ŕ la revolution",: “Dreptatea nu şi-a spus la 1789 ultimul ei cuvânt.” Se mai subliniază că în 1848 în Franţa socialismul francez reprezentat de Louis Blanc, Proudhon, Blanqui, înfrunta pentru prima oară capitalismul. Marx l-a calificat “utopic” deoarece majoritatea dintre ei erau creştini, idealişti. În concepţia lor societatea capitalistă franceză “are ca Dumnezeu pe Plutus şi nu pe proletarul Isus.”

 

 

În 1848, capitalismul a ieşit învingător cu preţul a zeci şi sute de muncitori împuşcaţi pe străzile Parisului, la ordinul generalului Cavagnac, investit cu puteri dictatoriale, şef al executivului, în Iunie 18. A candidat la preşedenţia Republicii franceze, dar a fost învins de Louis Napoleon în Dec. 1848, viitorul Napoleon al III-lea.

 

Ţarul Nicolae I când i s’a dus vestea că regele Louis Philippe şi-a părăsit tronul, a ordonat ofiţerilor săi: “Domnilor, puneţi şeaua pe cai; republica a fost proclamaţa în Franţa.” În acest mod, ţarul îşi asuma rolul de “jandarm al Europei”, ca reprezentant al absolutismului integral.

 

Criza revoluţionară a cuprins întreagă Europa, numai că dacă în Austria avea un caracter social, în Ungaria, Polonia şi Principate ea va avea, în primul rând, un aspect naţional.

 

Se înţelege că tineretul român nu putea accepta măsura de a închide universităţile, ca viitoare cadre ale revoluţiei din 1848, rezistenţa lor a devenit mai dârză punând bazele “Societăţii filarmonice”, organizaţie conspirativă politică ce funcţiona sub firma unei societăţi culturale.

 

Se mai insistă asupra activităţii lui Ion Eliade Rădulescu având un rol covârşitor în educaţia tineretului şi pregătirea lui revoluţionară.

 

E foarte interesant ce se scrie despre revoluţia din 1848 a lui Kosuth care s’a condus după principiile lui Szecheny ca naţiunea era Statul istoric ungar, negând celorlalte comunităţi să aibe un drept, în acest sens se nesocotea principiul nationalităţilor, sub coroana Sf. Ştefan popoarele îşi pierdeau identitatea naţională. Mai târziu, Kosuth şi-a recunoscut greşala, astfel că într’un ziar din Torino, unde se afla în exil, declara în 1862: “Dacă maghiarii, slavii din sud şi românii se unesc, formând o confederaţie danubiană, atunci ei vor putea deveni o putere de prim ordin. Ei ar forma un bogat şi puternic Stat de 30 milioane de locuitori, cari ar atârna greu în balanţa europeană. Uniune, bună înţelegere şi frăţietate între maghiari, români şi slavi: acesta este sfatul pe care îl dau cu toată convingerea, este dorinăţa mea cea mai arzătoare şi condiţia necesară unui strălucit viitor pentru toate aceste popoare.”

 

 

Şi maestrul adaogă: “Dacă Kosuth ar fi înţeles adevărul acesta politic în 1848, valabil şi azi, cursul istoriei ar fi fost cu totul altul.”

 

În cele două Principate revoluţia s’a desfăşurat într’un mod cu totul deosebit. În Moldova, tinerii conducători aveau convingeri liberale printre ei găsindu-l pe Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Ion  Alecsandri, Manolache Costake-Iepureanu, G. Cazimir, C. Rolla şi bineînţeles şi domnul de mai târziu, Alexandru Cuza. Aceştia respectuoşi, au cerut învoirea domnitorului Mihai Sturdza, să se reunească într’o sală vecină palatului domnesc spre a lua în discuţie reformele propuse. Adunarea a avut loc pe ziua de 27 Martie 1848, când Al. Cuza în modul cel mai liberal şi-a prezentat programul său de politică democrato-ţărăneasca. Propunerile de reformă au fost redactate într’un memoriu semnat de 800 de persoane. Pentru a înlătura orice bănuială de ostilitate faţă de Rusia, semnatarii şi-au arătat profundul lor respect pentru Regulamentul organic.

 

În august 1848 Mihail Kogălniceanu a publicat la Cernăuţi o broşură, Dorinţele partidei naţionale în Moldova" unde revendica libertatea presei, egalitatea civilă şi politică pentru toţi cetăţenii, dreptul tuturor de a face parte din Adunările prevăzute de Regulamentul organic, inamovibilitatea magistraturii şi curtea cu juraţi în afacerile criminale.

 

Ca şi concluzie, M. Kogălniceanu arăta că protectoratul Rusiei şi Regulamentul organic au răpit Moldovei dreptul de legislaţie internă şi autonomie, dorinţa Moldovei şi Valahiei era să se unească într’un sigur Stat.

 

Pamfil Şeicaru nu uită să ni-l prezinte pe Mihai Sturdza, ales în 1834 domn al Moldovei, în cei 14 ani de domnie s’a arătat un foarte bun administrator, gata să înleznească ţării o evoluţie spre o aşezare civilizată. Ca pasionat de matematică, având cunoştiinte în domeniul ingineriei a făcut să se construiască şosele pietruite care străbăteau Moldova de la Mihăileni până la Galaţi, de-alungul Siretului, şi alta de la Burdujeni prin Paşcani la Focşani. Nu era refractar reformelor liberale încât a eliberat ţiganii robi în 1844 şi a supus administraţia averilor mănăstireşti controlului departamentului instructiei publice.

 

Spirit clarvazator, a preluat apararea padurilor, cazute prada taierii dezordonate. Ca bun patriot, asa cum am pomenit acest eveniment în cele anterioare, a înfiintat Academia Mihaileanaîn 1835.

 

Totuşi, deşi memoriul înaintat de răsculaţii moldoveni nu prezenta nimic periculos, M. Sturdza a dat ordin căpetenilor revoluţionare să fie arestate şi expulzate din Moldova, ceea ce nu a fost deloc greu fiindcă masele ţărăneşti nu au fost angajate. Astfel, domnul se grăbise să raporteze că în Moldova ordinea a fost restabilită pentru a preîntâmpina o invazie a trupelor ruseşti, care nu peste mult tot vor ocupa Moldova de unde puteau supraveghe mai direct Principatele.

 

Deci ca şi G. Bibescu şi M. Sturdza avea o perspectivă clară a revoluţiei: într’o vreme când Rusia devenise atât de puternică încât dejuca şi intenţiile puterilor apusene, considerau drept un act de nebunie să te răscoli împotriva ei. Urmărind desfăşurarea evenimentelor, ne vom da seama, şi autorul nostru e de aceeaşi părere obiectivă, adevăraţii patrioţi erau cei doi domni şi nu revoluţionarii care au lăsat ţara într’o situaţie disperată din punct de vedere politic şi social.

 

Mişcarea revoluţionară nu era împotriva lui Gh. Bibescu, primul comitet compus din C.A. Rosetti, Ion Ghica, fraţii Golescu şi maiorul Voinescu, i-au propus domnului să preieie conducerea mişcării. Desigur, au fost refuzaţi, deoarece spiritul realist al lui Bibescu îi spunea că respectiva aventură îi va determina pe ruşi să ocupe Valahia, din această cauză caută să nu dea nici un prilej de supărare ambasadorului rus să denunţe la San Petersburg ce febră revoluţionară domină în Valahia. În consecinţă, Bibescu interzice şedinţele comitetului care îi răspunde prin mărirea lui, odată cu I. Eliade Rădulescu şi mai apoi cu Ion şi Dimitrie Brătianu, sosiţi de la Paris. Încercarea de atentat contra lui Bibescu, provocată de vizita generalului rus Duhamel care venise pentru a pregăti terenul pentru viitoarea ocupaţie rusească împotriva revoluţiei ungare, au rupt defintiv legăturile dintre domn şi comiteul insurecţional, valah.

 

Prima hotărâre luată de comitetul revoluţionar era ruperea legăturilor cu Rusia, cu menţinerea suzeranităţii Porţii şi anularea Regulamentul organic. Elementele radicale în frunte cu N. Bălcescu propun abolirea privilegiilor şi emanciparea ţăranilor cât şi o modificare a sistemului reprezentativ. Acestia din urmă vroiau să dea ca temelie Statului, ţărănimea. Incontestabil conducătorii revoluţiei din 1848 în Valahia erau buni patrioţi, însufletiţi de dreptate socială dar au intrat în luptă lipsiţi de orice strategie, cât de cât acceptabilă, în afara înfruntării colosului rusesc cu piepturile goale.

 

Era însă uluitoare uşurinţa lor de a intra într’o luptă fără să cunoastă situaţia din Europa. Revoluţia din 1848 cuprinse în agitaţia ei şi Irlanda, ceea ce îndepărta Anglia de orice ajutor ce l-ar fi putut, da răsculaţilor români. Râmânea Franţa, a cărei prietenie şi ajutor se baza pe o frază lirică venită din partea lui Lamartine. Dar când D. Brătianu e trimis de guvernul provizoriu să-l atragă pe Kosuth de partea lor, revoluţionarul maghiar a răspuns: “Vom vorbi de acest concurs când un corp de armată francez va fi venit în ajutorul Valahilor". Deci Kossuth cunoştea  situaţia disperată în care se afla Franţa şi imposibilitatea ei de a se angaja e într’o luptă contra Rusiei şi Angliei, amândouă ostile principiului naţionalităţilor.

 

Cu toate aceste mari impedimente, la 9 Iunie 1848, membrii comitetului revoluţionar proclamă, la Islaz noua Constituţie, ceea ce pentru ţărani însemna pământ şi liberare de munca gratuită pentru boeri.

 

În ziua de 11 Iunie, o mare mulţime înconjură palatul domnesc, îl aclamă pe Bibescu drept şef al revoluţiei şi îi cer să semneze Constituţia. Pentru a evita orice vărsare de sânge o semnează, dar în zilele următoare primind un bilet din partea lui Kotzebue, ambasadorul rus la Bucureşti care a şi plecat spre San Petersburg, Bibescu dându-şi seama că soarta României este pecetluită şi Valahia va fi curând ocupată de ruşi, îşi dă demisia, cu marea durere de a nu fi putut împiedeca un dezastru iminent.

 

Revolutia de la 1848 este un exemplu demn de reţinut, scrie P. Şeicaru şi de tras învăţăminte în legătură cu ceea ce poate fi numit romantism în politică.

 

O comisie agrară, prin decretul din 9 Iulie este instituită pentru ca astfel prin discuţii să se rezolve chestia ţărănească, deci prin liberul consimţământ al patronilor să se înfăptuiască împroprietărirea ţăranilor, ceea ce nu se va realiza, bineînţeles, până la lovitura de stat a domnitorului Al. I. Cuza.

 

În sânul revoluţionarilor se întrezărea evoluţia a două curente total diferite. Pentru N. Bălcescu şi adepţii lui, ţărănimea era clasa menită să determine structura politică a statului, pe când pentru C.A. Rosetti şi fraţii Brătianu ţărănimea era un mijloc de a intimida pe boeri, pentru a-i face să cedeze în favoarea clasei mijlocii, nerăbdătoare să ia conducerea. Observaţia autorului nostru e de o deosebită importanţă deoarece respectiva nouaclasă mijlocie constituie un punct de plecare, negustorii erau părinţii paşoptiştilor, prin ei se crează o clasă burgheză, politic şi economic bine organizată. Şi dacă lucrurile în timpul revoluţiei din 1848 nu erau atât de cristalizate pentru a despărţi pe cei ce luptau pentru totul alte obiective politice, ele se vor contura în anii viitori şi ne explică de ce liberalii în 1864, se vor alia cu conservatorii, clasa marilor proprietari împotriva reformelor lui Cuza şi Kogălniceanu. Reforma lui Cuza, pe linia preconizată de N. Bălcescu tindea la crearea unei clase ţărăneşti economic şi politic dominantă în Stat, pe când reprezentanţii aşazisei clase mijlocii, ambiţioase, înţelege să şteargă privilegiile boereşti, iar beneficiul luptelor să nu fie spre folosul ţărănimii. Aşa se explică de  ce au folosit censul ca o condiţie esenţială a regimului reprezentativ pe care-l preconizau. "În originile democraţiei române", Filliti (citat de P. Şeicaru) luminează atitudinea lui Ion Brătianu şi a lui C.A. Rosetti în problema ţărănească, aşa cum reese dintr’un memoriu adresat lui Cuza, în 1859 de către Ion Brătianu. Pentru acesta din urmă este necesar să se dee ţăranului o educaţie aleasă şi o bună directivă dar rolul de prim ordin trebuia să fie al “micei nobleţi care îşi cultivă pământul şi care prin speculaţiile ei stimulează comerţul. Luând apărarea negustorilor, Ion Brătianu devine de-adreptul liric". “Sunt ei care produc toate bogăţiile care nu vin din agricultură, deoarece dau preţul bogăţiilor pe care nu l-ar putea avea fără ei. Ei au toate calităţile de energie şi de moralitate care caracterizează această clasă în societăţile europene. Ei au iubirea de libertate şi patriotismul, cu toate că marele comerţ este făcut în mare de străini, venind din toate ţările supuse Turcilor, România fiind o adevărată ţără a făgăduinţii.”

 

Elogiile aduse clasei de mijloc în concepţia lui Ion Brătianu, dovedesc că politicianul era prada unei grave confuzii, atunci când o consideră drept o fază de tranziţie, prin care ea naşte burghezia capitalistă, astfel că poate afirma că "în sânul clasei negustoreşti se găseşte sămânţa civilizaţiei române deci ţelul final era de a transforma o clasă de negustori, de intermediari, “în buna parte alcătuită din străini” în conducătoarea destinelor neamului românesc. Subliniindu-se faptul că toţi meşteşugarii sunt români cu sentimente de moralitate şi patriotism, Ion Dimitrie Brătianu cât C.A. Rosetti nu făceau deosebirea dintre factorii care produc marele negoţ şi bogăţia capitalistă şi existenţa unei clase mijlocii care-şi are principiile sale de desvoltare, delimitându-se de burghezia capitalistă pe care numai rar o produce. Parafrazând propoziţia lui Ion Brătianu am admite că meşteşugarii, care deşi nu toţi sunt români au sentimente de moralitate, pe care de cele mai multe ori, cei ce urmăresc îmbogăţirea cât mai rapidă, nu o au fie că sunt români, fie străini.

