Scrisoarea (17) din 19 Octombrie 1977 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Vuia

mă grăbesc să-ţi răspund scrisorii dtale spre a-ţi da lămuririle cerute în ce priveste Nae Ionescu. A luat licenţa în filozofie în 1912 fiind foarte ataşat lui C. Radulescu Motru care i-a înlesnit să aibe o bursă în Germania. Între 1912 şi 1914 a fost directorul de studii la liceul Mănăstirea Dealului. Se căsătorise cu o colegă studentă la facultatea de litere care se numea Fotino. Era fata unui căpitan pensionar de la Bârlad, l-am avut la liceul din acest oraş, un fel de instructor militar, profesor de gimnastică.

În 1916 mai, când mai toţi studenţii aflaţi în străinătate au fost obligaţi să se întoarcă în ţară. Marea majoritate dintre ei erau ofiţeri de rezervă şi în această categorie era şi Nae Ionescu. Toţi cei care se aflau la studii s’au întors, numai Nae Ionescu a rămas în Germania pe toată durata războiului. Nu a fost dat în faţa unui tribunal militar pentru dezertare, probabil a beneficiat de amnestia care s’a dat după pacea de la Bucureşti de către guvernul Marghiloman. Întors în ţară şi-a reluat postul la Mănăstirea Dealului. Nu se simţea bine şi pe cât se pare a avut dese conflicte cu directorul liceului care era un militar,colonel Bucică ulterior înaintat la gradul de general. De aici decizia luată de a gaşi o ocupaţie care să fie mai productivă şi să nu mai aibe plictiseli. Cum în timpul războiului deşi cetăţean al unei ţări cu care Germania se afla în război nu a fost internat într’un câmp de concentrare cum era regula. Ceva mai ciudat a găsit un post la o casă de editură “Reclam” de la Leipzig, unde a lucrat până la data când s’a întors în ţară, în primăvara anului 1919. La acea dată Banca “Marmoros Blank” era una din tre Băncile cu cel mai mare spirit de iniţiativă şi investiţii. Nae a cerut audienţă lui Aristide Blank şi i-a expus proiectul unei “Centrale a Cărţii”: În ce consta acest proiect? Plecând de la constatarea exactă că cea mai mare parte dintre librăriile care comandau cărţi în străinătate, Franţa,Gemania, Austro-Ungaria, Italia etc. nu-şi achitau plata editurilor de la care primiseră cărţi, propunea ca banca Blank să garanteze (livrarea n.n.). O centrală a cărţilor ar fi luat asupra ei toate comenzile de cărţi, indiferent din ce ţară şi le-ar fi asigurat plata. Ideia afost acceptată şi s’a constituit societatea, având ca preşedinte pe Vasile Pârvan şi administratori delegaţi pe Gusti, prof. de sociologie şi pe Simionescu Râmniceanu. Aceşti trei erau prietenii lui Aristide Blank din epoca în care erau studenţi ca şi Blank, la Berlin. Nae Ionescu care emisese proiectul a fost numit directorul Centralei Cărţii. Evident că toţi editorii din toate ţările au fost încântaţi că plăţile se vor efectua corect şi la timp. În ce constau beneficiile acestei centrale a Cărţii? Editorii dau librarilor 30 la sută din preţul cărţii. Centrala primea 30 la sută şi rezerva, din acest procent 20 % librarilor. Totul a mers foarte bine în aparenţă. Aristide Blank a cumpărat pentru bancă un mare teren unde ulterior s’a făcut o serie de vile alcătuind Parcul Filipescu şi credit spre a-şi construi o vilă după dorinţa fiecăruia. A avut şi Nae Ionescu parcela şi creditul necesar să-şi construiască vila. A avut nefericita idee să-şi inaugureze casa cu un fast care a impresionat. Soţia îşi comandase o rochie la o mare casă de mode de la Paris. Ce a ignorat Nae? Invidiile anturajului ce le provocase prin marea încredere pe care o avea Aristide Blank în el şi îl designase să facă câte un mic studiu în toate serviciile Băncii, ca ulterior să devină secretarul general al Băncii Marmoros-Blank. Nu prea văd ce mistică religioasă l-ar fi determinat să aibă o ambiţie prea puţin filozofică. Fireşte că vechii intimi ai lui Aristide Blank prezenţi la inaugurarea casei lui Nae, au atras atenţia patronului asupra fastului costisitor al inaugurării. Ca director al Băncii, Aristide era obicinuit cu asemenea recepţii şi îşi dădea seama cât a putut costa. Şi poate n’ar fi avut nicio urmare supărătoare pentru Nae dacă nu s’ar fi ivit un păcătos de neprevăzut. Aristide Blank obicinuia să aibă la o masă colegială pe prietenii lui de la Berlin: Vasile Pârvan, Gusti şi Simionescu-Râmniceanu, vărul lui Duiliu Zamfirescu. Odată sau de două ori pe lună când aveau o zi liberă. Treceau în revistă situaţiile politice, nu lipseau nici cancanurile, cum se obişnuieşte la o masă intimă de vechi prieteni. Către sfârşitul cinei Aristide spune “a propos am citit bilanţul Centralei Cărţii”. Pârvan, Gusti, Simionescu-Râmniceanu au fost surprinşi. Precum ştii, orice întreprindere comercială dacă este societate anonimă pe acţiuni - cum era şi Centrala Cărţii - trebue să-şi publice bilanţul în Monitorul oficial şi într’un ziar.Toţi au întrebat unde a apărut bilanţul. Aristide a răspuns: l-am citit în Monitorul oficial. Ori nici Vasile Pârvan ca preşedinte şi nici Gusti şi Simionescu-Râmniniceanu habar n’aveau, niciunul nu iscălise bilanţul. De aici poticneala. Simionescu-Râmniceanu avea încă din Germania o părere proastă asupra lui Nae Ionescu şi cunoştea şi faptul că Nae rămăsese pe tot timpul războiului în Germania, la Leipzig. El a cerut lui Aristide ca să se facă o anchetă spre a stabili ce a determinat pe Nae Ionescu să recurgă la un fals aşa de grav. Ancheta a stabilit o pagubă de mai multe sute de mii de lei, valoarea din 1920, când leul nu suferise scăderile inflaţiei. Urmarea, Aristide Blank a convocat pe toţi directorii serviciilor băncii şi evident şi pe Nae Ionescu care nu ştia nimica de controlul făcut: a venit cu oarecare întârziere. S’a adresat lui Aristide familiar cum era obiceiul “Bonjour, Patroane.” Sec: “Dle Nae Ionescu bilanţul publicat de dta ca director al întreprinderii n’a fost semnat nici de preşedinte, nici de administratorii delegaţi, deci este un fals. Vei semna această declaraţie care începea astfel “Subsemnatul prof. Nae Ionescu declar că mi-am însuşit suma de ...” Nae a refuzat în primul moment să semneze dar Aristide l-a prevenit: “dacă refuzaţi să semnaţi atunci cu regret sunt silit să chem procurorul.” Şi a făcut gestul de a lua receptorul. Şi Nae Ionescu a semnat declaraţia pentru Aristide şi alta pentru Simionescu-Râmniceanu administrator delegat. Vasile Pârvan şi Gusti n’au asistat la execuţie. Fireşte că s’a păstrat cel mai mare secret, dar Simionescu-Râmniceanu a dat o copie lui C. Argetoianu şi Teodorescu-Branişte secretarul "Editurii Naţionale" aparţinând Băncii Blank. La Editura naţională s’a publicat Getica lui Vasile Pârvan. A fost cea mai occidentală editură. Şi eu am avut o copie prin 1929. L-am cunoscut pe Nae la Centrala Cărţii unde m’am dus să comand un studiu asupra lui Descartes. S’a prezentat directorul: “Numele meu este Nae Ionescu.” Am zâmbit: “Mein Name ist Nae Ionescu” stând mulţi ani în Germania folosiţi felul german de prezentare? Nu ştiam nimic şi când am avut să comand la Centrală nu l-am mai întâlnit. Prin 1924 m’am întâlnit întâmplător cu Nae şi s’a stabilit un contact între noi. Venea regulat la mine şi în timp ce îmi scriam articolul, el se juca cu Viorela, fetiţa mea. Cuvântul a apărut în 1924 şi nici gând să-l invit pe Nae care ştiam că este conferenţiar de logică la Universitate. Îmi amintesc că ducându-mă la el acasă am văzut pe masa lui de lucru opera completă a lui Charles Peguy. Le împrumutase de la biblioteca fundaţiei Carol. Am fost surprins că se găsea opera complectă a lui Peguy, scriitor puţin cunoscut. L-am întrebat dacă poate să-mi împrumute un volum sau două. Mi-a răspuns “Poţi să le citeşti pe toate. Nu-mi mai fac trebuinţă, mi-am luat notele necesare. Am fost la conferinţă şi mi-am dat seama că are arta de conferenţiar, alunecând cu multă dexteritate la suprafaţa subiectului spre a da o imagine sumară. Nu publicase nimic, în afară de note în România lui C. Rădulescu-Motru. Era cunoscut într’un cerc restrâns de prieteni ca un bun disociator al ideilor, colegi din anii când era student la Bucureşti. În 1925 s’a format guvernul Averescu-Goga şi Crainic a devenit secretar general la culte. Cum aveam săptămânal un articol de 1/2, de coală cu chestiuni bisericeşti, eram plictisit că rămâne rubrica fără teolog şi Crainic îmi recomandase pe Tudor Arghezi, eu i-am refuzat propunerea amintindu-mi de campania de defăimare a înalţilor ierarhi ai bisericii dusă prin revista "Facla" şi am găsit că fostul călugăr nu este potrivit pentru "Cuvântul". Întâlnindu-l pe Nae i-am spus că voi renunţa la rubrica bisericească, el s’a oferit să o facă. M’a mirat că se oferă, când el n’avea nimic din formaţia teologică. “Vom încerca”. Aşa l-am dus la Cuvântul împotriva sfaturilor celor care îl cunoscuseră prea bine: “Să ştii că Nae prin subtilităţile lui te va sili să părăseşti ziarul.” Eu am râs dar ulterior s’a împlinit. La 15 Dec. 1926 am demisionat de la ziarul pe care eu îl făcusem şi la 10 Ianuarie 1927 am scos "Curentul".

 

Am un articol semnat de Ion Vinea care redă toată experienţa Nae la Cuvântul. După plecarea mea "Cuvântul" s’a resimţit, după un an de la 60.000 de foi s’a stabilizat la 7.000. Nae a început să cultive pe legionari şi în acelaşi timp să caute legătură cu prinţul Carol care era la Paris. S’a dus în 1929 şi s’a făcut carlist. În Iunie 1930, era un om al Palatului. Primea un milion lunar de la Gavrilă Marinescu produs al tripourilor din capitală, pe care le avea tatăl, Elenei Lupescu în tovărăşia unui alt evreu. Fireşte Gavrilă avea partea lui. În 1932 când regele l-a însărcinat pe Iorga să facă împreună cu C. Argetoianu guvernul, i-a sugerat pe Nae Ionescu, ministru de interne. N. Iorga n’a opus nicio rezistenţă ca un conferenţiar de la Universitate să fie ministru de interne. C. Argetoianu s’a dus la rege şi i-a arăta-i declaraţia lui Nae în care recunoştea că a delapidat sutele de mii de lei de la Centrala Cărţii. I s’a dat însă o despăgubire. Nae Ionescu a dat lui Al. Radianu, care era subsecretar la Agricultură, o cerere de i a se da un teren de 10 hectare la Băneasa, pentru a face o fabrică de bere şi i s’a aprobat. Dar nu avea intenţia să devină berar. Cele trei mari fabrici de bere Azuga, Bragadiru şi Luther i-au oferit lui Nae o sumă de bani anuală care ar putea să reprezinte eventualul câştig, să nu facă o nouă fabrică de bere. Nae a vândut lui Nicolae Malaxa omul de afaceri al Lupeascăi, jumătate de teren şi cu banii luaţi şi-a construit o casă având arhitect pe Cantacuzino. Pe terenul cumpărat Malaxa şi-a făcut un manej şi o locuinţă unde putea lucra nestânjenit. Nae şi-a făcut legături serioase cu Farbenindustrie prin care a făcut propagandă pentru Hitler. Pe Corneliu Codreanu l-a avut în 1913 elev la Mănăstirea Dealului. De aici legătura lui Corneliu Codreanu cu Nae. Înscris în mişcare n’a avut nevoie, el a devenit ideologul partidului. Naţionalist? În 1916-1919, el, ofiţer de rezervă nu s’a întors în ţară să-şi facă datoria, deci dezertor. În 1921 când Argetoianu ministru de interne în guvernul lui Averescu a arestat întreg congresul comunist, Nae Ionescu a figurat între iscăliturile celor care au semnat în "Ideia Europeană" protestul intelectualilor. Încă o taină a acestui Nae. El a stat în Germania de la 1913 la 1919 ca să-şi treacă doctoratul în filozofie. Unde este teza lui de doctorat? De ce ucenicii n’au publicat-o dacă există, dat fiind că tezele se publică.

 

Acum sunt prins cu lucruri mai importante, dar voi publica într’o zi portretul acestui om reprezentant al unei epoci, susţinând cu documente cele ce îţi scriu. Ideologul mişcării dă-şi măsura acestei organizaţii care îşi sărbătoreşte 50 de ani de la întemeiere.

 

Când voi putea să-ţi fac o fotocopie a articolului lui Ion Vinea, ţi-l trimit. Până atunci sper să-ţi fac alte surprize mai importante.

Al dtale cu drag Pamfil Şeicaru

 

Note şi comentarii

Maestrul îmi dă detailate lămuriri, cerute de mine, în legătură cu Nae Ionescu, pe care a avut motive să-l urască o viaţă întreagă. Am tratat în pagini anterioare, conflictul provocat de Nae Ionescu la Cuvântul unde a fost introdus de către P. Şeicaru pentru a scrie semicoloana religioasă, lăsată vacantă după plecarea lui N. Crainic.

 

Ion Vinea martor al evenimentelor a scris despre această afacere un articol intitulat "Geneza unui ziar", pe care o să-l reluăm într’a doua parte a cărţii de faţă. De-acum putem anticipa că istoricii literari insistă asupra activităţii lui Vinea ca director al Contemporanului şi altor publicaţii avangardiste deşi încă Bazil Munteanu în Istoria literaturii române îl caracteriza drept un modernist elegiac. Tendenţios, criticii nu pomenesc despre colaborarea poetului la Cuvântul şi Curentul lui Pamfil Şeicaru, pe care o să arătăm, îl preţuia ca ziarist şi ca director, al ziarelor respective, în mod deosebit. Duşmanii lui Pamfil Şeicaru, printre care se înscriau şi intelectualii, fără deosebire, democraţi apoi comunişti, nu au înţeles, că puteau să fie ocrotiţi oricât de măria sa partidul, nu vor reuşi să îngroape valoarea unui om decât temporar, viitorul va lucra împotriva lor fiindcă adevărul până la urmă va învinge calomniile şi asta, cu cât vor fi mai mincinoase cu atât o să se întâmple mai devreme.

 

Ion Vinea se opreşte şi asupra procedeului aplicat de Nae Ionescu, şi de la început subliniem faptul că nu îl onorează deloc. În primul rând Nae îl curta pe Enacovici, finanţatorul ziarului care însă suferea de inferioritatea existentă între el şi Şeicaru. Flatările lui Nae au ajuns până a-i da siguranţa că ar putea să-l concureze pe marele ziarist şi mai ales să scape de sub tirania lui, închipuită. Credem că a existat o înţelegere prealabilă între Nae Ionescu şi patronul său, fiind siguri că prin propunerea sistemului de rotaţie, Pamfil cu firea lui impulsivă nu-l va accepta şi o să-şi caute norocul într’altă parte.

 

Planul era diabolic, mai ales că prezenţa filozofului se datora lui Şeicaru, el îl introduse la Cuvântul. Deci conform noii organizări fiecare dintre colaboratorii revistei, trecea pe rând de la prima la ultima pagină, de unde i se impunea lui Pamfil Şeicaru să renunţe la locul său la care avea dreptul să scrie pe spaţiul a doua coloane, articolul de fond.

 

Maestrul era în drept să se supere, Nae Ionescu, fără să arate vreun regret, călca regulile deontologice ale ziarisţicii, un coleg dă lecţii de a scrie la ziar altuia, căruia ar fi trebuit să-i arate recunoştiinţă pentru că l-a introdus la ziarul lui.

 

Bineînţeles, P. Şeicaru şi-a dat demisia, a părăsit Cuvântul, nu peste mult va scoate Curentul, marele lui succes din toate punctele de vedere. Şi totuşi, în loc să-i rămână recunoşcător filozofului, nu i-a putut ierta purtarea, mai mult decât mârşavă. Încăodată ni se relevă caracterul său dârz, neobişnuit cu purtările dubioase ale celor din jurul sau. Singura satisfacţie ce ar fi putut-o primi Pamfil Şeicaru, avem impresia că ar fi fost provocarea la duel, dar spre bucuria laşilor, aceste vremuri cavalereşti au trecut de mult.

 

În schimb, cel ofensat fiindcă ţi-ai bătut joc de buna lui credinţă şi omenie, considerându-l un prost, nu-şi va potoli ura, aşa cum i s’a întâmplat marelui ziarist, o viaţă întreagă, de unde cel mai des personaj discutat în corespondenţa noastră, a fost Nae Ionescu. Oare căuta pe toate căile să mă îndepărteze de acest om pernicios?

 

Interesant că eram stăpânit de aceleaşi sentimente ca Ion Vinea, cel ce condamna hotărât atitudinea şi procedeele lui Nae Ionescu de la Cuvântul, dar nu putea să generalizeze şi să-l considere pur şi simplu un şarlatan cum îl declara, P. Şeicaru.

 

Astfel, în romanul Lunatecii, Ion Vinea revine la Nae Ionescu alias Fane Chiriac, şi încearcă să-i pătrunda firea şi chiar să înţeleagă cum a putut să comită o faptă atât de nelegiuită ca cea săvârşită, împotriva lui P. Şeicaru.