 

Mihai Eminescu, marele nostru poet, ca student aflat la Viena, explică respectivul proces economic, cu o limpezire uimitoare, care-i lipseşte politicianului Ion Brătianu cu studiile făcute la Paris.

 

Într’un articol adresat unei reviste vieneze, rămas nepublicat, deoarece studentul nostru apără România de nişte calomnii injurioase aduse de publicaţia austriacă, deci până astăzi e păstrat între manuscrisele sale, pentru clarificare descrie felul cum s’a desvoltat, în  scurt timp, Germania ca forţă industrială. Condiţia primordială era introducerea unui sistem vamal de protecţie a produselor, proprii printr’o taxă vamală impusă mărfurilor importate, protecţionism descris de unul din economiştii de seamă ai secolului al XlX-lea, Fr. List (1811-1886). Printre altele poetul arată că la Pacea de la Paris (1859) României i s’a interzis să pună vamă produselor importate deci de la început ni se pun piedici să ne desvoltăm economic, şi în acest cadru cea mai interesată era Austria, cea care în acelaşi timp ne critică prin zeloşii ei ziarişti.

 

Dar, desigur nu asta e totul. În primul rând, trebuie să se ajungă la o situaţie bună a claselor productive, ţărănimea şi clasa de mijloc a meşteşugarilor, care în niciun caz nu trebuesc despărţite, cum o face Ion Brătianu, pledând pentru clasa negustorilor cu atât mai mult cu cât cele două clase - ţărănimea şi clasa mijlocie - nu se concurează niciodată, din contră au nevoie una de alta, fără o conlucrare armonioasă e vorba de o întrecere ce bate în gol.

 

Deci, postulatul eminescian nu lasă loc, la îndoieli, în România o clasă ţărănească puternică şi una mijlocie prosperă, va pune bazele demarării economice dacă, după cum susţine economistul List se aplică protecţionismul vamal, prezent şi astăzi în ţările capitaliste chiar dacă nu într’o formă atât de directă. În acest mod se garantează câştigul economic fără să ducă la corupţie şi furt, îmbogăţirea individului şi a Statului asigurându-se prin fondul rentabil al afacerii.

 

Fără îndoială, sistemul liberal în 1864 punea un fundament fals societăţii române moderne, dominat de acel "îmbogăţiţi-vă fraţilor cât mai repede", în timp ce ţărănimea era condamnată la mizerie iar clasa mijlocie nu avea cum să prospere.

 

În acest complex, noua clasă superpusă cum o numea pe drept Eminescu, se dezvolta străină intereselor neamului, de unde ura ce i-o provoca activitatea ei, exprimată în articolele sale de ziar şi în celebrele Scrisori-satire.

 

Şi tragedia mare a României, în tot acest timp continua cu aceleaşi structuri economice, rămase nealterate, clasa conducătoare se înălţa pe spinarea claselor productive, inuman asuprite. În deosebi ţăranii o duceau rău de tot, li se spunea bordeenii după locuinţele lor săpate în pământ, numite bordeie. Rezultatul a fost şirul de răscoale ţărăneşti atingându-şi apogeul în marea răscoală din 1907. Abia în 1917, s’a produs în sfârşit rivirimentul şi asta fiindcă celor de la conducere, le-a ajuns cutitul la os, regele Ferdinand apelând la vitejia soldaţilor le-a  promis după război, împărţirea pământului pentru care se luptau, reforma agrară pe care marii proprietari le-a refuzat-o în 1848. De fapt, Ionel Brătianu ar fi putut s’o facă încă din 1914 dar presiunile venite din partea colegilor liberali, l-a determinat s’o amâne pentru mai târziu, I.G. Duca omul de încredere al lui Ionel Brătianu, scrie în Memoriile sale, că deşi şeful său era de o cinste şi o moralitate exemplare îl mira că închidea ochii la unele mici "afaceri" personale ale unor liberali mai bătrâni, unul dintre ei era cunoscutul Ferechide. Fără îndoială şi după 1918, Ionel Brătianu a rămas în slujba intereselor liberale, puţin schimbate, de unde impopularitatea lui, deşi actele săvârşite de el în timpul primului război mondial meritau toată lauda.

 

După 1944, comuniştii urmărind distrugerea poporului român au lovit decisiv în talpa ţării cum o numea Mihai Eminescu, pe când clasa mijlocie dispăruse în sânul Statului etatizat până la absurd.

 

Prin eliberarea României de sub jugul comunist, după 11 ani de neocomunism şi de nepricepută democraţie, ne aflăm în acelaşi stadiu de desvoltare, ţărănimea e la pământ iar clasa mijlocie nu stă deloc mai bine. Am stat de vorba cu o economistă în anul 1992, când la putere era “celebrul” PDSR, şi el mi-a spus că după cum arată socotelile micilor producători, impozitele erau atât de mari încât majoritatea sunt ameninţaţi cu falimentul. Mi-a arătat documentele respective, astfel că pot afirma că neocomuniştii poate din neştiinţă şi rutină comunistă au dus la falimentarea micilor producători, pe când democraţii au uitat-o complet, parcă nici nu ar fi existat o astfel de problemă.

 

În atare condiţii când politicienii aşteaptă ca pe o mană cerească împrumutul străin "în loc să se bazeze pe capitalul lucrativ propriu, avem credinţa că prin jaf şi hoţie sărăcirea intenţionată a României nu va cunoaşte renaştarea visată, probabil până va mai exista pui de comunist pe pământul ţării româneşti adică peste cel mai devrema, 50 de ani.

 

După analiza unor aspecte atât de importante, iar trebuie să ne referim la geniul lui P. Şeicaru pentru că a descoperit ceea ce trebuie descoperit, de pildă, în năzuinţele revoluţionarilor din 1848 s’au născut unele idei cu substanţă adâncă, dar care în câţiva ani au fost jugulate, de o mână de politicieni grăbiţi să ajungă la putere, chiar cu marele risc să sacrifice România.

 

Personal, consider că autenticul drum al poporului român a fost bătut de marile spirite ale culturii şi istoriei româneşti, ne referim la ţărănismul  lui N. Bălcescu şi Mihai Eminescu, devenit realitate politică odată cu suirea pe tron al lui Al. I. Cuza ajutat de M. Kogălniceanu, peste ani înfiinţarea partidului ţărănist de Ion Mihalache, sprijinit de Spiru Haret şi învăţătorul Dobrescu-Piteşti închide un cerc, de adevărat românism, izvorât din sentimentul national de a servi interesele patriei puse înaintea celor personale.

 

Reîntorcându-ne la revoluţia din 1848, Ruşii au forţat Turcia să intervină în Valahia. Având o armată de 20.000 de oameni Soliman-Paşa a cerut desfiinţarea comitetului revoluţionar şi formarea unei locotenenţe domnneşti. Revoluţionarii au convocat o întrunire în aer liber la care a luat cuvântul Ion Brătianu, din care reese cât de fără sens a fost aventura revoluţionară: “Între altele Franţa, Italia, Germania, Ungaria dar mai ales fraţii nostri români din Transilvania, Banat, Bucovina, Moldova şi Basarabia, cari sunt în număr de opt milioane, vor susţine cauza noastra. Amintiţi-vă de strămoşii noştri cari sub Mihai Viteazul cu 6.000 de români au bătut sute de mii de turci, atunci când toată Europa tremura înaintea Porţii.” P. Şeicaru comentează: “O beţie de cuvinte, un delir demagogic, nu o luare de atitudine în faţa teribilei realităţi: somaţia Turciei întărită de prezenţa unei armate la Giurgiu şi a uneia ruseşti de 100.000 de oameni în Moldova. ... Kindergarten-ul politic revoluţionar a costat Valahia ocupaţia turcească. Locotenenţa compusă din N. Golescu, Christian Tell şi Ion Eliade Rădulescu nu a fost acceptată de turci, astfel că a sosit la Giurgiu Fuad-paşa în tovărăşia generalului rus, Duhamel.”

 

Ion Brătianu, prefect de poliţie, pentru a salva cel puţin moral revoluţia, împreună cu Cezar Boliac şi Aristia, mobilizând mahalalele au cerut de la locotenenţă să le dea Regulamentul organic şi Arhondologia. După ce le-au obţinut le-au pus pe năsălie şi parodiind o slujbă religioasă, s’au dus spre palatul mitropolitan unde îmbrăcat în haine sacerdotale mitropolitul le-a afurisit, ca apoi cu mare alai s’au îndreptat spre consulatul rus pentru a le arde în faţa lui.

 

Fuad-paşa i-a învitat pe câmpia de la Cotroceni, unde le-a adus la cunostiinţă că locotenenţa e înlocuită cu un caimacam, adică un regent, logofătul C. Cantacuzino. Apoi, fiindcă revoluţionarii au vociferat îi arestează, ca mai târziu să-i trimită în Turcia de unde Ion Brătianu, N. Bălcescu au ajuns ca şi Rosetti la Paris.

 

După cum precizează Grünwald, ruşii au pătruns în Valahia în ziua de 14 Octombrie 1848.

 

După revoluţia din 1848 se încheie tratatul de la Balta Liman impus Turciei la 1 Mai 1849, el prevedea alegerea domnilor pe 7 ani, având nevoie şi de acordul Rusiei şi Turciei. Adunările ordinare şi extraordinare ale boerilor se suspendă, în locul lor vor funcţiona divanurile ad-hoc compuse din boerii cei de vază şi se înţelege şi de încredere, precum şi de unii membrii ai clerului. Ca supremă sancţiune Rusia şi Turcia vor mentine fiecare câte 25.000-30.000 de soldaţi, până ce frontierele Ungariei vor deveni sigure. După acel termen vor mai rămâne câte 10.000 de soldaţi până la pacificarea interioară şi reorganizarea miliţiei în Principate.

 

Războiul Crimeii

 

Autorul subliniază că suntem înclinaţi să ne oprim la cauzele imediate şi mai totdeauna accidentale ale unui război, “atunci când originile sunt mult mai îndepărtate şi acoperite cu alte evenimente care, în perspectiva istoriei, nu au nicio importanţă.”

 

Astfel războiul din 1914, îl considerăm provocat de atentatul de la Sarajevo, când de fapt, cauzele adevărate se conturau încă din anul 1900, când englezii au descoperit că imperiul lor comercial a început să fie concurat de cel german, de unde şi apropierea politică dintre Anglia şi Franţa.

 

Tot aşa originile războiului din Crimeia trebuie situate la 8 Iulie 1833 când s’a semnat tratatul de la Unkiar-Skelessi prin care se asigură protecţia rusească a Constantinopolului, ceea ce însemna o înfrângere a lui Palmerston şi a diplomaţiei engleze. Concomitent reprezentantul liberalismului englez, Cobden, într’o broşură "Rusia", publicată în 1836, susţinea că instalarea ruşilor la Constinopol nu prezintă nici un pericol pentru navigaţia engleză şi comerţul său, a fost viu criticat nu numai de Palmerston dar şi de o parte din presa engleză. Pentru Palmerston, instalarea Rusiei la Constantinopol, constituie prima ei etapă spre India, din această cauză preocuparea principală a politicii engleze era anularea tratatului de la Unkiar-Skelessi şi garantarea integrităţii imperiului turcesc, stavilă în calea pretenţilor de expansiune a ruşilor.

 

În 1841, după o nouă ciocnire între Mehmet Ali al Egiptului şi sultanul Turciei, la semnarea Convenţiei de la Londra unde toate statele erau împotriva lui Mehmet în afară de Franţa, probabil să nu-l mai irite pe Palmerston, Rusia nu mai reînoeşte tratatul de la Unkiar-Skelessi.

 

Ţarul Nicolae I considera Turcia ca pe un om bolnav şi cerea  împărţirea ei, în speranţa că i se va recunoaşte drepturile asupra Dardanelelor şi Constantinopolului, chiar şi în situaţia de ale împărţi cu o altă putere, fie şi Anglia. În orice caz, după vizita făcută în 1844 de ţar la Londra, acesta era sigur că va reuşi să-i convingă pe englezi asupra necesităii împărţirii omului bolnav. Dar noul guvern condus de John Russel, avea ministru de externe pe Palmerston, ceea ce îl detemină pe ţar să nu mai fie atât de convins de reuşita lui.

 

Desigur, rolul de jandarm al Europei jucat în 1848 de ţarul Nicolae I a fost pe placul englezilor, deoarece dacă revoluţia din 1848 ar fi reuşit în Europa, naţionalismul ar fi luat proporţii mari şi în Irlanda. Graţie intervenţiei ruşilor în Ungaria, s’a împiedecat dislocarea Austriei - care constituia pentru englezi o barieră împotriva înaintării Rusiei spre Constantinopol.

 

Tot în acei ani a avut loc disputa pentru locurile sfinte, locurile din Palestina în care trăise şi îşi avea mormântul, Isus. Pentru a reprezenta interesele catolicilor, Franţa l-a trimis în misiune extraordinară pe generalul Aupick, tatăl vitreg al poetului Baudelaire, cu care nu prea s’a înţeles niciodată.

 

Şi cu această ocazie ţarul fiind ocrotitorul ortodocşilor nu pierdea ocazia să-şi arate hegemonia în toate problemele ivite pe teritoriul imperiului otoman.

 

Lucrurile ajung până acolo încât vechea comisie responsabilă cu locurile sfinte e înlocuită cu una formată din teologi musulmani, ceea ce nemulţumeşte pe ruşi, care încearcă să-i câştige pe francezi pentru a protesta împreună.

 

Ţarul prin ministrul său Nesselrod ridică Angliei încăodată problema omului bolnav, dar John Rusell îl refuză, englezii nu vor împărţirea imperiului turcesc.