 

În acest sens îl surprinde citind Exerciţiile spirituale de Ignatio de Loyola, crezul său fiind acela să facă orice numai, să reuşească în viaţă, dar nu ca simplii parveniţi ci sprijinit de o disciplină interioară cum i-o dădea catolicismul, şi aproape deloc ortodoxismul care îl va atrage, mai târziu. Acestea erau gândurile şi ale, elevilor săi, să termine cu eroii învinşi ai istoriei şi culturii noastre. Aici descoperim sursele Huliganilor lui M. Eliade şi pesimismul distrugător al lui E. Cioran, ca să citez pe doi dintre cei mai străluciţi elevi ai profesorului. Deci filozofia ionesciană era una pozitivă, metoda sa se confundă cu a lui Socrate, având scop să-şi înveţe discipolii să gândească, ceea ce nu se poate spune ca nu a reuşit, chiar dacă unii au profitat, cum era un filozof interzis, pentru a-l plagia.

 

Am putea să scoatem în evidenţă, cel puţin, incultura unui I. Negoiţescu atunci când îl consideră pe Nae Ionescu un prost, pe când Mircea Eliade ca om ceva mai de valoare ca el, a purtat o viaţă întreagă cultul profesorului său, Nae Ionescu.

 

Chiar Lucu Silion, de fapt Ion Vinea din Lunatecii ajunge la concluzia că dacă ar fi rămas lângă magistrul său din adolescenţă, nu ar fi ajuns ceea ce era, un ratat.

 

Să mai adăogăm amănuntul că numele de Fane Chiriac dat de Ion Vinea lui Nae Ionescu, a fost un subterfugiu să scape de controlul cenzurei comunişte, lucru nereuşit, de unde Fane Chiriac, reprezentându-l pe Nae Ionescu, în cel de al doilea volum, a dispărut cu totul.

 

Deci, să analizăm raportul dintre cei doi, plecând de la punctul de veder că filozoful şi-a pus toată energia să-l scoată de la Cuvântul, pentru asta nu făcea altceva decât să-şi puie la încercare calităţile sale prin aplicarea exerciţiilor spirituale, ce premergeau însuşirea unui viitor huligan, imaginat de M. Eliade.

 

De fapt, am mai scris-o, între cei doi existau diferenţe de caracter ce excludeau de la început orice colaborare fructuoasă. Ca să-i cunoaştem ca ziarişti, există Roza vânturilor o colecţie de articole publicate în Cuvântul de Nae Ionescu, volum retipărit îi desţărare chiar de Mircea Eliade, în timp ce Pamfil Şeicaru ne stă la dispoziţie printre altele, cu articolele sale de fond din 1944, reeditate în exil chiar de autor. La primul, domină distanţarea de faptul zilnic, obiectul predilect al maestrului nostru, fiiozoful nu se reneagă nici în calitatea sa de ziarist, pe el îl înteresează esenţele unor fenomene de unde discuţia despre a fi român pur şi simplu, polemică dusă cu catolicul Frolo şi s’ar putea da încă multe exemple, în acest sens.

 

Dacă, se poate înţelege înclinarea sa spre structurile veşnice ale constiinţei umane, putem să-i urmăm preocupările metafizice şi de logică speculative care-l vor aduce în domeniul culturii specifice pentru fiecare popor. Fără îndoială, format sub influenţa filozofiei germane şi a catolicismului bavarez, Nae Ionescu treptat se apropie de studiul ortodoxismului ce i se revelă, mai uşor, tocmai findcă avea cunoştiinţe mai bogate despre cei ce au ajuns să-l critice, părăsindu-i până la urmă. Asta nu e deloc trădare ci o schimbare în orientarea gândirii petrecută la filozofi nu chiar rar. Să nu mergem mai departe decât la Nietzsche influenţat la începuturile sale de Schopenhauer de care nu numai că se desparte dar devine cel mai acerb critic al sistemului său pesimist.

 

Am mai adăoga faptul că înfăţişarea mefistofelică ce şi-o dădea, am vorbit de ea în cele anterioare, dublată de o superioritate pe care i-o împrumuta strălucita-i inteligenţă, i-am atras, cum e cazul recţia mediocrităţii nu numai la noi, prin nenumărate duşmănii, ceea ce explică în bună parte de ce şi azi Nae Ionescu e o persona non grata a filozofiei româneşti şi interesant că aici îi ţine o bună companie chiar Pamfil Şeicaru, aproape la fel de ignorat ca şi el, în România, atât comunistă cât şi democrată şi social-democrată, bineînţeles fiecare în domeniul său de activitate.

 

Noi credem că Pamfil Şeicaru poate fi socotit astăzi ca unul din cei mai mari ziarişti români ai tuturor timpurilor, la care se adaugă şi valoroasa sa operă de istoric şi scriitor, aşa cum la rândul său Nae Ionescu ar trebui să-şi ocupe locul meritat printre ilustrii gânditori români, singurul care a făcut şcoală, elevii săi devenind la rândul lor şi ei personalitaţi recunoscute pe tot mapamondul.

 

În ce priveşte conflictul dintre Pamfil Şeicaru şi Nae Ionescu, fără nicun dubiu dăm dreptate primului, chiar primeşte consimţământul nostru în ura pe care a avut-o pentru filozof, acesta din punct de vedere moral nu are nicio scuză, lucru de-acum indiscutabil, şi maestrul a căutat să aibe mărturia obiectivă a lui Ion Vinea, procedeul aparţine celui ce ştie că are dreptate şi nimeni ni i-o contestă, cum am scris-o şi eu în paginile de faţă.

 

Numai că există pericolul la un om atât de pasionat cum sigur era Pamfil Şeicaru, să rămână dorminat de sentimentul său, aici de ură şi astfel să depăşească măsura de judecare la rece a lucrurilor, încât se arăta gata să dea ascucultare, oricărei ştiri negative la adresa adversarului său, numai să aibe satisfacţia până la urmă, ca după fiecare afacere necinstită a lui Nae Ionescu, să exclame:  “Ce are de-a face asta cu un profesor de mistică, specialitatea filozofului?”


Şi fiindcă maestrul se lăsa, evident dus de nişte zvonuri neverificate, cred că n’o să primească aprobarea celor ce-l admirau pe Nae Ionescu, în primul rând studenţii săi. De altfel, mi le comunica într’o scrisorare contestabilă, specificând că va scrie el, când va avea timp, despre acest şarlatan Nae Ionescu, dar de facto nu a făcut-o fiindcă îşi dădea seama, că ar fi avut pământul sub picioare mult prea şubred ca să susţie unele lucruri, deloc reale. De unde se poate încăodată constata că P. Şeicaru nu ieşea în public oricum, adică din zelul de a şantaja, nu avea acest obiceiu cum îi era atribuit de calominatorii săi. În problema lui Nae Ionescu s’a bazat pe mărturia lui Ion Vinea care a asistat la toate tribulaţiile filozofului, i-a reeditat articolul în Curentul din exil, in forma publicată şi întâia oară. Este o dovadă că maestrul şi-a dat seama că ar putea fi prea subiectiv şi s’ar compromite, dacă ar reeşi că nu cunoaşte adevărul sau ceea ce era şi mai nepermis să-l transforme în minciună.

 

Faptul că mi l-a zugrăvit pe filozof într’o manieră ce aş dori să o numesc subiectivă, poate ar fi trebuit să o pun în legătură cu dorinţa că ţinea foarte mult să-mi diminueze admiraţia ce-o aveam pentru Nae Ionescu filozoful, cum mi-am mărturisit-o public scriind despre el mai multe articole elogioase.

 

Dar ar mai fi un aspect: el nu odată mi-a dat sarcina să public corespodenţa noastră, când ar fi pus în circulaţie anumite fapte nu total verificate despre activitatea lui Nae, cum îl numea.

 

Deci să le trec, pe rând în revistă, fără să vreau neapărat să-l apăr pe filozof, dar cel puţin, să pun la îndoială cinstea celor care s’au transformat in procurorii lui, desigur exceptându-l pe marele ziarist care figura pe banca victimelor.

 

Prima imputare ce i s’a făcut era că în 1916 luna Mai când toţi studenţii şi bursierii din Germania au fost obligaţi să se întoarcă în România, Nae a rămas pe tot timpul războiului la nemţi, probabil nu a fost judecat la revenirea în ţară, beneficiind de amnestia guvernului Marghiloman, dată după pacea de la Bucureşti.

 

Pamfil Şeicaru ca militar pe frontul primului război mondial când a plecat de la Jiu şi s’a oprit în 1917 la Cireşoaia, decorat cu marea distincţie, Ordinul Mihai Viteazul avea tot dreptul să-l condamne pe Nae Ionescu, un dezertor de la datoria de a-si sluji Patria.

 

Dar totul poate primi şi anumite circumstanţe atenuante. I se  reproşează lui Nae Ionescu că în loc să fie internat într’un lagăr de concentrare pentru prizonieri a lucrat tot timpul la editura Reclam din Leipzig. (În această editură s’a publicat traducerea piesei Le joueur de flűte de E. Augier în germană de K. Saar. Pusă pe piaţă la începutul anului 1888, cartea a ajuns cel mult la sfârîşitul lui Februarie în posesia lui Mihai Eminescu, aflat la Botoşani lângă sora sa Harieta şi chiar în acele zile, mişcat de conţinutul piesei, se apucă să o traducă, adaptându-i forma la troheul de 15, 16 silabe, metrica Scrisorilor, realizează o creaţie cu totul nouă din punct de vedere formal. Prin studierea exemplarelor francez şi german (acesta în titlu are şi numele Lais) se poate constata, fără niciun dubiu că marele nostru poet a tradus din germană piesa Lais, lucru extrem de important, deoarece prin datarea cu anul 1888 confirmată şi de N. Petraşcu, Eminescu se arată a fi capabil de creaţie artistică infirmând pe Titu Maiorescu cel care încă din 1886-1887 susţinea că poetul trăieşte dar e pierdut intelectual. Nu are dreptate nici Perpessicius care îşi bazează exegeza eminesciană plecând de la eroarea că Eminescu a suferit de o mare întunecime, în timp ce G. Călinescu fără minime cunoştiinţe medicale, îl consideră pe Eminescu drept paralitic general. Ambele teorii nu stau ştiinţific în picioare deoarece marele poet nu a prezentat fenomene demenţiale ci numai unele de afectivitate, proprii psihozei, fără substrat anatomic, maniaco-depresive. Macroscopic crerul lui Eminescu s’a prezentat în limite normale.)

 

Dar cum Nae Ionescu a fost trimis de Rădulescu-Motru cu o bursă în Germania, nu este exclus ca să fi fost angajat al editurii Reclam încă din acelaşi an, ori în 1914, odată cu declararea războiului, probabil editura Reclam având nevoie de el, autorităţile germane nu i-au permis să se mai întoarcă în România, fiind deja un fel de prizonier german, atât că se bucura de oarecare libertate de circulaţie. Sunt simple supoziţii, este curios că despre un profesor universitar din Bucureşti nu avem date precise despre activitatea sa în Germania, mai ales că ar fi trebuit să lase o declaraţie pentru a intra sub ocrotirea amnestiei date de guvernul Marghiloman.

 

Se stie că după pierderea războiului puterile învinse ca Germania şi Austria au fost bântuite de revoluţii-bolşevice, în urma cărora au rămas devastate multe instituţii, inclusiv cele din învăţământul universitar, ori arhiva spitalelor. Cu această ocazie a căzut pradă focului arhiva de la Ober-Doebling, şi împreună cu ea s’a prăpădit foaia de observaţie a marelui M. Eminescu.

 

Fără îndoială, şa s’a putut întâmpla şi cu instuţia la care Nae Ionescu şi-a ţinut teza de doctorat, cât despre publicat cine mai avea timp să se ocupe de ea, când războiul devenise tot mai dezastruos pentru nemţi. În orice caz duşmanii filozofului i-au reproşat că nu şi-a susţinut teza de doctorat, cum o raportează şi Pamfil Şeicaru, ceea ce pe acele vremuri nu-ţi mai dădea dreptul să fi profesor universitar. Deşi se ştia încă de pe vremea lui Maiorescu felul cum se susţineau tezele de doctorat şi cam ce valoare aveau. La 19 ani, Titu Maiorescu nu avea timp să-şi petreacă trei ani cât ţinea stagiul la Berlin pentru susţinerea respectivei teze şi s’a mutat la Giessen, unde nu era obligatoriu un atare stagiu. Teza şi în cazul lui s’a pierdut, şi cum marele critic nu a mai vorbit de ea, se presupune că a avut ca temă “Relaţia la Herbart” nici chiar acest titlu ne mai fiind păstrat în arhivele universităţii din Giessen. Se ştie că ceva mai târziu Maiorescu a dorit să primească titlul de doctor de Sorbonna şi a înaintat aproape aceaşi lucrare, subiectul fiind tot din filozofia lui Herbart, dar lucrarea nu i-a fost acceptată pentru lucrarea doctoratului, a fost considerată una de licenţă. Acum pricepem de ce a ţinut marele critic, în ce-l priveşte pe Mihai Eminescu să-şi obţină doctoratul la Berlin, pentru a-l numi profesor universitar în filozofie, ceea ce, până la urmă, marele poet, a refuzat.

 

La rândul său şi Nicolae Iorga pentru a ocoli acelaşi stagiu de trei ani şi-a susţinut teza de doctorat în Germania, la Jena îmi pare, şi nu la Berlin.

 

În legătură cu doctoratul lui Nae Ionescu lucrurile s’au rezolvat în favoarea lui, putând să le demonstreze duşmanilor săi, că şi-a susţinutcu succes doctoratul la Muenchen, în timpul războiului.

 

De altfel era o jignire nu numai personală dar cei ce au săvârşit acest fapt, se arătau pur şi simplu invidioşi că filozoful a cucerit tineretul prin lecţiile ce le ţinea cu sălile arhipline.

 

În practica sa de dascăl socratic, Nae Ionescu cerea elevilor săi să demonstreze o gândire proprie, la urma urmelor acesta era scopul nobil al oricărei filozofii de la Socrate încoace, cu care îl comparau mulţi din admiratorii săi, Nae Ionescu, un Socrate în versiune autohtonă, se înţelege gândind specific româneşte. Profesorul nu iubea cuvântul scris, punea preţ pe cel transmis, oral, în discuţii, dialectic să se ajungă la descoperirea adevărului, artă numită în filozofie maieutică. Şi totul se realiza, prin căderea barierii pe care ceilalţi profesori o puneau între catedră şi băncile ascultătorilor, ideile circulau de la inimă la inimă, profesorul la cursurile lui apărea ca un frate mai mare a elevilor săi, tot atât de departe ori aproape de adevăr ca ei. Prin acest mod de abordare a problemelor eroul principal devenea tânărul student şi Nae Ionescu se pricepea să regizeze această schimbare de locuri, fiind conştient că numai astfel va putea să ridice o generaţie cu tradiţii de învinsă, într’una învingătoare.

 

Exista un suflu ce-l lega pe dascăl de emulii săi, care nu l-au putut uita niciodată, chiar şi atunci când îşi însuşeau ideile sale după procedeul lui Noica, sau cum au făcut-o Mircea Vulcănescu sau Mircea Eliade i-au dus mai departe unele gânduri, am susţine că Dimensiunea existenţei româneşti de M. Vulcănescu, la fel teoria şamanismului a lui Mircea Eliade nu ar fi arătat în forma actuală, dacă nu ar fi existat Nae Ionescu, fiindcă influenţa sa se poate evidenţia prin lectura cea mai puţin savantă. Drept urmare, M. Eliade i-a păstrat un cult ce n’a slăbit cu nimic de-alungul vieţii sale iar în ce priveşte primul, am putut arăta cât le este legată gândirea, e vorba de Nae Ionescu şi elevul său Mircea Vulcănescu, de concepţia filozofică a lui Eminescu din Archaeus, dar nu numai, şi fiindcă filiaţia se poate demonstra că s’a desvoltat inconştient (nici Nae Ionescu nici M. Vulcănescu nu au putut cunoaşte Archaesul, descoperit în manuscrisele poetului mult mai târziu) ne-a permis să descriem un mod de gândire specific românesc formulat de Mihai Eminescu şi continuat pe linia Nae Ionescu, M. Vulcănescu.

 

Şi fiindcă suntem la capitolul privind pe Nae Ionescu, profesor şi dascăl, va mai trebui să ne oprim şi asupra unor alte subiecte. Astfel, cu tot mefistofelismul, exprimat şi prin chipul său cu privirile iscoditoare ale unui Faust şi sprâncenele stufoase şi unite aproape într-un singur contur, el nu era însoţit de gesturi patetice, exerciţiile sale spirituale se petreceau în interiorul său, astfel că era o distanţă apreciabilă între el şi venerabilul P.P. Negulescu cel ce la cursuri îl imita pe maestrul lui, Titu Maiorescu, de la prezentarea sa olimpiană până la amănuntul de a-i copia şi ticurie cele mai puţin vizibile.

 

Cu toate acestea, dacă sistemul său filozofic se reduce la un manual ştiinţific de biologie, P.P. Negulescu rămâne în istoria filozofiei cu excepţionala lui lucrare despre Filozofia Renaşterii.

 

Demonia lui Nae Ionescu se referea la fascinaţia gândului trăit şi transfigurat de subiectul dat, astfel că va preţui mai mult originalitateexprimată decât studiul a nu ştiu cărui filozof, oricât de celebru, răstălmăcindu-i întreaga operă.

 

De unde profesorului îi displăcea citarea de nume, exerciţiu ce i-a creat multe neplăceri cu ceilalţi filozofi care-l învinuiau de plagiat, şi puteau să o facă atunci când de pildă vorbeşte de spiritul faustic european, apusean noţiune introdusă în filozofia culturii de O. Spengler şi nu putem să credem că Nae nu cunoştea acest lucru. Dar el zicea că odată introdusă în gândirea altui filozof, teoria îşi pierde din personalitatea originală, devine idee a celui ce o înglobează în felul său de a gândi. Părere greu de acceptat de cei ce sunt împregnaţi cu o viziune pozitivistă a secolului care prin Aug. Comte au formulat unele legi drepte ale gândirii stiinţfice, pe aceasta personal nu le-o pot contesta, totuşi explicarea dată de filozof are un sens, ce poate fi discutat. El pleacă tot de la realitatea că cel ce işi însuşeşte, de pildă, sistemul de gândire al unui filozof nu o face din amorul artei ci cu intenţia să-i lumineze propriul său drum sau să-i fie un toiag, pe el să se sprijine când obstacolele nu-i mai permit să înainteze.