 

Dar, evenientele nu se opresc aici, Rusia îl trimite ambasador la Constantinopole pe prinţul Mencicov care debarcă la Constantinopol pe o navă de război “Trăznetul” şi pe chei, în afară de personalul ambasadei îl aclamau sute de mii de greci. Atitudinea lui era umilitoare pentru turci, întărind acţiunea de intimidare a Rusiei împotriva “omului” bolnav, Turcia.

 

Dar după cum subliniază autorul, prinţul Mencicov avea faţă de sultan atitudinea obişnuită a consulilor ruşi faţă de domnitori. Astfel, în chestiunea locurilor sfinte, în numele ţarului, Mencicov cerea ca drepturile Rusiei să se întindă asupra tuturor supuşilor de origine ortodoxă ceea ce însemna că ţarul devenea “al doilea sultan” al Turciei.

 

În tot acest timp englezii pregăteau o întimidare diplomatică, John Rusell fiind înlocuit cu lordul Clarendon, care împărtăşea, în ce priveşte Rusia, aceleaşi opinii ca Palmerston. Ambasador la Constantinopol trimis de englezi a fost Straford Canning, adversarul ţarului din 1832 când i s’a refuzat de către ruşi numirea de ambasador la San Petersburg. El avea misiunea să zădărnicească acţiunea lui Mencicov.

 

La 20 Mai, Poarta se adresează Franţei, Angliei, Austriei şi Prusiei, denunţă cererile de neacceptat ale Rusiei, atingând suveranitatea Turciei. Straford Canning reuneşte pe reprezentanţii vizaţi şi aceştia dau o declaraţie semnată în comun, condamnând Rusia pentru atingerea foarte gravă a independenţei Imperiului, după care Mencicov e rechemat de către Nicolae I, nu înainte ca acesta să fi lăsat o notă somaţie, având caracterul unei declaraţii de război.

 

În acest sens, trebuie să reţinem nota trimisă de ministrul de externe rus Nesselrod lui Raşid-paşa în care îl avertiza că peste câteva săptămâni trupele ruseşti vor primi ordin să treacă frontierele imperiului, nu pentru a face război ci pentru a avea garanţii materiale până când, revenit la sentimente mai echitabile guvernul otoman va da Rusiei siguranţele morale pe care le cere zilnic de doi ani.

 

Stilul notelor ruseşti nu variază, scrie Pamfil Şeicaru, fie că sunt trimise din Kremlinul ţarist sau Kremlinul comunist.

 

Lucrurile se precipită, ca semn de război armata rusă condusă de prinţul Gorciacoff şi şeful de stat-major, Kotzebue, ocupă principatele, pentru ca la 15 Iunie Nesselrod să declare că ocuparea respectivă nu schimbă cu nimic administraţia civilă a ţării, atât doar că cei doi domnitori vor înceta legătura cu Turcia iar tributul va fi plătit Rusiei.

 

Să fim obiectivi şi să acceptăm realitatea că ruşii nu aveau decât alternativa războiului, nu puteau să renunţe la poziţiile lor care le aduceau însfârşit teritoriile visate, încă de Petru cel mare, Constantinopolul şi Dardanelele. Fără îndoială Nicolae I avea dreptate când considera distrugerea imperiului otoman ca iminentă şi avea speranţa că Anglia va fi de partea lui, dar aici se înşela, rău de tot. Pentru a motiva un eventual război contra Rusiei, guvernul englez înaintase parlamentului memorandumul lui Nesselrod, întocmit după vizita ţarului la Londra. Însoţit de corespondenţa secretă a ambasadorului Angliei la San Petersburg, lord G. Hamilton Seymour adresată şefilor guvernului englez J. Rusell şi apoi Clarendon, documente care puneau în lumină clară, politica  inflexibilă a Rusiei în Orient.

 

În cartea lui P. Şeicaru, respectivul Memorandum al contelui Nesselrod este publicat în întregime, dar noi, fiindcă spaţiul nu ne mai permite n’o să ne ocupăm pe larg de conţinutul său, recomandăm lectura lui, atunci când cititorul interesat va citi valoroasa lucrare a maestrului nostru.

 

E demn să amintim că din telegrama trimisă de Clarendon lui H. Seymour, la 23 Martie 1853, Anglia nu era convinsă de criza pe care o semnala ţarul. Sublinia că menţinerea păcii, pentru care ea lupta, trebuie să se înţeleagă de către marile puteri europene că ocuparea Constatinopolului de oricare din ele, e imposibilă, guvernul reginei susţine imperiul turc ca urmare a convingerii că nici o mare problemă nu poate fi ridicată în Orient ca să nu fie un izvor de conflicte în Occident, şi în cele din urmă avertizează marile puteri ale Occidentului că toate ar putea lua un caracter revoluţionar cuprinzând o revizuire a sistemului social, pentru care guvernele occidentale sigur nu sunt pregătite.

 

Cu atare vorbe goale se apărau interesele Angliei care ca putere imperialistă se simţea ameninţată în India de Rusia, stăpână la Constantinopol, pe când teama ce o arăta faţă de schimbările sociale se referea la principiul naţionalităţilor pe care perfidul Albion nu-l admitea, confruntând Rusia ca jandarm al Europei se demască la fel de reacţionar ca Rusia însăşi. În ce ne priveşte pe noi românii, Anglia, nu ne va sprijni în străduinţele noastre de unire punând bazele unui singur stat, România.

 

În 30 Nov. 1853, amiralul Nakimov declarând război Turciei, distruge flota semilunei în faţa portului Sinope. Pe când flotele Angliei şi Franţei intrau în Marea Neagră, la 12 Martie 1854 semnează un tratat de alianţă cu Turcia iar la 27 Martie 1854, cele două mari puteri declară război Rusiei.

 

Ambasador al Rusiei la Paris era contele Kiseleff care până în ultimul moment a încercat să despartă Franţa de Anglia. De-altfel ţarul nu numai că a acordat o audienţă ambasadorului francez Castelbajac - refuzată lui Hamilton Seymour ambasadorul Angliei - dar îl şi distinge cu înalta decoraţie Alexandru Newski, subliniindu-se că războiul cu Franţa se datorează unei neînţelegeri diplomatice.

 

Slăbiciunea ţarului Nicolae consta în faptul că Rusia se prezenta în faţa coaliţei europene cu o armată înzestrată cu arme vechi şi un serviciu sanitar total neîndestulător. În Februarie 1853 s’a descoperit delapidarea intendentului militar Politkovski, ţarul a dat ordin să se facă verificarea  tuturor depozitelor militare dar ancheta n’a putut continua datorită incendiilor care le-a mistuit. Delapidarea mai multor milioane de ruble demonstra corupţia care domina în administraţia publică şi armată confirmând pe un personaj din Revizorul lui Gogol care zicea: “Toată lumea are după gradul fiecăruia şi eu mai mult decât toţi.”

 

 

Zadarnic timp de 18 ani ţarul Nicolae s’a străduit să stârpească corupţia din Rusia, în acest sens H. Seymour îl caracterizează astfel, după descoperirea delapidărilor lui Politkovski: “cred că nu există pe lume un om care să aibe o mai mare oroare instinctivă faţă de tot ce este josnic şi neonest ca ţarul Nicolae, dar din nefericire sentimentele lui nu sunt împărtăşite de oamenii din anturajul lui, mai ales de generalul Kleinmichel şi prinţul Pavel Wolkonski.”

 

Pe lângă excesul de corupţie Rusia suferea de o accentuată lipsă de căi ferate, în deosebi mai jos de Moscova, unde nu erau nici şosele. Din cauză că marile puteri întreceau nu numai ca armament dar şi numeric armata rusă, războiul se desfăşura pe teritoriul Rusiei şi se luau la asalt pe rând fiecare din fortificaţiile ruseşti. Grijile ţarului crescură după ce Austria încheiase o alianţă cu Franţa şi Anglia, ceea ce îl obliga pe Nicolaie I să menţină o armată la frontiera cu Galiţia, prevenind un atac din partea Austriei care în acest mod îşi arăta recunoştinţa ţarului care întervenise în Ungaria, salvând ţara din focul revoluţiei. În Martie 1855 moare ţarul Nicolae I iar sucesorul său Alexandru II a însărcinat pe Nesselrod să lichideze războiul ce clătinase prestigiul internaţional al Rusiei. În Franţa opinia publică începuse să-şi manifeste nerăbdarea socotind că soldaţii francezi mor pentru apărarea Indiei, adică pentru interesele Angliei.

 

Se înţelege că interesele Angliei şi Franţei erau total deosebite. Palmerston, marele adversar al Rusiei, ajuns la putere în Febr. 1855 vroia să continue şi să amplifice războiul, dorind să refacă puterea Turciei împotriva expansiunii Rusiei în Asia. Crimeia ar fi revenit Turciei, iar din provincia Georgia şi tot Caucazul să se creieze un stat tampon “Cerkazia” sub conducerea, marelui animator al războiului de guerilă, Samil, viitorul vasal al Turciei şi Angliei. De fapt, Anglia ca putere imperialistă vroia să închidă drumul altei puteri imperialiste, Rusia, spre Persia şi India.

 

Franţa lui Napoleon III urmărea să dea o replică tratatelor din 1815, sub ocrotirea cărora stătea şi Anglia, pentru punerea în aplicare a principiului naţionalităţilor. Împăratul Napoleon al lll-lea după războiul  din Crimeia susţine limpede politica naţionalităilor, se identifică cu acest principiu, căruia îi supune întreaga lui politică externă. Chiar în prima lui proclamaţie către poporul francez a afirmat principiul naţionalităţilor ca pe un imperativ al politicii externe: “De pe stânca Sfânta Elena o privire a soarelui care apune a trecut peste sufletul meu ... Voi şti să înving sau să mor pentru cauza popoarelor ...”.

 

Nu putem să nu zăbovim puţin asupra discuţiei deschisă de P. Şeicaru asupra principiului naţionalităţilor, cu precădere privind definirea noţiunii de naţiune.

 

În ansamblu, dreapta franceză, ca în gereral, intelectualii, gânditorii politici şi diplomaţii, au avut o reticenţă faţă de politica externă a lui Napoleon al treilea. Frederic Le Play scria în 19 Iunie 1859, diplomatului P. Hyacinthe că principiul naţionalităţilor e o plagă a secolului când este folosit să distrugă micile autonomii care îşi iubesc independenţa spre a le servi unei capitale. Am putea scrie adaogă P. Şeicaru, că Le Play aşează principiul naţionalităţilor cu capul în jos, deoarece prin el se desmembrează tocmai acea dominaţie a unei capitale.

 

Faptul că se trece atât de brutal la influenţa lui Maurras (1868-1952), când ea s’a manifestat mult mai târziu, cel mai de vreme la sfârşitul secolului al XlX-lea, ne face să bănuim o omisiune în text, cum se putea întâmpla într’o carte editată de tipografi spanioli, fără să cunoască limba autorului. Îmi destăinuia Govora, cel ce lucra în deaproape cu ei, că de multe ori se trudea să corecteze unele greşeli ca în locul lor să apară altele, mult mai numeroase. Cea mai dureroasă omisiune am găsit-o la prefaţa studiului aflată la cartea Istoria partidului naţional, ţărănist, naţional ţărănist, la ea se referă autorul subliniind valoarea originalului cuvânt înainte, la care trimite Pamfil Şeicaru, dar nu e de găsit fiindcă în acel loc paginile se repetă înlocuind o parte bună din text.

 

Să recunoaştem, că citarea lui Maurras, urmat de Le Play e mai mult de cât confuză şi ea nu aparţine autorului care l-a cunoscut pe Ch. Maurras, l-a admirat şi nu putea să-l citeze la aceaşi dată, în care o face cu Le Play.

 

Din ceea ce avem putem confirma că mai târziu, prin Ch. Maurras, exceptând pe elevul sau Jacques Bainville, dar prin alti colaboratori de la Action francaise, în mod paradoxal, dreapta franceză nu a sprijinit principiul naţionalităţilor.

 

Cautând o explicare la reticenţa gânditorilor politici la politica externa  a lui Napoleon III, maestrul consideră că e vorba de o diferenţă de specific spiritual, tradiţionalismul francez este antiromantic, realist, cartezian, pe când Napoleon al III-lea era un tipic reprezentant al romantismului. În prefaţa cărţii "De l’Allemagne" apărută în 1812, tipic romantică, Mme de Staël, defineşte conceptul de naţiune în sens modern: “Diferenţa de limbi, de limite naturale, armintirile aceleaşi istorii, tot ce contribuie să creeze printre oameni aceşti mari indivizi care se numesc naţiuni”.

 

Ambianţa intelectuală era dominată de principiul naţionalităţilor; lecţia de deschidere a cursului de drept ţinută la universitatea din Torino (12 Ian. 1851) a revoluţionat dreptul internaţional şi a reuşit să modifice, datorită lui Napoleon harta Europei. Definiţia dată de Pascal Mancini este astăzi unanim acceptată, a devenit una clasică: “Naţiunea este o societate de oameni, de unitate, de teritoriu, de origini, de obiceiuri, de limbă, o comunitate de viaţă şi de conştiinţă naţională.”

 

Definiţia lui Renan (Paris 1887) conţine esenţialul, din cea a lui Mancini: “Consideră naţiunea ca o mare solidaritate constituită de sentimentul sacrificiilor făcute şi de acelea pe care sunt gata să le mai facă." "Existenţa unei naţiuni este un plebiscit de fiecare zi cum existenţa individului este o perpetuă afirmare a vieţii.”

 

Iată şi definiţia lui N. Iorga apropiată ca formulare de cea a lui Renan: “O naţiune este înainte de toate o limbă, o literatură, apoi tradiţii, conştiinţa instinctivă a unităţii, într’un cuvânt, o formă morală a umanităţii.”

 

Dacă astăzi principiul naţionalităţii este unanim recunoscut, când Mancini rostea la universitatea din Torino în 1851că, “baza naţională a oricărui drept internaţional trebuie să fie biruinţa principiului naţionalităţilor” lansa un principiu revoluţionar, dădea ideologiei lui Mazzini autoritatea universităţii.

 

Marele merit al împăratului Napoleon al treilea a fost acela de a fi impus principiul că “fiecare naţiune are drept să formeze un Stat.”

 

După căderea Sevastopolului încep negocierile de pace între reprezentanţii Rusiei conduşi de Gortceacov şi Franta condusă de Morny, ministrul de externe francez. Guvernul englez cedează şi el, ca la 16 Decembrie 1855 să fie trimise la San Petersburg următoarele condiţii, la care aderase şi Austria:

1.     Principatele danubiene vor fi puse sub protectoratul colectiv al marilor puteri. Nicio    intervenţie armată a Turciei nu poate avea loc  asupra teritoriului lor fără acordul prealabil al puterilor protectoare; o rectificare de frontieră va avea loc în partea        Basarabiei.

 

2.     Libertatea de navigaţie pe Dunăre va fi stabilită sub controlul puterilor contractante.

 

3.     Marea Neagră va fi neutralizată. Turcia va fi admisă în concernul european.

 

4.     Drepturile creştinilor din Turcia vor fi confirmate fără nici un prejudiciu adus suveranităţii şi independenţii sultanului.

 

5.     Părţile beligerante, în afară de condiţiile de mai sus, vor putea stabili altele în interesul european.

 

În ziua de 16 Ianuarie 1856 Rusia a acceptat condiţiile de pace pe baza celor cinci puncte de mai sus, refuză rectificarea de frontieră privitor la Basarabia. Alexandru al II-lea trimite ca delegaţi la conferinţa păcii de la Paris pe contele Orlov şi pe Brunnov, fostul ambasador la Londra. Întreaga acţiune a lui Orlov avea ca scop captarea diplomatică a lui Napoleon.

 

Desigur, ideile lui Palmerston să menţie la putere pe omul bolnav, Turcia, străbat acest tratat de pace, călcându-se drepturile grecilor, legitime asupra Bizanţului care va deveni Istanbul şi asupra Ioniei, din vremuri străvechi locuite de greci, care s’au remarcat printr’o cultură ale căror ruine se mai văd şi astăzi la Efes, Pergamon ori la bătrânul Milet cetatea marelui Thales zis din Milet.

 

Între cele două războaie mondiale grecii conduşi de regele lor au atacat Turcia, emiţând pretenţii asupra Constantinopolui şi ale coastei Ioniei locuite de greci, şi pe-atunci. Turcii au ieşit învingători şi au aplicat un schimb de populaţie, expulzând pe greci primindu-şi conaţionalii în schimb. Şi totul se întâmpla sub ochii binevoitori ai europenilor pentru interesele cărora era mai bine ca Turcia să rămână stăpâna definitivă a Dardanelelor şi Constantinopolului. Umbra lui Palmerston mai dăinuie asupra Europei de astăzi, cu toate ambiţiile ei de a se unifica.

 

Emigraţia românească şi Congresul din Paris

 

Asupra revoluţiei din 1848 P. Şeicaru îşi păstrează atitudinea critică şi consideră că i se potrivesc cuvintele lui Tocqueville despre Convenţie: “a creat politica imposibilului şi cultul îndrăznelii oarbe.”

 

În schimb revoluţionarii români aflaţi în exil şi-au luat revanşa erorilor care au precipitat inoportun revoluţia dela 1848, şi astfel fiind în pribegie, ei au continuat lupta. Postulatul generaţiei de la 1848 a fost ostilitatea faţă de Rusia pentru care existenţa poporului român constituia un obstacol ce o despărţea de popoarele din Balcani.

 

Imediat după semnarea convenţiei de la Balta Liman membrii locotenenţei domneşti Ion Eliade Rădulescu, Chr. Tell şi N. Golescu, au înaintat ministerului de externe al Republicii franceze, un protest pe care l-au tipărit şi l-au difuzat printre deputaţii Adunării legisiative şi presă. I.E. Rădulescu publică "Amintirile şi impresiile unui proscris" semnat un român, urmată de "Istoria generaţiei din 1848", menită să lămurească esenţa ultimei mişcări valahe, precum şi problema Principatelor danubiene. În 1850 apare lucrarea unui filo-român sub titlul "Principatele danubiene" însoţită de cartea lui I.E. Rădulescu "Protectoratul ţarului sau România şi Rusia" iar N. Bălcescu publică substanţiala carte "Chestiunea economică a Principatelor danubiene". În urma simpatiilor câşţigate pentru problema Principatelor române apare cartea lui Jules Michelet asupra ţărilor româneşti, pe care le consideră victime permanente ale Rusiei, ceea ce făcea cunoscute Moldova şi Valahia şi atrăgea atenţia Europei asupra politicii ruseşti.

 

După începerea războiului Crimeii propaganda exilaţilor s’a intensificat, în consecinţă interesul Occidentului pentru problema Europei orientale a început să crească. Toţi exilaţii români erau stăpâniţi de o singură idee: din cele două Principate să facă o ţară liberă. În aceste pasagii, P. Şeicaru, se lasă copleşit de respectivele evenimente cu adevărat sublime, mai ales pentru o naţie ca a noastră cu moştenire tracă, hiperindividualistă tocmai în atare momente când s’ar cere o altă reacţie din partea ei: “Ambiţia fiecăruia era să servească desigur cauza românească, problemele care îi frământau aveau un singur obiectiv: unirea şi independenţa poporului român. Niciodată în istoria poporului român nu s’a cheltuit atâta nobil idealism, atâta energie răzbătătoare, atâta pasiune creatoare. Este poate unul din putinele servicii pe care ni le-a făcut, evident fără să vrea, Rusia prin excesul ei de neomenie, prin sistematicele invazii care aveau bestialitatea năvălirilor barbare; fără-de-legile ruseşti au deşteptat toate energiile poporului român, au creat rând pe rând generaţii de tineri, gata să-şi închine puterile lor, renaşterii poporului român. Nu se serveşte o idee decât aservindu-ne acestei idei, iar nu folosind-o ca o trambulină pentru a înălţa o găunoasă mediocritate.”

 

Toţi exilaţii români au dus o aprigă luptă pentru triumful ideii de unire dar nu este o exagerare să se spună că între 1856 şi 1858, fără activitatea lui N. Golescu şi D. Brătianu, Principatele ar fi continuat să rămână două provincii turceşti sau austriece.

 

Avem înaintea nostră una din destăinuirile inefabilului creator al marelui ziarist şi istoric, Pamfil Şeicaru, când ştie să imprime în tactul alert al scrisului său, distanţa verticală, de la ţărmul de jos până la cel mai de sus, zenit, acolo unde perspectiva culmilor devine infinită, de neatins dar tocmai asta făureşte şi dă intensitate sentimentului din om. Este o ascensiune pe care o urmăm de aproape, cum se zice, pe viu, în toată realitatea ideii majore, însuşire datorită căreia recepţionăm trăirile transmise ca de un telegraf fără fir al inimi lor. Evenimentul este atât de larg deschis încât îl urmăm cu tot avântul până deodată aflaţi întregi în miezul Ideii, ne trezeşte din visul proectat pe zări imaculate, trambulina dosnică pe care ar fi posibil să se înalţe, cu multă adversitate, găunoasa mediocritate.

 

Dar tocmai prin acest contrast totul devine mai înalt, mai pur, mai triumfal, bineînţeles văzut prin depărtările idealizante ale timpului istoric.

 

Într’o comunicare la Academia Română, istoricul Ion Lupaş a vorbit de îngrijorarea lui Huebner, ambasadorul Austriei la Paris, privitor la propaganda românească, astfel că a intervenit la Tuilleries ca activitatea tinerilor să fie interzisă. Dându-i-se satisfacţie, fraţii Golescu au fost nevoiţi să se mute, temporar, la Geneva, fără să fi abandonat lupta. Putem scrie, întăriţi de mulţi istorici francezi care au suştinut că Napoleon III a inaugurat politica naţionalităţilor în Principate, interesându-se de aproape de soarta celor două provincii, astfel că ni se arată mai mult decât motivată, dedicaţia lui Pamfil Şeicaru: “Memoriei lui Napoleon al lll-lea, împăratul Franţei, susţinător al Unirii Românilor.”

 

În lumina respectivei orientări, contele Walewski - reprezentantul Franţei, a pus în prima şedinţă a Congresului problema Unirii Moldovei cu Valahia, dar s’a lovit de opoziţia îndârjită a Turciei secondată de cea a Austriei. Cele două puteri susţineau că populaţia celor două provincii nici nu doresc unirea, aşa că delegatul Turciei propune onoratului congres să consulte populaţia românească în care scop să trimită o comisie europeană cu misiunea de a convoca divanurile ad-hoc, ele să exprime dorinţele cetăţenilor.

 

Anglia, fără să manifeste aşa o intransigenţă ca Turcia şi Austria, căuta să găsească o formulă prin care să salveze privilegiile otomane din Principatele române.

 

Cavour, reprezentantul regatului Sardiniei şi Piemontului, susţinea ideea unirii şi a unui print străin înlesnindu-i o combinaţie aprobată şi de Napoleon. Ducele de Modena, de origine austriacă ar fi urmat să devină domn al Principatelor-Unite, ducatul de Modena ar fi trecut ducesei de Parma al cărei ţinut urma să fie integrat Piemontului. Ideea alegerii prinţului străin a iritat şi mai mult pe Turci, fiindcă aceasta ar fi însemnat o independenţă totală, opoziţia Turciei a antrenat şi Anglia, dar din alte motive, să fie de partea ei.

 

Rusia se afla într’un mare impas deoarece Kiseleff în Regulamentul organic, art. 425 şi 426 prevăzuse avantajele şi foloasele ce ar rezulta din unirea celor două provincii. Astfel că delegatul rus nu s’a, opus unirii, dar contele Orlov ştia că ratificând propunerea lui Walewski, delegatul Franţei va provoca opoziţia lui Clarendon cum s’a şi întâmplat. Politica apropierii Franţei de Rusia era dusă de Gortceacov, primul succes a fost participarea ducelui de Morny, fratele vitreg al lui Napoleon III la încoronarea lui Alexandru II, noul ţar al Rusiei. Ulterior, Morny a fost numit ambasadorul Franţei la San Petersburg.

 

În Septembrie 1857, Gortceacov aranjă întâlnirea de la Stuttgart a lui Napoleon cu Alexandru II. La sfârşitul întrevederii s’a recunoscut oficial că înţelegerea a fost completă, iar Gortceacov considera că întâlnirea de la Stuttgart a câştigat caracterul unui eveniment istoric. În drum spre casă Gortceacov s’a oprit la Bismarck pe care l-a asigurat că întrevederea cu Napoleon a fost un triumf. Napoleon a obţinut de la Alexandru al doilea promisiunea de a-l seconda în politica sa în Italia şi petru asta ar urma să concentreze un corp de armată la graniţa cu Galiţia. În acest mod i se întoarce Austriei atitudinea ei “trădătoare” în timpul războiului din Crimeia. În ce ne interesează comportamentul Rusiei de-a obţine alianţa Franţei, a determinat-o nu numai să accepte unirea Principatelor române, dar era şi pentru alegerea unui prinţ străin, în speranţa că în acest fel se va rupe alianţa cu Anglia. De unde se vede că e adevărat, nouă românilor ne merge bine, atunci când Rusilor le merge rău (după războiul din Crimeia, învinsă, se umilea, negându-şi convingerile numai pentru a câştiga prietenia şi protecţia francezilor) şi ne merge rău când o duc ruşii bine, ceea ce din păcate a fost mult mai des.

 

Anglia intrigată de noua alianţă franco-rusă, căuta să contracareze hotărârile lui Napoleon, chiar dacă nu aveau un interes direct, să nu fie  de acord cu unirea principatelor române decât dacă se păstrează suzeranitatea Turciei. În ce priveşte alegerea unui prinţ străin, nu vor fi până la capăt de acord, le era teamă politicienilor englezi, că românii vor alege domn chiar pe un prinăţ din familia lui Napoleon, şi astfel prin raporturile de prietenie ce leagă aceste două popoare, francezii vor fi aduşi să stăpânească Balcanii, şi mai ales gurile Dunării.

 

Poporul român avea sprijinul împăratului francez, Walewski spunându-i lui Dimitrie Brătianu: “Vom face ceea ce voiţi, şi vom face tot ce ne va sta în putinţă ca să ajungem la rezultatul dorit. Singura noastră temere este că poporul român nu va răspunde la încrederea ce am pus-o în el.” Nicolae Iorga scrie că împăratul a rămas credincios principiilor sale cu toate că opinia publică franceză era preocupată sa-şi facă prietenii

în toate părţile.

 

Exilaţii români au înţeles atitudinea Angliei şi au reuşit să intervină prin Dimitrie Brătianu, care avea legături la Londra cu acces chiar la Palmerstone. În 5 Decembrie 1856 a avut loc la Brighton o adunare la care au participat personalităţi politice de marcă, aşa ca Glastone, lord Brighton, Otway şi alţii. Toţi şi-au manifestat simpatia pentru unirea Principatelor, au votat chiar o moţiune în favoarea unirii, înmânată reginei Victoria. S’au organizat meetinguri în favoarea unirii, dar Brătianu a observat că acţiunea lui se loveşte de obstacole greu de învins.Dealtfel, sir Bulwer, reprezentantul Angliei în comitetul de anchetă a sfătuit pe români să renunţe la ideia prinţului străin, fiindcă poarta ar fi dispusă să accepte situaţia iar Anglia ar susţinea unirea Principatelor.