 

În acest context trebuie să-l citez pe Kant, acesta în Critica puterii de judecată susţine că un filozof nu poate fi geniu deoarece îi lipseşte totala originalitate, întotdeauna pleacă de la ideile altuia pe care le continuă şi asta s’ar putea susţine şi de apriorismul descris pentru întâia oară de Leibniz sau de influenţa empirismului englez inclusiv scepticismul filozofic al lui David Dume, combătut cu propriile lui arme.

 

De-aici putem deduce că pseudofilozofii de ultimă oră din ţară, nu au avut altă ceva să-i impute lui Nae Ionescu decât senzaţionalul plagiat, insuşindu-şi noţiunile tipurilor mistice de pelerin, mire şi sfânt de la nu ştiu ce autoare, la ea de altfel se face aluzie fără să fie citată cu numele. Supoziţia e deadreptul absurdă fiindcă şi autoarea discutată a preluat noţiunile respective din literatura teologică. În hermeneutica Sfintelor Scripturi cele trei tipuri mistice au fost de mult cunoscute fiind exemplificate de însuşirile lui Isus, ca pelerin, mire şi Sfânt.

 

Deci, socotim intervenţia unor intelectuali, în anii de după revoluţia din Decembrie 1989, denunţând un presupus plagiat al lui Nae Ionescu, drept compromitţăor pentru cei ce l-au lansat. Se poate spune, că desi Nae Ionescu nu are nevoie să se apare, stă sub ocrotirea lui Kant pe când pe calomiatorii lui mincinoşi îi sprijnă probabil noua securitate care are un alt nume dar aceleaşi obiceiuri.

 

Dl. D.C. Amzăr, unul din cei mai apropiaţi elevi ai lui Nae Ionescu, de prietenia căruia am avut cinstea să mă bucur, îmi povestea că profesorul avea oroare de cei ce reproduceau mecanic ideile altora, cu mintea lor plină de citate le dădea aerul nemeritat de superioritate. Astfel se prezenta studentul Posescu, atât de doct în istoria filozofiei încât atunci când îl ruga să interpreteze un fenomen, nu reuşea să iasă din făgaşul marilor gânditori, nu poseda nici o înclinare pentru judecata lucrurilor aşa cum le vedea el, fără nicio influenţă livrescă. Din această cauză după ce îl felicita pe respectivul student pentru vastele sale cunoştiinţe de istorie a filozofiei, mai ades îl provoca pe alt student, se înţelege unul din preferaţii lui, să încerce să rezolve problema formulată atât de doct, cu mijloacele ce i le pune la dispoziţie gândirea sa proprie.

 

Totuşi, conştient că istoria filozofiei îşi are rostul ei bine stabilit, Nae Ionescu nu-şi arăta desacordul cu studentul Posescu şi nu-i îndemna pe ceilalţi să-i întoarcă spatele. E destul să amintesc faptul că studentul Posescu ocrotit de Nae Ionescu a ajuns un filozof preţuit tocmai pentru cunoştiinţele sale, s’a desvoltat alături de elevii profesorului, mult apreciaţi din cauză că au învăţat să gândească după învăţătura ionesciană. Şi cred că au demonstrat-o cu prisosinţă.

 

Astăzi, regretăm că datorită vitregiei timpurilor, nici unul din elevii lui Nae Ionescu nu au descris modul cum se desfăsurau întâlnirile din casa profesorului, unde erau invitaţi de el, ucenicii săi.

 

Oricât nu am vrea şi am ascunde cu ruşine mare, demonstrând micimea spirituală la care am ajuns, Nae Ionescu, în cultura românească are un loc bine precizat ceea ce s’ar putea numi fenomenul “Generaţiel elevilor lui Nae Ionescu”, tăcerea ce se aruncă asupra memoriei acestui filozof cu însuşiri deosebite, constituie încă o măsură nedreaptă a unor oameni mărunţi ce se simt jigniţi de marea lumină a unui semen de-al lor, care, zic ei, îi întunecă. Această situaţie adoptată de nonvaloare împotriva unei autentice şi unice valori a spiritualităţii româneşti, încă ne întăreşte în convingerea că trăim în secolul inversării tuturor valorilor cum prevedeau, autorul supraomului, Nietzsche sau Ch. Maurras în Revolta maselor.

 

Asupra morţii filozofului plutesc anumite suspiciuni suştinute mai ales de acei ce l-au apreciat, printre aceştia se afla şi Cella Delavrancea fiica lui Barbu Şt. Delavrancea, celebră pianistă.

 

Invitat la Martha Bibescu la masă, ulterior i se face rău, după ce fumase o ţigară de foi servită chiar de amfitrioană. A murit Nae Ionescu în urma unui atac de cord, suferinţă ce ar fi trebuit să dea unele simptome premonitorii sau a încetat din viaţă în urma toxicului ce i s’a introdus în ţigara de foi? În anul 1940, Nae Ionescu împlinea vărsta de 50 de ani! Iată o situaţie ce nu va primi un răspuns prea curând, astăzi când cei ce nu au altă preocupare decât să-şi vadă burta plina, ar fi dorit ca acest Nae Ionescu, mai bine să nu se fi născut.

 

Dar să revenim la analiza începută mai sus.

 

Revenit în Bucureşti după război, renunţând la postul de profesor ce-l avea la Mănăstirea Dealului, hotărâre la care a contribiut conflictul cu colonelul Bucică, mai târziu înaintat la grad de general, Nae Ionescu e numit coferenţiar la facultatea de filozfie, şi în acelaşi timp îi propune lui Aristide Blank, bancherul, să pună bazele unei Centrale a Cărţii. Desigur filozoful avea o experienţăîn acest domeniu, câştigată la editura Reclam din Leipzig. Centrala Cărţii urma să preieie sumele ce trebuiau achitate editurilor străine de către librăriile româneşti, asigurându-şi în acelaşi timp un câştig frumuşel. Aristide este de acord, îl numeşte pe Nae Ionescu director al Centralei, preşedinte fiind Vasile Pârvan şi 2 administratori în persoana lui D.Gusti, profesor de sociologie şi Simionescu Râmniceanu, vărul lui Duiliu Zamfirescu.

 

Relaţiile dintre Aristide Blank şi Nae Ionescu au fost atât de bune încât primul vroia să-l numească pe filozof director general peste toate secţiile sale bancare, în acest sens i-a recomandat să facă un scurt stagiu în toate sucursalele instituţiei sale.

 

Între timp în parcul Filipescu, bancherul ridicase o serie de clădiri, în primul rând pentru salariaţii săi, printre care figura şi Nae Ionescu. În cele ce urmează voi căuta să arăt că lucrurile s’ar fi putut să se petreacă cu totul altfel de cum sunt descrise. Desigur, individoşii au început să-şi arate ghiarele atunci când i-a deranjat fastul cu care şi-a inaugurat Nae I., noua casă, punând vârf toaleta doamnei sale comandată de la Paris.

 

De-acum lucrurile au evoluat prea rapid ca să nu ne convingă faptul, că filozofului i s’a întins o cursă de cei ce nu vedeau cu ochi buni evoluţia lui, care le-ar fi putut stânjeni propria activitate, cum ar fi fost cei de la Cultura naţională, editură condusă tot de capitalul bunului Aristide. Execuţia lui Nae Ionescu a fost condusă de Blank şi de principalul autor al întregii mascarade, Simionescu Râmniceanu. Era oare greu să i se impute diretorului Centralei Cărţii că a publicat un bilanţ fals în Monitorul oficial, ca să-şi acopere delapidarea câtorva sute de mii spre paguba băncii? Să nu fi existat un contabil responsabil pentru neregulile date, e greu de admis. Dar atunci de ce era făcut responsabil doar directorul, răspunsul e clar de tot. Fiindcă aşa vroia Simionescu Râmniceanu pe când bancherul intrase în panică la gândul că cel mai bun colaborator al său îl furase, şi asta chiar dacă nu era aşa.

 

A urmat scena cu ameninţarea filozofului şi forţarea lui să recunoască în alb, delapidarea şi acesta într’un monent de mare slăbiciune a semnat actul. Curios că bancherul se mulţumea să-l dea afară pe Nae dar nu ridica nicio pretenţie asupra sumei ce trebuia să fie achitată de cel vinovat. Şi mai mult, de ce avea Simionescu Râmniceanu şi el nevoie de al doilea exemplar, pe lângă cel avut ca păgubit de Aristide Blank? Cu semnătura lui Nae Ionescu dată în alb vroia să-l aibe în mână şi să intervină, în cel mai murdar mod, atunci când filozoful era in situaţia să promoveze în cariera sa politică. În 1932 regele l-a rugat pe Iorga să-l numească pe Nae ministru de interne şi cum nu avea nimic împotrivă, a apărut Argetoianu asociatul la guvernare şi i-a arătat regelui actul prin care Nae recunoştea că a delapidat bani de la banca Marmoros Blank ceea ce l-a oprit pe rege să mai insiste ca Nae să fie numit ministru de interne, deşi se pune întrebarea dacă numitul ar fi primit un atare post dezonorant.