 

La 30 Martie 1856 s’a semnat tratatul de pace, un prim câştig pentru cauza naţională, România e recunoscută ca o existenţă în afară de cadrul imperiului otoman şi trece sub protectoratul colectiv al marilor puteri europene. În Constituţia poloneză găsim formulată că orice putere în societate emană din voinţa naţională. Moldova va fi mărită cu o parte din Basarabia şi nici o putere nu se va putea amesteca în treburile ei interne. Statutele lor de bază vor fi revizuite conform deliberărilor celor două divane ad-hoc, care vor trebui să reprezinte “în modul cel mai exact toate clasele sociale şi ale căror dorinţi vor fi strânse de o comisie europeană care va primi instrucţii de la congres.”

 

P. Şeicaru ne reaminteşte că nu mai avem de-aface cu aceiaşi oameni străini de orientarea politicii internaţionale: “Revoluţionarii de la 1848 învăţaseră să se adapteze împrejurărilor, nu mai erau prizonierii himerelor; exilul îi iniţiase în complexul problemelor europene, le dăduse o lecţie de realism politic care nu excludea pasiunea nobilă pentru o idee ci le oferea o supleţă tactică pentru realizarea ei.

 

Drept urmare, după ce ne-a introdus în jungla unei birocraţii mai complicate ca labirintul palatului lui Minos, tot ei, fac o greşală capitală şi anume: în loc ca puterile semnatare ale tratatului de pace să ia măsuri în vederea instituirii unui guvern provizoriu care să se ocupe cu organizarea consultării poporului român, au lăsat totul în seama Porţii care s’a grăbit să numească câte un caimacam. În Moldova pe Teodor Balş şi în Valahia pe Alexandru Ghica. Ultimul un bătrân răblăgit, înacrit, aproape căzut în copilărie, fusese numit dormn al, Valahiei în 1832 şi depus de Poartă ca incapabil, în 1841.

 

În Valahia Al. Ghica a dat deplină libertate, pe când Barbu Stirbei s’a făcut unealta politicei Vienei pe tot timpul ocupaţiei austriece (Dec. 1854 - 7 Iulie 1856). Prima măsură luată de Ştirbei cât timp a fost domn în Valahia a căutat să zădărnicească unirea şi să împiedece întoarcerea exilaţilor în ţară. Cu mari intervenţii la poartă şi în Anglia li se îngăduie exilaţilor să se întoarcă în ţară, abea în luna Iulie 1857.

 

În Moldova presiunea austriacă şi turcească era extrem de brutală. T. Balş a plătit 80.000 ducaţi pentru a primi domnia, el bineînţeles obligându-se să împiedece unirea. Sub acest individ se instalase o teroare de nedescris, pentru el şi purtarea costumului naţional însemna un delict, cântecul Hora Unirii al lui Vasile Alexandri era subverziv, singuri observatorii francezi îl informau pe ambasadorul Franţei la Bucureşti de toate fără-de-legile.

 

La 1 Martie 1859 moare unealta turcilor şi austrecilor, Theodor Balş, Turcii s’au grăbit să numească în locul său pe grecul Nicolae Vogoride, fiul unui paşă turc, Stefan Vogoride, fost bei de Samos. N. Vogoride nu ştia deloc româneşte şi era demnitar turc.

 

Din corespondenţa acestuia, atrage atenţia o scrisoare primită de la fratele său, secretar la ambasada otomană din Londra, care îi dădea sfatul să împiedece cu orice mijloace unirea, deoarece Anglia, Turcia şi Austria sunt decise să nu admită realizarea ei.

 

E bine să se ştie că între Anglia şi Franţa erau deosebiri esenţiale, englezii vroiau să continue lupta, într’o scrisoare a reginei Victoria adresată lui Napoleon al III-lea era de părere că pacea survine prea devreme. Dacă mai luăm în considerare o notaţie a ei din carnetul său intim reese că pentru regina Angliei, o înţelegere, cu francezii pentru a izgoni pe austrieci din Italia ar fi fost ruşine pentru Anglia. Într’un cuvânt regina Angliei ca şi politicienii ei, erau legaţi sufleteşte de tratatele Sfintei Alianţe din 1815, pe când Napoleon reprezenta principiul naţionalităţilor, cel mai de temut adversar pentru politica Albionului.

 

În atari condiţii întâlnirea de la Osborne, din August 1857 nu putea să ducă la rezultate pozitive: regina Victoria s’a ţinut ferm pe pozitiile ei luate împotriva lui Napoleon al III-lea, favorabil principiului naţionalităţilor.

 

În ce ne interesează consortul reginei, Albert, credea că un stat român sub un prinţ străin ar fi însemnat un început de destrămare a imperiului otoman ceea ce nu era de dorit, nici pentru Anglia, nici pentru Franţa. Deci conform tezei engleze ideia unirii politice a Moldovei cu Valahia a fost sacrificată. Î s’a acordat lui Napoleon în compensaţie unirea administrativă, a Justiţiei, a organizării militare, a legislaţiei etc. La rândul ei Anglia dădea Franţei o satisfacţie, recunoştea anularea alegerilor, revizuirea listelor electorale şi ulterior să se procedeze la alte alegeri.

 

În tot acest timp Gortceacov ducea o intensă operaţie diplomatică, el ceda lui Napoleon în chestia nationalităţilor în Italia şi România sigur fiind că un Bonaparte pe tronul României, va provoca efecte nedorite la Londra.

 

Austria, după acordul de la Osborne, într’un ziar din Frankfurt susţinea că în curând guvernul otoman va decreta anularea alegerilor moldovene, deoarece împăratul a părăsit definitiv ideia unirii.

 

În Moldova, Vogoride recurgea la toate falsurile electorale sfidând prescripţiile tratatului de pace de la Paris. Când s’a cunoscut mârşăvia lui Vogoride reacţia a fost generală, poporul era convins că Vogoride urmărea să restaureze regimul fanariot. Pentru a preîntâmpina tulburările ce se puteau isca, guvernul turcesc ceruse Franţei dreptul de a interveni milităreşte în Moldova. În loc de asta, consulul Franţei la Iaşi a trimis prin ambasadorul francez Touvenel, la 18 Iunie 1857, un raport în care descrie toate fără-de-legile lui Vogoride. Şi fiindcă dovezile nu dădeau dreptul la alte interpretări, Anglia s’a văzut obligată să recunoască furtul alegerilor şi să propuie altele noi. Oricât de perfidă ar fi fost la un moment dat politica Albionului, ea nu putea să accepte înşelatoriile electorale decât cu preţul de a călca pe drepturile câştigate după o luptă ce nu putea fi decât democrată. Desigur s’ar putea susţine că Anglia satisfăcută în ce priveşte alegerea unor domni pământeni nu avea de ce să mai fie împotriva unirii Principatelor, mai ales că metodele aplicate împotriva Unioniştilor de turci şi austrieci, nu ar fi făcut decât săştirbească prestigiul Angliei, de altfel necompatibil cu morala tradiţională a istoriei engleze. Nu am ajuns pe vremea lui Churchill când englezii îşi vor trăda aliaţii numai pentru a-şi salva propria piele.

 

După întâlnirea de la Osborne, Turcia şi Austria nu şi-au văzut speranţele împlinite, mai mult chiar, Vogoride şi-a dat seama că anularea alegerilor însemna înfrângerea Turciei, căreia i s’a anunţat cu brutalitate să renunţe la ideia că ultimul paşă putea să-şi îngăduie orice în Principate. Astfel, la 17 Septembrie 1857, consulul Victor Place putea să raporteze lui Walewschi că noile alegeri s’au efectuat în cea mai perfectă legalitate, drept urmare din 85 de alegători numai doi au fost ostili unirii. E de reţinut că marile puteri, pe lângă urmărirea intereselor proprii, manifestau un respect deosebit şi aveau grijă ca principiile democrate să fie întocmai aplicate. Să recunoaştem că acest simţ a slăbit mult la cei ce conduceau Conferinţa păcii de la Paris în primul război mondial şi a dispărut cu desăvârşire la învingătorii celui de al doilea război mondial, împinşi numai de morbul răzbunării. În Divanul valah Gh. Bibescu susţine cu căldură ideia aducerii pe tron a unui prinţ străin, deşi el era principalul candidat la domnie: “Numai el ar putea să ne aducă, odată cu forţa materială de care avem nevoie acea fortă morală pe care i-o va da alianţele şi raporturile lui cu capetele încoronate. Numai el ne poate mântui de aceste uri, de aceste rivalităţi pe care dorinţa de a ocupa primul loc le face să nască şi le întreţine între noi rivalităţi care vor creşte dacă nu se face unirea, ameninţând să se întindă până în clasele de jos şi sfârşind prin a face din această ţară nenorocită o vastă arenă, în care toate forţele se vor istovi, în care toată vitalitatea se va stinge în lupta de partide şi de fracţiuni.”

 

Discursul lui Gh. Bibescu, a impresionat prin înălţimea la care a situat problema şi prin nobleţea gândirii politice, scrie maestrul nostru.

 

Ambele divanuri ad-hoc au votat în patru puncte dorinţele românilor, însoţite de un memoriu explicativ înaintat Comisiei de anchetă, cu sediul la Bucureşti:

 

1.     Garantarea autonomiei ţării lor, conform capitulaţiilor încheiate între ţările româneşti şi Poarta otomană în 1393, 1460 şi 1512, ca şi neutralitatea ţării moldo-valache.

 

2.     Unirea Munteniei şi Moldovei într’un singur Stat, sub un singur guvern.

 

3.     Print străin dintr’o familie domnitoare europeană, cu moştenirea tronului, moştenitorii lui trebuind să îmbrăţişeze religia ţării.

 

4.     Guvern constituţional reprezentativ şi conform vechilor obiceiuri ale ţării, o singură adunare bazată pe o lege electorală foarte largă, în scopul de a reprezenta interesele generale ale poporului român.

 

Discuţia a durat 2 luni aproape, iar Convenţia din Paris a fost semnată la 19 August 1858. Nu voi mai reda hotărârile acesteia dar subliniez că punct cu punct ele sunt străbătute de ideile propuse de englezi când se stipula că Valahia şi Moldova vor purta numirea oficială de Principate-Unite, sub suzeranitatea Porţii şi garanăia colectivă a Puterilor dar vor continua să formeze două State separate, cu doi domnitori aleşi pe viaţă care îşi vor exersa puterea separat, dar o comisie centrală comună ambelor ţări, va stabili un fel de unire generală.

 

Deşi ceea ce ni se propunea era mai mult decât insuficient, în faza respectivă urma să se organizeze alegerile celor doi domni, urmând să aibe loc la trei saptămâni după publicarea listelor. Prin noile dispozitii, Turcia era înlăturată din comisia interimară ce urma să numească în Moldova pe caimacamii, Stefan Catargi, Anastase Panu şi Vasile Sturdza, iar în Valahia, Emanoil Baleanu, Ion Manu şi Al. Filipescu.

 

Alegerea domnitorului în Moldova urma să se facă pe 5 Ianuarie. Dar la întrunirea ţinută pe ziua de trei, discuţiile au fost furtunoase datorită divergenţelor iscate între partizanii ţăranilor şi proprietarii de pământ, care nu vroiau să cedeze, Kogălniceanu, furios a părăsit reuniunea, ceea ce am ameninţa pe Unionişti să nu se înţeleagă în ce priveşte alegerea domnului. În acel moment s’a ridicat deputatul Nicolae Pisoski, care printr’un gest patetic, a pus un revolver pe masa adunării ameninţând că se va împuşca dacă deputaţii vor pleca fără să desemneze candidatul pentru tron. Şi fiindcă pe faţa lui Pisoski se putea citi hotărârea de a se împuşca, o tăcere grea se lăsase în salon, nimeni nu avea curajul să rupă tăcerea. Tot Pisoski pronunţase numele lui Al. Cuza, colonelul demisionat din armată fiindcă a refuzat să falsifice listele electorale, pe când era prefect de Covurlui, sub Vogoride. Cunoscut ca spirit liberal, de o impecabilă corectitudine şi patriot fără prihană, până la urmă, Al. Cuza a fost ales în unanimitate, dejucându-se planurile antiunioniste ale Turciei şi Austriei. Nicolae Pisoski fusese sub Mihai Sturdza prefect de Botoşani în 1849, apoi de la 1854 la 1856, prefect de Iaşi. După alegerea lui Cuza a intrat în armată, aiungând în 1863 locotenent-colonel. Îl iubea şi îl aprecia pe Cuza; cu toate că era intimul prieten al lui Cuza, s’a ţinut, spre cinstea lui, în umbră. După abdicarea lui Cuza a demisionat din armată şi a dus o viaţă retrasă, nemai amestecându-se în politică. Fără îndoială, nu s’a contestat valoarea intervenţiei lui Pisoski în Adunarea moldavă, propunând alegerea lui Al. Cuza, dar nu aş vedea acţiunea sa ca una strict personală, cuvântul Unioniştilor ţăranişti în frunte cu Mihail Kogălniceanu ne pare strâns legat de intervenţia lui, bineînţeles fără să-i diminueze meritele şi curajul de care a dat dovadă.

 

La rândul lor deputaţii valahi au urmat sfatul tânărului Boerescu, cel ce a cerut colegilor săi, să arate putere de voinţă şi să-l aleagă şi ei pe Al.Cuza. Se profita de faptul că nu s’a prevăzut de către Convenţia de la Paris ce se va întâmpla dacă acelaşi domn va fi ales în amândouă Principatele şi astfel, valahii alegându-l tot pe Al. Cuza, reuşesc la 24 Ianuarie 1959 să înfăptuiască unirea Principatelor într’un singur Stat sub un singur guvern şi domnitor, în persoana lui Al. Cuza.

 

De unde se poate constata că într’o Europă democrată, până la urmă voinţa dreaptă a unui popor se poate impune, în mod exemplar. Ceea ce astăzi rămâne cu totul străin mentalităţii de slugă supusă arătată Europei de politicienii români în frunte cu partidul tovului Ion Iliescu, care mai are în memorie practicile de pe vremea comunismului, de care nu se poate emancipa, fiindcă servilismul faţă de cei tari îl are în sânge, ca şi braţul forte cu care domină pe cei slabi.