 

Prin urmare, Simionescu Râmniceanu s’a transfomat într’un ordinar şantajist, de altfel dăduse o copie a declaraţiei filozofului chiar, din întâmplare, marilor duşmani ai filozofului, cum sigur erau şi Teodorescu Branişte şi binenţeles, Pamfil Şeicaru. Acesta din urmă îmi scrie că prin 1929 i se dăduse şi lui o copie după actul respectiv dar atunci fiindcă erau câţiva ani după conflictul avut loc la Cuvântul de ce nu l-a atacat pe Nae doar ar fi avut acest unic prilej. Răspunsul e destul de simplu: maestrul nu era convins că de fapt nu se afla în faţa unui fals, Simionescu Râmniceanu putuse falsifica semnatura lui Nae, care oricum ar fi părăsit Centrala Cărţii. Pe maestrul nostru dacă ar fi fost sigur că e confruntat cu o cauză dreaptă, nimic nu l-ar fi oprit să nu reacţioneze, doar era în joc omul pe care îl ura cel mai mult în viaţă. Nu poate fi evocată eventuala frică de mişcarea legionară, odată ce la epoca respectivă Nae Ionescu nu avea nicio legătură cu ea.

 

Tot din auzite mi se relatează şi afacerea filozofului cu cele trei fabrici de bere pe care le ameninta că va înfiinţa una pe terenul donat lui din averea statului. După ce a primit suma plănuită de la cele trei întreprinderi, Nae vinde locul lui Malaxa, bogătaşul şi-a făcut pe el un manej şi o  locuinţă.

 

Cu banii strânşi după afacerea respectivă, Pamfil Şeicaru îmi scrie, că şi-a construit o casă la şosea, arhitect avându-l pe Cantacuzino, după cum bine se ştie.

 

Dar aici se mai ridică o problemă: tatăl meu, ca student, în calitate de preşedinte al Societăţii studenţilor din Transilvania, a avut misiunea de a-l căuta pe Nae Ionescu - aşa cum a făcut-o şi cu Nicolae Iorga acasă la el, să-l roage să le ţie o conferintă. Asta întâmplându-se până în anul 1923 când tata terminase facultatea de drept din Bucureşti, înseamnă că în acei ani filozoful trăia undeva la şosea, înafară de oraş, tata tocmai ajunsese acolo pe o zi ploioasă când băltoacele şi noroaiele străzii nepavate îţi transformau drumul, care ducea la casa profesorului, într’o adevărată aventură plină de peripeţii.

 

Poate în acele zile profesorul se gândise la situaţia în care se afla, el şi familia lui, alcătuită din soţie şi doi copii, şi luase hotărârea să profite de slăbiciunile unei societăţi în care nu poţi supravieţui decât dacă o tratezi ca pe o pradă, tu însuţi acţionând ca o fiară. De-acolo i-a venit ideea cu Centrala Cărţii în care a intrat o bună parte din viaţa sa, dublată, ca o a doua fiinţă, de destinul său de mare filozof. Deviza şi acestuia din urmă era să reuşeşti în viaţă, să fii un învingător!

 

În 1930 nu numai că Nae Ionescu a militat pentru întoarcerea lui Carol al doilea în ţară, dar mai apoi a fost în relaţii bune şi cu mme Lupescu pe care el a botazat-o, Duduca.

 

Dar numai cu greu am admite că Nae Ionescu primea bani de la Gavrilă Marinescu, şeful tripourilor şi caselor de pierzanie bucureştene.

 

Se zice că regele Carol dorind să ştie dacă poate să se sprijine pe mişcarea legionară, l-a trimis la Căpitan să-i citească în suflet.

 

Rezultatul a fost miraculos. Nu s’a mai întors la rege şi nici la Duduca lui.

 

Legenda legionarilor a făcut din el un Sfânt, marele lor Filozof. Noi cum nu ne vom pierde contactul cu mama realitate, am putea spune că în viaţa lui Nae Ionescu a intervenit o unică transfigurare, pe care o descrie şi Lev Tolstoi în Învierea că i s’a întâmplat eroului său Nekludov. Autorul a visat-o întreaga viaţă şi când însfârşit se afla în drum spre ea l-a găsit moartea într’o gară de sat.

 

În schimb lui Nae Ionescu i-a reuşit să se împlinească, încă fiind în viaţă. Pe lângă activitatea sa de filozof, toate celelalte au fost zădărnicii. La ele să renunţe nu i-a fost deloc greu, fiindcă nicio dată nu s’a simţit legat de rostul lor.

 

Dar va putea să devie omul Ideii pure, Omul acţiune în care fapta lui Faust e înlocuită cu meditaţia şi tăcerea din lăuntrul lui, oglindă nevăzută a lui Dumnezeu? Numai în acest mod se va putea apropia de adevărul cel zilnic dar şi etern al vieţii.

 

Nae Ionescu s'a descoperit pe el însuşi, astfel că ar fi să ne amăgim dacă am crede că a trecut la legionarism, când el îşi urma crezul său de totdeauna, ci in lumea oamenilor a fost obligat mereu să disimuleze, să se prefacă într'un altul.

 

Fără îndoială în mijlocul camarazilor săi se simţea ca fiul cel pierdut şi îl impresiona când îi spuneau că trecutul pentru ei nu mai există.

 

Totuşi, uneori, când dădeau semne că nu-l înţeleg, îl durea rătăcirea lor. De pildă, dl. Amzăr mi-a relatat că a fost tare desamăgit, când în urma alegerilor s'a văzut trecut printre senatori, dovadă că nimeni nu mai are nevoie de lupta sa, dacă l-au dat la o parte, trecut printre bătrâni.

 

Ceea ce-i sigur, se pot susţine cele mai năstruşnice idei despre conversiunea respectivă, dar un singur lucru ar fi imposibil de afirmat, că Nae Ionescu a făcut-o pentru bani sau pentru cine ştie ce interese personale.

 

Încheind acest capitol am dorit să pledez pentru valoarea filozofului român Nae Ionescu, care în niciun caz nu merită uitarea ce cu forţa se aşterne pe numele său.

 

Mi-am făcut datoria faţă de memoria lui Pamfil Şeicaru, luând în discuţie pe Nae Ionescu şi calomniile ce i s'au atribuit, de unde cu toate că sunt despărţiţi din anumite motive bine întemeiate mai ales din partea marelui ziarist, se cuvine să aruncăm o punte între ei, atâta timp cât amândoi sunt furaţi şi postum, de onoarea de a figura, la loc de cinste în Panteonul culturii româneşti.

 

Ţinând cont de conflictul provocat de Nae Ionescu la Cuvântul în urma căruia Pamfil Şeicaru şi-a da demisia, vom reţine acest act cu mărturia lui Ion Vinea, motiv de supărare ireversibilă, numai că am crede că în celelalte întâmplări pot fi implicate şi alte persoane mult mai vinovate prin intervenţia lor necinstită. Dintre acestea l-am reţinut pe Simion Râmniceanu, aproape pe faţă, răufăcătorul prestigiului filosofului, ajuns un obiect de şantaj ordinar.

 

Aş mai adăoga drept încheiere că notând atâtea aventuri ale căror erou a fost Nae Ionescu, Pamfil Şeicaru î-a împrumutat, numai după cele auzite, defecte cu care nu putea să iasă în public, caracterul unui personaj mai mult decât baroc, i-aş zice rocambolesc, amintim că acest cuvânt vine de la Rocambole, eroul romanelor foileton de Ponson de Terrail, pline de peripeţii şi aventuri extraordinare.

 

Tratând pe adversarul său în acest mod, neputând să-l abordeze în spirit polemic ştiinţific deoarece nu se baza sigur pe adevăr, intră în acţiune imaginaţia artistică a maestrului şi ne pare rău că nu a observat că în felul cum îl prezenta pe nae Ionescu, el devenea eroul unui roman demn de pana lui Balzac, sau să-i urmez gusturile, a lui Cezar Petrescu, marea sa admiraţie, despre care când îi va veni rândul, am să-i  întăresc părerile.

 

Şi unul şi altul ar fi putut scrie acest roman care doar prin unele trăsături formale se apropie de Rocambole, în fond ar corespunde unui tip ce ar putea caracteriza societatea şi oamenii ei, mai bine decât Caragiale prea prins de latura absurdă, de unde comicului său îi lipseşte adeseori autenticitatea vieţii.

 

Impresiile mele asupra scriitorului P. Şeicaru nu sunt pur platonice, printre manuscrisele sale dispărute după moarte, ar fi trebuit să figureze şi o piesă de teatru, unde erau prezentaţi eroii Scrisorii pierdute, la 20 de ani după ce le-a dat viaţă marele dramaturg.