 

Desigur, românii în 1859 au avut de partea lor unele evenimente internaţionale favorabile. La 20 Iulie 1858, la Plombieres, împăratul Napoleon al III-lea împreună cu Cavour au pus bazele acordului prin care asigurau unitatea Italiei. Această înţelegere a rămas secretă până la 1 Ianuarie, la receptia din Tuileries a corpului diplomatic, împaratul i-a spus lui Huebner, ambasadorul Austriei: “Regret că raporturile noastre cu guvernul dv. au devenit mai puţin prietenoase decât în trecut.”

 

În August s’a încheiat la Varşovia acordul împăratului Franţei cu Alexandru al doilea, ţarul Rusiei, primul fiind reprezentat de vărul lui, prinţul Napoleon Bonaparte.

 

În atare împreiurări neprielnice, simţind trupele ruseşti la graniţele sale, Austria nu putea interveni în Principate, pe când Turcia rămasă singură, Anglia nu o mai îndemna să fie intransigentă, a acceptat Unirea Principatelor, ca pe un fapt împlinit.

 

Coincidenţa face ca pe ziua de 24 Ianuarie 1859 să apară broşura "Napoleon III şi Italia" pe care vice-contele La Gueronničre a scris-o după ce împăratul i-a dictat ideile principale. În ea, se confirma  teza lui Cavour că situaţia nu mai putea continua în aceeaşi formă, şi se subliniază că forţa italiană pentru a învinge un inamic aşa ca Austria, are nevoie de un ajutor din afară. O frază a fost citită cu multă emoţie de toţi italienii: “Italia reprezintă în istorie ceva mai mult decât ideia de naţionalitate: reprezintă civilizaţia.”

 

După proclamarea lui Al. Cuza, domn al Valahiei, a plecat o delegaţie din care făcea parte, episcopul de Arges, Kreţulescu, C.A. Rosetti, Slătineanu şi Al. Florescu, la Iaşi, spre a prezenta noului domn omagiul Naţiunii. Reţinem sunătoarele cuvinte pe care le adresa C.A. Rosetti, cel ce-i va fi curând, un înverşunat duşman şi va săpa la temelia tronului conducând ceea ce a fost numită pe drept, o monstruoasă coaliţie: “Primeşte, deci ales al României, în acelaşi timp cu coroana Valahiei pe care am venit să ţi-o aducem, inimile a două milioane şi jumătate de români care ne-au însărcinat să ţi le oferim cu iubire şi respect, şi să te asigurăm că atâta timp cât vei purta steagul unirii, naţionalităţii, dreptăţii şi libertăţii, Valahii ca şi Moldovenii te vor urma ca un singur om.”

 

Cuza în 1861 face o vizită la Constantinopol unde a fost primit cu mari onoruri, la începutul lui Decembrie Turcia şi puterile semnatare ale tratului din Paris au recunoscut unirea celor două Principate. În consecinţă, comisia centrală de la Focşani a fost desfiinţată, iar guvernul mutat la Bucureşti, care devine capitala României. Cele două adunări s’au contopit într’una singură, ministerul din Iaşi şi Bucureşti demisionând domnitorul a format un singur guvern. În ziua de 24 Ianuarie 1862 domnul ţării a deschis primul parlament al României.

 

Cele două Principate iau numele de România, ceea ce ar părea o noutate. Şi totuşi numele România este foarte vechi: “Haşdeu l’a descoperit într’un text de Jordanes scris în secolul al Vl-lea, cu referinţă la spaţiul dacic înainte de acest secol.”

 

În “Niebelungen”, Cântecul Nibelungilor se găseşte un vers în care se arată constanta folosire a numelui de român:

                "Der herzoge Râmunc uzer Vlachen lat

                Mit sieben hundert Manen Kom en fur si gerannt

 

                “Ducele Râmunc din ţara Valahilor,

                 Cu şapte sute de oameni călărea înaintea ei

 

“Pentru istoricul Onciu ("Originile Principatelor române" şi Românii din Dacia Traiana") acest Râmunc, duce al Valahiei, nu era altul decât Banul Olteniei, aparţinând puternicii dinastii numită mai târziu Basaraba. “Deci dând Principatelor-Unite numele de “România” nu se inova, ci se scotea din străfunduri de istorie blazonul de nobleţă a naţiei. Şi primul domn al României a fost un român.”

 

Alexandru Ion Cuza a realizat reforma agrară, a organizat armata ţării, Justiţia şi a lichidat bunurile mănăstireşti închinate exploatate de călugării greci. S’a tradus cu uşoare modificări Codul civil, francez. În 1864 a promulgat legea instrucţiei publice, declarând învăţământul de toate gradele, gratuit) iar cel primar obligator. (Sub comuniştii anului 2001, învăţământul universitar, în cea mai mare parte e plătit cu taxe grele, sfidând tradiţia statului nostru modern ctitorit de Al. I. Cuza şi declarat gratuit.) S’a înfiinţat o facultate de litere s’a promulgat legea Curţii de conturi şi legea Consiliului de stat etc. Fără îndoială împotriva memoriei lui Cuza s’a întrebuintat calomnia sau s’a lăsat tăcerea. Abia în 1903 apare cartea lui Xenopol în două volume "Domnia lui Cuza Vodă" care a făcut dreptate marelui domn român.

 

Amintirea lui Cuza a rămas neştearsă în sufletele ţăranilor, acestia i-au păstrat o emoţionantă fidelitate, întreţinând, în acelaşi timp, teama la cei cari îl detronaseră. Şi numai în 1912 s’a inaugurat monumetul lui Cuza-Vodă la Iaşi. S’a admis de autorităţi aşezarea statuiei în Piaţa Unirii, mulţumită insistenţelor înverşunate ale studenţilor şi intelectualilor. Iar în 1907, când se făcea represiunea răscoalelor ţărănesti, umbra marelui domn s’a aşternut mustrătoare asupra ţării ca o neputincioasă ocrotire a ţărănimii.

 

Şi maestrul continuă pe acelaşi ton de mare admiraţie, cuvenită de bună seama de cel ce merita să i se spună “domnitorul ţăranilor”: “Dintr’un exces de slugărnicie s’a scăzut valoarea operei imense de aşezarea Statului român realizată de Alexandru Ion Cuza; s’a lăsat să se creadă că Statul român modern a luat fiinţă la 10 Mai 1866, ceea ce este o îndrăzneaţă falsificare a istoriei. Citind “Domnia lui Cuza-Vodă” de A.D. Xenopol, ne dăm seama ce mare domn a fost românul Alexandru Ion Cuza şi ce greu atârnă în cumpăna istoriei cei şapte ani de domnie.

 

Eram dator să amintesc, în puţine cuvinte, celor cari vor să uite că bazele României moderne au fost statornicite între 1859 şi 1866 de domnul român Alexandru Ion Cuza.

 

(În spiritul ideilor lui Pamfil Şeicaru aş dori să adaog faptul că prin sărăcia progresivă a ţărănimii cât şi lipsa de preocupare pentru desvoltarea unei clase mijlocii, amândouă componente sociale productive, Monstruoasa coaliţie îndepărtând de la domnie pe domnul român Al. I. Cuza a clătinat din temelii rânduiala Statului român, singura clasă valabilă pentru politicienii acelor vremuri era negustorimea şi oamenii de afaceri cei ce le permiteau îmbogăţirea cât de repede făcută nu spre folosul ţării ci sugându-i din toate puterile seva ei de viaţă.

 

Din 1866 s’a instalat în România o stare social-economică şi culturală total nepotrivită sufletului românesc, autentică pseudomorfoză, ameliorată întrucâtva după primul război mondial, descrisă pe plan cultural de Junimea lui Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu ca forme fără fond, ceea ce material se consumă până la declanşarea unui sistem în lant, catastrofic constituit din desele răscoale ţărăneşti avute loc în ţările române între anii 1866 şi 1907.

 

Era vorba de o democraţie falsă ce nu-i găsesc asemănare decât cu sistemul social desvoltat în România după revoluţia tinerilor din Dec. 1989.

 

Şi astăzi ca ieri conducătorii ţării, nu sunt înteresaţi decât să-şi umple, indiferent prin ce mijloace, buzunarele şi încă vreo câteva cufăraşe, şi asta cât mai mult, repetând cuvintele lui Ludovic al XV-lea, "după mine, potopul").

 

După un secol

 

Prezentând istoria Europei între 1833 şi 1859, autorul e uimit de asemănarea situaţiei de azi (1959) cu cea de acum un secol.

 

În 1833 Rusia obţine dominaţia asupra Turciei prin tratatul de la Urkiar-Skelessi. Marele om de Stat Palmerston şi-a dat seama de pericolul pe care îl reprezintă forţa crescândă a imperialismului rusesc, acesta poseda o viziune politică precisă, pe când Anglia îi opunea un liberalism economic, aşa cum reese din broşura lui Cobden, “Rusia”. În acest mod liberalismul englez nu dădea nicio importanţă instalării ruşilor la Constantinopol, atâta timp cât se puteau încheia cu aceastată ţară acorduri avantajoase. Exact cum în zilele noastre băncile şi marile industrii nu percep ameninţarea Rusiei sovietice din moment ce se profilează perspectiva unor afaceri mai mult decât rentabile. O astfel de mentalitate pune Occidentul în inferioritate faţă de Rusia, în care nu ar putea exista un Cobden, asta indiferent că e vorba de politica ţaristă sau sovietică. În 1946 istoricul René Grousset arată în volumul "Bilan de l'histoire",  că luarea Berlinului de armatele lui Jukov consacră triumful ideii panruse, deschizând o nouă fază a istoriei Europei.

 

Un profesor din Leningrad, refugiat în 1923 la Universitatea Harvard, Pitirim Sorokin, comentând pe N. Danielevski, cel mai reprezentativ, filozof al istoriei, rus (opera sa capitală "Rusia şi Europa" publicată în 1869) consideră că în capitolele de politică există o importantă asemănare între ideile lui Danielevski asupra relaţiilor ruso-europene şi cele ale şefilor sovietici, astfel că cel mai conservator slavofil poate da mâna cu Politbiroul sau cu Internaţionala comunistă.

 

Ideea fudamentală a lui Danielevski este că Rusia nu aparţine civilizaţiei europene şi n’a participat la formarea spiritului european nici în bine nici în rău. Europa vede în Rusia nu numai ceva străin dar şi un principiu vrăjmaş.

 

Dostoievski susţinea că rusul adevărat trebuie să se situieze pe terenul de întâlnire a tuturor ostilităţilor, adică să constituie o unitate nu în Europa ci împotriva Europei, iar occidentalismul Herzen definea pe european ca pe “omul de pe malul celălalt”.

 

Panslavismul cu declaraţiile sale a fost utilizat de Rusia Sovietică în politica sa, amintind de versul lui Puşkin: “Râuşoarele slave vor veni toate să se contopească în Oceanul rus”. În Mai 1944 la congresul popoarelor slave de la Londra, Stalin îndepărtându-se de antirusismul lui Lenin confundă în terminologia oficială noţiunea de slav cu cea de rus. Astăzi, susţine Pamfil Şeicaru, panslavismul a fost înlocuit cu panrusismul, acesta domină popoarele slave. Dreptate a avut Dostoievski, Rusia nu va avea niciodată vrăjmaşi mai veninoşi ca aceste popoare slave, îndată ce ea le eliberează. Războiul Crimeii a fost făcut - aviz celor ce n’au vrut să înţeleagă niciodată rostul acestui război - pentru a îndepărta Rusia de la gurile Dunării, din Balcani şi de la Marea Egee. Sprijinul dat de Anglia Austriei se datora tot împiedecării ca Rusia să se reverse asupra Europei. Deşi problema nu a fost total soluţionată, s’a reuşit oprirea impetuosului mers spre Constantinopol. În 1877 generalul Ignatiev semna tratatul de pace de la San Stefano, care lasă Constantinopolul sub bătăile tunurilor ruseşti, dar Anglia a intervenit şi tratatul a fost refăcut la Berlin.

 

Politica de apărare a Europei împotriva Rusiei era de fapt expresia instinctului de conservare. Marchizul de Custine - deja citat - în cartea sa "La Rusie en 1830", aiunge la următoarele concluzii: “Rusia vede în Europa o pradă care, îi va fi predată, mai devreme sau mai târziu, din cauza dezbinărilor noastre; ea întreţine la noi anarhia cu speranţa să

profite de o “corupţie, înlesnită de ea; va fi istoria Poloniei reîncepută în mare ... Europa, se spune la Petersburg, ia drumul pe care l-a urmat Polonia; ea este iritată de un liberalism van, pe când noi rămânem puternici tocmai pentru că nu suntem liberi: râbdăm sub jug, dar vom face pe alţii să plătească ruşinea noastră.” E de mirat că adevărurile scrise de marchizul de Custine în 1830 au rămas în epocă dar şi mai târziu fără ecou deşi ruşii se recunoşteau exact în descrierile respective.

 

În 1864 Istoricul Emile Montegut a publicat în Revue des deux Mondes un studiu asupra ideii monarhiei mondiale, în care scrie printre altele: “Spiritul rus este ura contra individului şi absolvirea lui în Stat pentru profitul puterii despotice.“ Pe bună dreptate marele ziarist are sentimentul că respectivul autor îl presimte pe Lenin “omul care va veni în numele egalităţii ca să răscoale populaţiile” şi “va promite să dea tuturor o parte egală în gamela comună, acela dacă nu se va lua seama, va reuşi cu siguranţă: egalitatea prin forţă, dacă nu altfel, fraternitate cu ajutorul knutului, dacă nu altfel.”

 

Julea Monnerot în "Sociologia comunismului" numeşte comunismul “islamul sec. al XX-lea. El îşi va însuşi formele unei democraţii care va lua rolul marilor cuceritori de tipul lui Atila şi Tamerlan, nu se va mulţumi numai să zvârle tot ce nu este ea, nu va accepta decât pe ea însaşi şi nu ne va lăsa nici chiar libertatea ghiarurului în ţările musulmane. Un islamism materialist.”