 

Îată cum relaţiile dintre Pamfil Şeicaru şi Nae Ionescu sunt de natură să îmbogăţească sentientul pur cu mugurii noi şi tot mai fragezi ai creaţiei.

 

Prin aceste însuşiri amândurora li se garantează laurii nemuririi îngrijiţi de heruvimi, în grădinele raiului.

 

Scrisoarea 18 din 12 Febr. 1978 de la Pamfil Şeicaru

 

Dragă Ovidiu

Nu te-am uitat dar am fost năpădit de o serie de trebui imediat după plecarea surorii mele pe ziua de 29 Decembrie, Am pus la punct o serie de lucrări a căror apariţie va fi peste zece zile. Le vei primi pe măsură ce vor apărea. Apariţia primei cărţi din Lenin se datoreşte următorului fapt: Eu am trimis - lui Halmaghi fost colaborator la Curentul, azi bibliotecar al universităţii din Pittsburg - o serie de lucrări  "Conferinţa de la Belgrad" pe care el a tradus-o în eglezeşte şi culegerea s'a făcut la tipografia ziarului "Cuvântul românesc", unde s'a cules şi textul în engleză a eseului, asupra lui Lenin. Conducătorul ziarului l-a rugat pe Halmaghi să-mi ceară învoirea de a publica şi textul românesc în paginile "Cuvântului românesc". Imediat ce voi primi "Conferinţa de la Belgrad" şi "Lenin" precum şi "Davai ceas" în engleză, ţi le voi trimite pe toate trei. Cum ştii germana şi franceza îţi va fi uşor, cu ceva mai atent la lectură, să descifrezi textul englez. De asemenea îţi voi trimite imediat ce primesc două numere din publicaţia "MicroMagazin" ce apare la New-York un lung interviu pe care l-am dat. Am răspuns la multiplele  întrebări ce mi le-a formulat cel care redactează Micro-Magazin. El reprodusese după "Carpaţi" "Davai ceas" şi aflând adresa mi-a comunicat că în 1930-1931 a fost colaborator la "Curentul". Aştept să-mi trimită cele două numere în care s'a putut publica interviul meu datorită extinderii lui. Nu crede, dragă Ovidiu că te-am uitat. Pe ziua de 31 Ianuarie a sosit fratele meu. Mi-a dat două veşti care vei înţelege ce dureros ecou au avut pentru mine. Sora mea Eugenia, cea mai mică dintre cele trei a mruit. Când Veguţa a sosit la Bucureşti şi-a găsit sora în cosciug, se făceau formalităţile de înmormântare. Pe ziua de 23 Ianuarie Veguţa a avut un infarct şi a fost spitalizată. O comunicare avută la telefon că a suferit o paralizie la partea dreaptă. Vei înţelege starea mea sufletească, din Februarie 1968 cu două scurte înteruperi totalizând două luni, sora mea a fost lângă mine. Februarie, Martie şi April a îngrijit pe soţia mea bolnavă de cancer. Era în sanatoriul Crucii roşii unde era admirabil îngrijită. Medicul care făcea sforţări sa oprească progresul cancerului la oase era un profesor universitar deci avea toate îngrijirile, dar prezenţa surorii mele aducea o mângăiere şi sora mea se sforţa să-i intreţină iluzia salvării. Îşi împărţea ziua între mine ca să-mi prepare hrana şi sanatoriu. Apoi ... până la plecarea din 29 Decembrie şi-a trudit firava ei fiinţă îngrijindu-mă pe mine. Nu mă întreba cum mă simt. Am să-ţi cer o lămurire, nepoata mea fica surorii mele, Maria - are 82 de ani în Iunie - este de 18 ani medic şi conform organizării celei actuale şi-a dat al doilea doctorat. În intenţia mea este ca să-şi obţină un cocediu de ar putea să-şi perfecţioneze cuoştiinţele în Germania. Cum este văduvă, are 45 de ani poate să plece fără complicaţii familiare. Ea este actualmente medic şef la două creşe ca specialistă în pediatrie. Ai putea să-mi dai unele indicaţii cum să prozedez spre a găsi un institut la Muenchen şi în ce condiţii şi-ar putea face doi ani de perfecţionare. Mi-ai înlesni operaţia de a aduce pe nepoata mea lângă mine. Aş avea un medic care să-mi caute zilnic tensiunea etc.

              Îţî mulţumesc anticipat şi nu înterpreta greşit tăcerea mea

                                                Te îmbrăţişaz

                                                                           Şeicaru

 

p.s.Aş dori să am trei fotografii ale dtale: una pentru Veguţa, a doua pentru mine şi a treia pentru fratele meu care ştie ce grijă mi-ai purtat. Eu o voi ţine pe birou ca un remember. Dacă s'ar putea scrie-mi la maşină. Îţi descifrez cu greu scrisul.

 

Note şi Comentarii

 

Maestrul mă asigură că nu m'a uitat dar trebuit să pună la punct o serie de lucrări a căror apriţie se va întâmpla peste zece zile. Încă mă asigură că mi le va trimite când vor apărea, din păcate, nu a mai urmat ceea ce mă face să cred că ele n'au apărut, aşa cum spera marele ziarist. (Desigur cu ocazia Sfintelor Sărbători şi a Naşterii Domnului şi a noului An, ne-am felicitat cum se cuvine între doi prieteni buni, ceea ce mai îndulceşte întârzierea de 4 luni a maestrului Pamfil Şeicaru).

 

Maestrul consideră că îi este asigurată traducerea şi editarea operelor sale din română în engleză, scriindu-mi următoarele rânduri despre apropiata apariţie a o serie de lucrări ca şi "Lenin" şi "Conferinţa de la Belgrad" pe care John Halmaghi, fostul său colaborator de la Curentul şi actual bibliotecar al universităţii din Pittsburg, le-a tradus în engleză iar culegerea s'a făcut la tipografia Cuvântului românesc, ziar al cărui director l-a rugat pe John Halmaghi să întervină pe lângă el pentru a le permite să publice textul şi în Cuvântul românesc, bineînţeles e vorba de "Conferinţa de la Belgrad". Drept urmare îmi promite că atunci când vor apare aceste lucrări - a precizat peste zece zile - o să mi le trimită şi mie.

 

Ni se impune să insistam asupra unui fenomen ce stă în primul rând în firea maestrului nostru. Copleşit de greutăţile vieţii, energia şi putere sa creatoare păstrată şi la o vârstă înaintată, îl determina să nu accepte realitatea aşa cum i se oferea âi-atunci prin imaginaţie o transfigura până acolo încât îşi trăia evenimentele după cum le-ar fi dorit el să se întâmple şi nu cum erau.

 

Să analizăm situaţia dată: desigur John Halmaghi îi scrisese şi era gata să-i traducă în limba engleză Davai ceas, de unde s’a legat între ei o corespondenţă plină de perspective, mai ales că John americanul se prezentase ca un colaborator al ziarului "Evenimentul" şi nu al Curentului cum sublinia maestrul în ultima lui epistolă.

 

Cum îl cunoaştem noi pe Halmaghi, omul se considera mai mult decât era şi este poate, infatuat cum îi plăcea să fie, să-i fi promis traducerea şi editarea lucrărilor mai sus citate, numai că John Halmaghi avea multe cusururi dar nu era nici excroc şi nici atât lipsit de simţul realităţii. Poate să-i fi vorbit de faptul că unul din directori (erau doi) îi ceruse permisiunea să publice în ziarul său Conferinţa de la Belgrad, dar e greu de crezut că aşa ceva se putea întâmpla deoarece conducătorii Cuvântului românesc îi erau mai mult decât ostili, îl pedepseau pe genialul ziarist, Pamfil Şeicaru, din cauză că ei sufereau de o incultură şi prostie crasă în ce priveşte, în primul rând, lipsa de mijloace intelectuale privitor la arta de a scrie la gazetă.

.

Se poate presupune, că fire gongorică, Halmaghi întrecuse măsura şi îl antrenase şi pe marele ziarist atunci când ar fi trebuit să-şi dea seama că el nu va putea fi tipărit niciodată la tipografia Cuvântului românesc, asta făcea parte din balivernele lui John.

 

Fără îndoială, Pamfil Şeicaru i-a trimis şi cele două lucrări de-ale sale care însă nu puteau apărea fiindcă John Halmaghi nu poseda banii pentru o atare întreprindere şi deci eventualele sale promisiuni rămâneau în domeniul virtualului şi niciodată a realului.

 

Şi în acest context intervine iar modul de a vedea lucrurile al maestrului. Aparent dând o încredere deosebită celui ce urma să-i traducă şi apoi edita o lucrare în engleză, el îşi considera misiunea încheiată odată cu predarea manuscrisului în româneşte, în cazul de faţă el lăsa totul în seama lui John Halmaghi care pe drept nu era în stare să finanţeze aceste lucrări, şi astfel se înţelege că ele nu au putut fi editate deci nu au apărut nici peste zece zile, nici peste altele şi în consecinţă nu mi le-a putut trimite, nu a apărut decât broşura Davai ceas în engleză, dacă bine îmi aduc aminte.