 

Deci acum un secol instinctul de conservare a Europei a reacţionat împotriva pericolului rus. Un prin semn de slăbire al acestui instinct european de conservare s’a arătat în 1 Martie 1915, când Sazonov a trimis ambasadorilor Franăţei şi Angliei un memorandum în care cerea în numele Rusiei să fie rezolvate în favoarea ei, înglobarea Constantinopolului, a malului drept al Bosforului, a Mării Marmara şi a Dardanelelor, de asemenea Tracia de sud până la linia Enos-Midia, ca preţ pentru intrarea Rusiei în război alături de puterile Antantei. La 8 Martie şi la 12 Martie, Franţa şi mai pe urmă Anglia sunt de acord cu memorandumul rusesc şi astfel renunţă la cuceririle războiului Crimeii, recunoscând fără nicio rezistenţa supremaţia Rusiei la Dardanele şi Constaninopol. Cum se explică atari cedări ale politicei seculare franceze şi engleze? Răspunsul e simplu de tot. În cele dintâi, reprezentanţii Europei nu mai erau atât de entuziasmaţi de democraţia lor, de unde se lăsau şantajaţi de ruşi cu o pace separată cu Germania, încă din anul Domnului 1915, întocmai cum o va face Stalin 30 de ani mai târziu.

 

La conferinţa de pace de la Versailles, datorită absenţei Rusiei prin revoluţia câştigată până la urmă de Lenin, aliaţii au respirat uşuraţi, deoarece nu mai era cazul să-şi ţină promisiunile date ţarului Nicolae al doilea, care gândea ca antecesorul său, Nicolae I-ul, autorul de fapt moral al războiului Crimeii. În schimb s’a creat o linie de apărare împotriva Rusiei bolşevice pe Vistula până la Nistru, în cursul anilor 1939-1940, Hitler a distrus această linie de apărare şi împreună cu Stalin au împărţit Polonia, au înghiţit ţările baltice, Finlanda sfârtecată, iar frontiera ruso-română împinsă de la Nistru pe Prut, Rusia revenind la gurile Dunării. În momentul când Hitler ataca pe Stalin, în Camera Comunelor W. ChurchiiI, a declarat, scrie P. Şeicaru, cu o totală lipsă de decenţă şi de intelingenţă politică, Rusia drept ultima victimă a lui Hitler şi implicit o considera aliata Angliei. Şi ceea ce a început premierul Angliei a continuat şi desăvârşit la dimensiuni planetare preşedintele St. Unite, Roosevelt.

 

Rusia sovietică nu numai că a fost salvată de la dezastru de Anglia şi Statele Unite, dar fără să i se ceară un angajament precis, i s’a lăsat la discreţie jumătate din Europa. Din punct de vedere teritorial sovieticii restaurează frontierele imperiului ţarilor, eliminând Statele tampon aşezate între Rusia şi Europa de tratatul de la Versailles. După 14 ani de la încetarea războiului în Mai 1945, în Europa nu există pace iar armatele sovietice se află cantonate la 200 km departe de Rin. Din 1950 asistăm la o halucinantă cursă a înarmărilor fiindcă cert este, Statele Unite nuîngăduie Rusiei să domine Europa. Dar se pune întrebarea, ce durată poate avea această voinţă a Statelor Unite?

 

Istoricul Sorel spunea despre englezi că economia politică este singura lor raţiune ca Stat, definiţie potrivită mai mult pentru Statele Unite. Toată diplomaţia de clown a lui Mikoian la ultima sa vizită în SUA se baza pe concepţia comercială ce susţine acţiunea diplomatică a Statelor Unite, “Lipsa de inteligenţă politică de care au făcut dovadă marii industriaşi şi financiarii americani, va îngreuna mult acţiunea politică a dlui Foster Dulles. Acei reprezentanţi ai marei finanţe şi industrii americane, ispitiţi de unele acorduri avantajoase comerciale cu Uniunea sovietică, i-au amintit maestrului un vers dintr’un sonet de Leconte de l’Isle:

                Vous mourez betęment en emplissant vos poches ...

adică        Veţi muri prosteşte umplându-vă buzunarele ...

 

În continuare autorul consideră că Europei i se pun aceleaşi probleme care au făcut necesar, acum un secol, războiul Crimeii. Fără restaurarea Europei de Est, pace nu va fi şi orice soluţie s’ar inventa nu va fi în stare să escamoteze libertătile popoarelor de dincolo de cortina de fer, ci va fi destinată să precipite explozia revoluţiilor naţionale. Deci nu  oamenii de afaceri americani, o să redea libertatea popoarelor din Estul Europei, cât potenţialul revoluţionar care mocneşte, în pieptul acestora, cum s’a constatat cu ocazia revoluţiei naţionale din Ungaria. Ipoteza unor revoluţii de la Marea Baltică până la Marea Neagră, fenomen ce ar trebui luat în considerare în negocierile cu Rusia sovietică, deoarece această ipoteză exclude coexistenţa pe baza aceluiaşi status-quo.

 

S’ar putea ca destinul tragic al Europei de Est să elibereze Europa apuseană de complexul de inferioritate faţă de Rusia sovietică. Dacă o naţiune de opt milioane de oameni ca Ungaria a clătinat Rusia sovietică până la Vladivostock, care ar fi situaţia dacă s’ar răscula o sută de milioane “de sclavi şi ar începe cea mai disperată luptă pe viaţă şi pe moarte pentru libertate?”

 

Deşi peste ani, cum am putut s’o constatăm, elanul revoluţionar a scăzut în inima lui Pamfil Şeicaru, noi rămânem de părerea lui, din 1959 că decât o viaţă de rob, mai bine să mori luptând împotriva tiraniei, căci numai aşa poţi fi învins dar sufletul tău va muri în picioare, cinstind cu demnitate condiţia ta de om adevărat.

 

Încrederea pe care marele ziarist o arată principiului naţionalităţilor ne convinge că el socotea, ca Herder, naţiunea de origine divină, de unde credinţa sa în Îdeea naţionalităţilor înzestrată cu misiunea de a se împlini oricum până la urmă, fiindcă legile sale nu depind de voinţa omului.

 

Vom cita rândurile de încheiere ale acestui capitol intitulat "După un secol"  nu numai că ele sunt ultimele ale cărţii, dar ne demonstrează cât de uşor poate trece Pamfil Şeicaru de la problemele de ordin general teoretic, la interpretarea cea mai concretă a zisului act istoric, în toata desfăşurarea sa: “După un secol, Europa Occidentală este constrânsă să se confrunte cu aceeaşi problemă, dar laşitatea încurajează agresiunea. Experienţa cu Hitler este concludentă. Atât strategia cât şi tactica diplomaţiei ruseşti fiind prea cunoscute, nu se mai permite Occidentului nici cea mai mică eroare. Războiul Crimeii a început datorită continuei ameninţări a ţarului Nicolae I-ul, sperând ca Europa să-i cedeze. Kruscev crede şi el că tot ameninţând cu distrugerea de pe urma războiului, Statele europene vor consimţi la definitiva sclavizare a 100 de milioane de Europeni.”

 

Este de spus, dacă formal se pot despărţi, în părţile ce aparţin marelui ziarist, altele istoricului (inclusiv politic) şi scriitorului, ar fi o acţiune cam artificioasă, în realitate e vorba de o împreunare treimică, unitate armonică, numită încă de Taine “la qualité maîtresse,” cadrul acesteia chiar la cercetarea unui simplu articol de ziar, un ochi analitic poate să simtă cele trei însuşiri care nu se exclud ci, din contră, se afirmă una lângă alta, nu rar se întrepătrund.

 

Din această cauză, încăodată o subliniez, să te opreşti în activitatea lui P. Şeicaru la o epocă a ziaristului trăită în România, pe lângă alta a istoricului şi scriitorului desvoltată în exil, înseamnă să urmezi o cale mult prea pedantă, ca să fie şi adevărată.

 

Chiar în această excepţională lucrare - ce ar trebui editată neapărat în ţară - despre Unirea Principatelor române, puse în legătură cu războiul din Crimeea de pildă, ziaristul se manifestă prin studierea faptelor zilnice, scrisori, declaraţii, întâlniri secrete, memorandum etc. cărora le conferă istoricitatea cuvenită, le scoate din spaţiul şi timpul obişnuit, redându-le aceleaşi Istorii.

 

Pe acest plan, ideile şi principiile generale se intrică, minunat cu cele particulare, irepetabile, ca totul apoi să aibe o influenţă romanescă prin descrierea portretelor lui Tudor Vladimirescu, Ispilante, al ţarului Nicolae I-iul, Napoleon al III-lea dintre acestea nu pot lipsi un Ion Capo d’Istria sau episcopul de Arges, grecul Ilarion.

 

Dacă am compara opera lui P. Şeicaru cu un templu, fundamentul aparţine ziaristului, coloanele şi întreaga melodie arhitecturală istoricului, pe când decorativul sculptural din fronton, din metopele de pe cellă şi altare, vom admite că precum templul se exprimă printr’o unitate indestructibilă, un eon în piatră, la fel şi opera lui P. Şeicaru, în ultimă analiză, iese din inconştientul creator în conştiinta noastră, ca un model pe care dacă-l desfaci în bucăţi, vraja şi orice inefabil se risipeşte. Fără să fiu gestaltist, influenţa asupra perceperii noastră, e a formei înălţată prin fondul Cuvântului nemărturisit de faţa lui ascunsă în taine, nouă ne rămâne cealală înfăţişare a lui Ianus, mărturia ei de concept şi de metaforă, un fel de giuvaer al Frumuseţii.

 

Şi în Sinea lucrului, opera lui P. Şeicaru se caracterizează prin oralitatea ei adică ea comunică ceva cititorului chiar dacă însotită de flautul înţeleptei Minerva, şi astfel condus ajunge aproape de originile gândurilor şi ale Cuvintelor, mituri, aşa cum numai epoperele lui Homer sunt.

 

Sau cu Eminescu, permeabilizatorul monadelor lui Leibniz, Luceafărul le pune ferestre deschise spre cer.

 

În acest mod, marea singurătate, a Omului, oferă trepte pe care suisul creşte în spirit, unde şi căderea se mărturiseşte a fi tot o înălţare.

 

Căci rândurile maestrului calcă pe pământul sfânt al ţării, lăcaşul bisericilor subterane clădite din oasele celor ce nu mai sunt. Cei ce-au suferit martiriul Poetului, de a fi fost un român exilat, răstignit pe Crucea dorului, intră în cerul de dincolo având grijă ca luminile de pe altarele stelelor să nu se stingă niciodată, fiindcă ele poartă racla de aur a inimii lor.

 

Nu ştiu întrucât maestrul ar fi fost adeptul seriilor istorice ale lui G. Vico, dar în ce priveşte principiul naţionalităţilor, ca element fundamental în concepţia de filozof al istoriei, consideră că fenomenul la noi începe cu revoluţia social-naţională a lui Tudor Vladimirescu, atunci s’a făcut primul pas pe drumul încheiat în 1918, cu făurirea României mari.

 

Maestrul arată în cartea sa o admiraţie deosebită pentru Tudor Vladimirescu, vizitând şi meterezele de la Cloşani, aşa cum noi ardelenii o purtăm lui Horia şi Avram Iancu.

 

O durere în inimă îi rămâne atunci când trebuie să admită că revoluţionarii din 1848, activi în Valahia, n’au adus un servici deosebit ţării lor, în primul rând fiindcă nu au cunoscut potrivit situaţia internaţională, au trebuit să se confrunte singuri cu Rusia, luptă din care nu puteau decât, aşa cum s’a şi întâmplat să iasă învinşi, iar Patria lăsată pe mâna invadatorilor.

 

Cu atât mai mult se simte fericit şi el însuşi înălţat, când poate reabilita această generaţie care prin activitatea dusă de ea în timpul exilului din Paris a câştigat simpaţiile francezilor pentru cauza românilor (e vorba de sprijinul dat de Napoleon al III, şi ministrul său Walewski, primul a introdus principiul naţionalităţilor în Principate, iar dintre intelectuali merită pomeniţi la loc de frunte Jules Michelet şi Edgar Quinet, amândoi istorici de renume) adaogându-se interventiile lui D. Brătianu în Anglia unde a reuşit să schimbe atitudinea negativa de la început, ca putere ostilă principiului naţionalităţilor, adversara directă a împăratului francez. Fără îndoială revoluţionarii de la 1848 s’au maturizat, înţelegând cu prisosinţă rolul jucat de marile puteri întru a-şi atinge scopul urmărit, şi în acest fel au contribuit substanţial la realizarea unirii Principatelor române, la 24 Ianuarie 1859.

 

Astfel, prin înţelepciunea dobândită, deloc în dauna idealului sluijt, generaţia de la 48' a atins una din etapele cele mai înalte ale ideii de naţionalitate, prin dăruirea şi solidaritatea lor, s’a reuşit să se înfăptuiască cel mai mare şi decisiv pas spre făurirea României moderne.

 

Felul cum şi-au atins ţinta, rămâne exemplar pentru urmaşii urmaşilor lor, model unic în Istoria Românilor de cum se cuvine să te înscrii cu toată fiinţa, pentru a-ţi sluji Patria.

 

Prin lucrarea sa scrisă cu atâta ardoare dar şi căutare a adevărului, Pamfil Şeicaru şi-a pus marele talent în făurirea unui monument ducând în veşnicie evenimentele şi oamenii, păstraţi sub forme cioplite cu mâni cereşti, pe lespezi de inimi nemuritoare aşa cum vor fi pomeniţi în glasul vecerniilor fără de moarte.

 

Lucrarea lui Pamfil Şeicaru, prilej de mare sărbătoare pentru istoriografia şi cultura românească, ea nu numai că îmbogăţeşte comorile minţii dar înobilează inima, purificând-o in desăvârşirea ei. De unde se vede că orice faptă umană are şi un anumit sens moral, credinţă şi a uitatului astăzi, cu totului nedrept, Al. Vlahuţă urmat de apostolul neamului Nicolae Iorga, cel ce se plângea că este un autor necitit în ţara sa.

 

Pentru P. Şeicaru nu poate exista o autentică perspectivă a viitorului decât pentru acela care cunoaşte tradiţia şi tot atât istoria neamului său, realizarea sufletului românesc e posibila dacă aşa ca un Anteu mitic, omul îşi are înfipte picioarele în pământul Patriei, doar această simbioză îi dă putere să se avânte spre viitor, învingându-l, cum e reprezentat în icoanele bizantine Sf. Gheorghe ucigând balaurul.

 

Maestrul şi-a exprimat dorinţa că aşa cum a scris el o cronică a primului război mondial, va trebui un alt istoric să se ocupe de al doilea război mondial, numit şi războiul nostru sfânt.

 

E locul să amintesc faptul că acest lucru l-a realizat regretatul domn Ion Emilian, nepotul Corneliei Emilian ocrotitoarea marelui Minai Eminescu în anii îmbolnăvirii sale, un mare patriot român, directorul publicaţiei din exil “Stindardul” din Muenchen, intransigent în lupta lui anticomunistă, tocmai din această cauză nu este cunoscut în România tuturor umilinţelor, de astăzi, ceea ce încă vorbeşte de valoarea lui, românii îl vor citi când vor avea inima curăţită şi de ultimele resturi comuniste.

 

În cartea "Călăreţii Apocalipsei", Ion Emilian, cinsteşte menirea de soldat al neamului, având ca îndemn cuvintele lui Seneca scrise cu sânge şi lacrimi, acel “Vivere militare ist” adică numai ca militar trăieşti cu adevărat, principiu ce defineşte, întocmai viaţa omului, de proporţii urieşeşti: Ion Emilian.

 

În cartea sa descrie cavalcada războiului dus împotriva Uniunii  Sovietice, pe care l-a făcut urmând comanda generalului Ion Antonescu “Sodaţi, vă ordon, treceţi Prutul” până în Caucaz, de unde urmează tragica retragere până în ţară, de acolo după 23 August luptă alături de ruşi în Transilvania, front ce-l părăseşte şi se alătură nemţilor, pe care nu i-a trădat niciodată.

 

Cartea de mai multe sute de pagini, i-a fost editată în limba franceză şi germană, pe când astăzi îşi aşteaptă publicarea şi în graiul acelora ce au jucat rolul principal în "Călăreţii Apocalipsei" de Ion Emilian.

 

Acest om deşi avocat de meserie, a îmbrăţişat ca pe a doua sa Fiinţă cariera militară, nu s’a despărtit niciodată de gradul purtat pe front încât atunci când va muri, dorinţa lui a fost să fie scris pe cruce că sub ea îşi doarme somnul de veci, căpitanul Ion Emilian.

 

Credicios până la capăt lui Ion Antonescu pe care-l venera şi îi închina pagini întregi în Stindardul său, Ion Emilian şi-a sfârşit zilelele poate învins, dar în picioare făcând parte dintre acei Eroi ai Patriei cărora le este dedicat nemuritorul vers al lui Radu Gyr: “Noi am murit sub zidurile Troii.”

 

Odată s’a întâmplat să-i vorbesc de camarazii săi, soldaţi şi ofiţeri, care în majoritatea lor se odihneau în pământ, fără să aibe o cruce la căpătui (cum scrie Aron Cotruş) pe întinsul stepelor ruseşti, şi i-am numit Cavalerii Apocalipsei; Ion Emilian mi-a adus la cunoştiintă că îl măguleşte distincţia mea dar el vroind să păstreze măsura realitaţii, uneori extrem de dură, i-a numit Călăreţii Apocalipsei.

 

Dintre ei mi-a rămas amintirea sublocotenentului Caliopol, îndrăgostit de poezia lui Baudelaire, îi purta la piept volumul Les fleurs du Mal, şi citea din el oridecâte ori, în jurul său războiul se declanşa cu scene terifiante, de infern dantesc. Fără îndoială, tânărul sublocotenent a descoperit la umbra florilor râului, permanenţele poeziei baudelaire-iene: căutarea purităţii din albul paradisiac. Rănit la cap, ofiţerul îşi dă locul din ambulanţă unui camarad pe care-l socotea mai grav lovit ca el. Ajuns la spital, Caliopol pe patul de moarte îl roagă pe unul din medici să-i citească versuri din poetul său favorit, Charles Baudelaire. A ales La Plainte d'un Icar, pe care în memoria tânărului am tradus-o şi o voi publica în viitorul meu tom de versuri.

 

În ce priveşte denumirea de călăreţi, ei descriu o armă bazată pe înfrăţirea dintre om şi cal, cântată încă de Gr. Alexandrescu.

 

Călăritul fiind o adevărată artă, Ion Emilian scrie în cartea sa aducând un profund omagiu ţăranului român, că a învăţat-o de la moş Duminecă, ţăran liber, răzeş cu document iscălit de domnul Ştefan cel mare şi Sfânt. De bunăseama acest moş Duminecă, atât de bun cunoscător al bolilor calului pe care se pricepea să le tămăduiască, are ceva din măreţia personajelor lui Mihail Sadoveanu, tenta sa mitică îl apropie de unii eroi din povestirile lui Vasile Voiculescu.

 

La urmă am să mă opresc asupra unui aspect neplăcut şi aş semnala prezenţa greşelilor prea multe în text, care sigur nu sunt ale autorului, cad în sarcina editorului, Traian Popescu, cel ce a avut bunăvoinţa să republice multe opere din clasicii români, cum ar fi Amintirile din copilărie de Ioan Creangă, dar această activitate nu-l absolvă de vina de a nu fi revăzut textele ce i-au stat la dispoziţie pentru publicare. Păcat, dar prin neglijenţa respectivă a aruncat multe umbre pe activitatea sa merituoasă de editor fără arginţi ai exilului. Personaj balzacian, îşi găseşte totuşi definiţia în Sanco Panza de Cervantes, Traian Popescu a visat să dea marea lovitură financiară, cu această intenţie l-a publicat pe Pamfil Şeicaru, de departe opozantul mişcării legionare de care se declara legat editorul şi desigur cu aceleaşi vise editase romanul lui Vintilă Horia "Dumnezeu s'a născut în exil" dar rezultatul a fost lamentabil românii exilaţi nu citeau aşa că din cartea ultimă, abea vânduse câteva exemplare. Adică vreau să spun că Traian Popescu avea dreptate să aştepte anumite recompensări din partea cititorilor care, aşa cum i s’a întâmplat merituosului Sanco Panca, nu au venit.

 

Desigur felul de editare a lui Traian Popescu lăsa de dorit, mi-a publicat cu multe greşeli, "Vacanţele destnului", cartea tatăl meu, şi deşi i le-am plătit la preţ bun, publicarea volumului meu "Ostrovul luminilor" a fost atât de plin de greşeli, încât l-am retras din proprie iniţiativă din sărăcăcioasa piaţă de cărţi a exilului, după cum îmi dicta marele respect ce o am pentru altarul Cărţii. În acelaşi cadru de nepricepere a editorului apăreau, totuşi mult mai îngrijite faţă de ale mele, lucrările maestrului, pe care le mai revedea dacă nu el, sigur colaboratorul său, de inimă, Govora.

 

Totuşi, respectivele erori fie cât de multe nu aveau darul să înfluenteze în niciun caz fondul problemei expuse, ceea ce era la urma urmelor important, am corectat multele scăpări din carte, salvând mai ales textul maestrului, operaţie pe care aş ruga şi pe cititorul, bine intenţionat, să o facă, aducându-şi aminte că şi cerul, atât de armonios în alcătuirile sale, posedă şi el căderile lui de stele. Ţinând cont de intenţiile bune ale lui Traian Popescu, chiar dacă ele pavează drumul către iad, să-l iertăm, pe acest Sancho Panza în versiune românească.

 

Cu totul altele erau atribuţiile corectorilor de carte sub comunişti, care înainte de toate reprezentau cenzura partidului, erau preocupaţi de ideile autorului, în care tăiau cu nemiluita, probabil inconştienţi că să vârşesc o crimă îndreptată împotriva producţiilor spiritului omenesc, mult mai vitale decât cele ale trupului.

 

Prin 1992, dl. Sărac, deodată cuprins de mărinimia de a-mi republica in ţară cartea “Mihai Eminescu 1889-1989” deci la o sută de ani de la moartea genialului poet, editată în Elveţia, la Viganello în anul 1989, i-am permis să se ocupe de cartea mea, dar m’a mirat că atunci când ne-am întâlnit a venit însoţit de o dnă pe care mi-a prezentat-o ca pe o fostă corectoare de carte la Scânteia, cred că purta numele de familie Anghel. Nu mi-a plăcut sub nicio formă respectiva doamnă, disgraţios de voluminoasă, dar am cedat sub influenţa dlui Sărac, extrem de grăbit, totuşi încredinţându-le cartea, nu înainte de a-i pune să jure că nu vor schimba nimic din fondul textului, nu îi lăsam decât eventual să corecteze greşelile de tipar, îi somam să-mi respecte întocmai ideile, aşa cum le-am expus în lucrarea mea. Desigur au jurat cu cea mai mare seninătate.

 

Am plecat in Germania şi nu am revăzut cartea mea decât după tipărirea ei. Domnul Sărac evident şi el ispitit de un câştig gras, a schimbat titlul lucrării, pentru a-l face mai senzaţional i-a pus pe cel de “Misterul morţii lui Eminescu”.

 

Dar nu mică mi-a fost surpriza să constat că dna Anghel, contrar promisiunilor solemne făcute sub jurământ şi bineînţeles sub ocrotirea dlui Sărac şi-a permis să intre cu violenţă în text, pentru a executa nenumărate modificări, a schimbat total înţelesul, a nu puţine, din pasagii: Le-am comunicat şi le-am trimis corecturile dlui Sărac, dar el fără nicio remuşcare mi-a răspuns că nu există carte să nu aibe erorile ei, ceea ce mi-a dat definitiv măsura acestui individ certcat cu elementara deontologie a editării unei cărţi.

 

Voi da două exemple, din ce am scris eu şi ce a ajuns prin intervenţia cucoanei, fostă angajată la Scânteia, că era o distanţă enormă denotând şi o crasă lipsă de pregătire culturală, pentru a-i permite a-mi corecta textul în care a privit cu ochi nevinovaţi de pisică proastă. Astfel tovarăşa necunoscând nici din fotografie “Judecata de pe urmă” din Capela Sixtină de Michelangelo nu a priceput descrierea mea corectă şi a mutilat-o în mod mai mult decât grobian. După cum bine se ştie Michelangelo şi-a executat portretul pe pielea Sfântului Bartolomeu, pe care acesta o ţinea în măna stângă iar cu dreapta întindea lui Isus, figurat ca un Judecător răzbunător, numit drept Jupiter tonans, instrumentul de lucru al artistului, posibil a fi confundat şi cu cuţitul cu care i s’a jupuit pielea, martiriul Sfântului.

 

Lucrurile erau clare, numai doamna nu a înţeles că artistul a recurs la un anume procedeu imaginativ, permiţându-şi să-l prezinte pe Bartolomeu în mărime naturală, normal ca aspect, uitându-se cu spaimă la Mântuitor, neştiind dacă va putea dobândi salvarea robului său Michelangelo. Autoportretul asrtistului exprima întregul său chin sufletesc avut în perioada când se întâlnea cu Vittoria Colonna şi citeau din învăţăturile Sf. Pavel bineînţeles în prezenţa unui călugăr. Corectoarea mea se trudea să-l scoată de pe pielea lui Bartolomeu, ţinea morţiş să-l puie pe o bucată de zid ce nu exista decât înafara Judecăţii de pe urmă. Siguranţa acestei individe nu ţinea numai de prostie dar şi de o lene incomensurabilă fiindcă ar fi putut să consulte o carte cu reproducerea genialei lucrări michelangeleşti dar se vede că pentru o atare aventură ducea în spate un ipochimen mult prea greu.

 

A doua maltratare a textului era mult mai importantă fiindcă ea inventa un pasaj compromiţător pentru mine ca autor. Astfel, în legătură cu Nietzsche în text am scris că psihicul filozofului patologic era total demenţiat la care dânsa împinsă de aceeaşi moliciune congenitală a creierului, - in suşire destul de frecventă la oamenii care suferă de o grăsime excesivă cum o descrie şi I. Creangă în povestea unui om leneş, ripostase după capul ei.

 

Adică, tovarăşa de la Scânteia, confundase noţiunea generică de patologic ce poate să se refere şi la o suferinţă fără substrat organic printr’acel enunţ, că pacientul nu are nimic patologic, corectoarea din patologic descinde pe adevărate trepte ale iadului, vorbind de examenul anatomo-patologic executat la Nietzsche, o eroare de neiertat deoarece marele filozof a avut o boală ce nu a putut fi elucidată, până astăzi, şi probabil aşa o să rămână pentru totdeauna, tocmai fiindcă nu i s’a executat examenul anatomo-patologic adică autopsia!!!

 

Şi dacă multe de acest gen au fost introduse de la sine putere de corectoare de la Scânteia, mă consola faptul că domnia sa, în zeloasa ei activitate nu s’a dat în lături să schimbe şi cuvinte din corespendenţa lui Mihai Eminescu sau Al. Vlahuţă ceea ce spune de-acum totul despre capacităţile acestei tovarăşe, lipsită de cel mai elementar bun simţ.

 

Mă înfior la gândul că am trăit cei mei frumoşi ani ai vieţii, contra voinţei mele, înconjurat de indivizi ca şi corectoarea de la Scânteia, ridicaţi la puterea infinitului.

 

Desigur trecând Rubiconul în lumea aceasta de dincolo, ei nu şi-au pierdut energia de a crede că nu totul e mort, pentru totdeauna.

 

Mie nu-mi rămâne ca om slab decât să mă rog lui Dumnezeu să ne scape de toţi comuniştii, fie ceauşişti, fie dizidenţi, fie cei ce se zbat să fie recunoscuţi ca social-democraţi!

 

Scapă-ne Doamne, de Comunişti!