 

Este un procedeu pe care Pamfil Şeicaru l-a întrebuinţat şi la traducerile în limba germană şi asupra acestui capitol vom mai reveni fiind mult mai important, deoarece V. Dumitrescu l-a tot purtat cu zăhărelul în loc să-i aducă la cunoştiinţă că nu au bani pentru a plăti un traducător potrivit şi mai mult editarea în sine corespundea unei adevărate comori dacă socotim veniturile fie şi ale românilor din exil, mai cu stare. Ori dacă traducerile în engleză şi germană nu s’au realizat niciodată, a existat manuscrisul în româneşte ca să amintim de pildă, lucrarea de peste 500 de pagini "Finlandizarea Europei", aceasta sigur a existat, şi a dispărut după moartea maestrului şi asupra felului cum s’a întâmplat această hoţie spirituală, vom avea timpul să-l tratăm într’unul din capitolele următoare.

 

Am avut ocazia cum am mai scris să-l cunosc mai bine de la distanţă pe John Halmaghi, colaborator de bază al Cuvântului românesc, cu ocazia stabilirii condiţiilor de editare a manuscrisului "Băiatul drumului" de Vasile Posteucă, pe care citindu-l am rămas entuziasmat de frumuseţea sa, era de bună seama un poem în proză de aproape 600 de pagini. Am acceptat imediat să scriu prefaţa acestei lucrări de-o valoare inestimabilă, cel puţin aşa o consider şi astăzi, una din marile opere ale literaturii române. Mi-am oferit tot atunci să susţin această carte cu jumătate din costul editării ei, restul de jumătate rămânea să fie suportat de camarazii şi admiratorii săi, ştiindu-se că poetul V. Posteucă era preţuit prin unicul lui talent, devreme pus pe drumurile Americii pentru activitatea sa de mândru iconar bucovinean, organizaţie condusă de Mircea Streinul.

 

Dar spre surprinderea mea de la entuziasmul exprimat în vorbe goale, John Halmaghi a trecut la o pasivitate şi o lentoare a faptelor, total contrarii curentului nostru pozitiv de la început, pentru mine de neînţeles pănă astăzi. Zadarnic îl asiguram că îmi voi mări contribuţiile chiar dacă salariul meu de cecetător era destul de modest, mă arătam gata să  aduc anumite jertfe pentru înălţarea unui altar numit Vasile Posteucă. Totuşi dl. Halmaghi devenise, întretimp, pur şi simplu de neclintit. Lipsit de orice personalitate, probabil John aplecase urechea la cine ştie ce eminenţă cenuşie, plină altfel de invidie a exilului, că altfel nu puteam înţelege aşa o schimbare.

 

Mai mult, o amestecase şi pe soţia poetului Zamfira, o persoană înrăită lipsită de orice ideal, mersese până acolo încât îi ceruse lui Vianor Bendescu, să schimbe datele biografice ale poetului V. Posteucă doar din zelul ei de a nu periclita viitorul copilului ei drag, Puiu, uitând total că dăcă nu era soţul său şi tatăl copiilor ei, ar fi trebuit, în continuare să trăiască în România ori poate se acomodaseră jugului comunist?

 

Vasile Posteucă luând doctoratul în 1962, a funcţionat ca profesor suplinitor la Colegiul de stat din Mankato, şi când poetul s’a îmbolnăvit de cancer şi a trebuit să fie internat în spital, studenţii săi şi cetăţeni americani au manifestat pe străzi pentru ca soţia sa Zamfira şi ce doi copii să fie lăsaţi să-l viziteze pe cel ce-şi ducea ultimele zile de viaţă. Cum evenimetul a ajuns să fie publicat în ziare cu multe comentarii negative, însfârşit măria sa partidul comunist din ţără le-a dat paşapoartele de care aveau nevoie să călătoreasca în Statele Unite.

 

Dar vinovatul principal rămânea acest John Halmaghi, colaborator la revista din exil "Drum", editată de Vasile Posteucă, de a cărui prietenie cu orice prilej Halmaghi se lăuda, deşi până la urmă a devenit sabotorul cărţii lui Posteucă, probabil nu îi ieşeau la socoteală, lui ca şi dnei Zamfira Posteucă, câştigul din afacerea pe care voiau s’o încheie cât mai avantajos, subiectul lor principal fiind marea lucrare a lui Posteucă, "Băiatul drumului".

 

Drept urmare, am copia respectivului manuscris, pe care dacă aş fi îndrăznit să-l editez, m’aş fi trezit dat în judecată de persoana ce ar fi trebuit să mă sprijine, sacrificându-se pentru opera soţului şi tatălui copiilor ei şi totodată, e de prisos să mai adaog, Puiul mamei cu o temeinică educaţie comunistă s’a arătat total dezinteresat faţă de creaţia de o viaţă a tatălui său. Cauza principală era Zamfira, care putea fi orice numai o Ana a Meşterului Manole, nu.

 

M’am gândit să predau Academiei române manuscrisul dar teamă mi-era că se vor ivi mâni ostile care vor avea grijă să-l facă dispărut, tocmai fiindcă reprezintă o valoare a culturii româneşti din exil dar şi din ţără.

 

Toate gâlcevile şi micile conflicte generate, îndesebi, de dna Zamfira Posteucă au luat un sfârşit fericit, prin faptul că "Băiatul drumului" a apărut în ţără, în Biblioteca “Mioriţa” Câmpulung-Bucovina, anul 2000, sub îngrijirea dlor Ion Creţu şi Ion Filipciuc pe care-i felicit, din toată inima, pentru admirabila lor reuşită.

 

Noi exilaţii ne-am mulţumit în această problemă să jucăm rolul unui Meşter Manole care deşi şi-a pus în zidurile mănăstirii, opera numită "Băiatul drumului", cu toate năzuinţele, nu au reuşit să le menţină în picioare, ele au căzut definitiv, lăsând doar ruine în urma lor.

 

Pe când fraţii bucovineni au izbutit să ducă lucrul până la capăt, şi încă în forma cea mai aleasă posibilă, fapt pentru care o să le fie recunoscătoare nu numai sfânta Bucovină ci şi ţara noastră cu tot ce are în ea, mai curat, românesc.

 

Cartea are 481 de pagini şi e însoţită de un glosar de acelasi Vianor Bendescu, un inimos bucovinean, am dus cu el o corespondenţă susţinută, prin care m’am familiarizat cu Bucovina, oamenii şi problemele legate de istoria lor, în bună parte nefericită. Dânsul mi-a pus cu mărinimie la dispozitie date biografice şi bibliografice în legătură cu Ion Nistor, istoric de vază, om politic şi fruntaş al culturii bucovinene, pe baza materialului primit am putut să scriu câteva pagini nu lipsite de înteres asupra acestui nobil personaj, cu activitatea sa până după primul război mondial şi realizarea marei Uniri. Tot de la dl. Bendescu am obţinut un valoros material privind opera poetică, în versuri şi în proză a lui Tr. Chelariu şi pot să scriu că nu a fost deloc zgârcit a-mi transmite opera lui în bună parte apărută în ţără după moartea sa destul de timpurie. Doar astfel documentat am putut să mă ocup pe larg de această frumoasă figură de bucovinean luminos, în deosebi aparută în publicaţia Libertatea din New York.

 

Reîntorcându-ne la John Halmaghi, m’am referit la Baiatul drumului doar pentru a-l prezenta demonstrând că nu era deloc omul de caracter care să-l publice pe Pamfil Şeicaru. De altfel, îmi amintesc că după ce problema editării Băiatul drumului a început să bată pasul pe loc, la insistenţele mele mi-a promis că peste luni de zile, va veni în Europa şi atunci se va opri şi la mine, la Giessen, de fapt ar fi trebuit să constituie prima lui escală. Dar, parcă ar fi fost în campanie electorală s’a oprit la diverse figuri suspecte de politicieni, desigur de la Madrid, apoi a venit şi în Germania, a trecut pe lângă oraşul meu dar mai pe urmă nici cel puţin nu s’a scuzat că n’a reuşit să mă caute. În fond, era o fire slabă, mai oscilantă ca trestia lui Pascal, dar să nu uit că în acest mod se purta cu manuscrisul lui V. Posteucă, aşa zisul “bunul său prieten”. Cu acea ocazie am rupt orice legături cu acest individ care nu ştia ce înseamnă să-ţi dai un cuvânt de onoare.

 

S’ar putea spune că maestrul era demn de compătimit că se baza pe atare indivizi, dar în niciun caz nu era vorba de un donchitoşism din partea sa, de altfel maestrul se apăra contestând că ar fi un urmaş a lui Don Quijote. Era vorba mai mult de o încercare de a evada din lumea lui zilnică, să încerce să o depăşească, nu rar prin autoamăgiri ce aveau rolul de a-i susţine moralul: într’o atare situaţie omul se agaţă şi de un fir de pai să nu se înece în apele uităţării. P. Şeicaru nu voia sa ajunga la o inactivitate ce ar fi însemnat pentru el moartea însaşi. Tocmai fiindcă era înconjurat de atâtea obstacole, el nu putea renunţa, la munca sa creatoare şi încerca pe de altă parte să-şi înalţe o lume imaginară cu anumite temelii mai reale. De pildă, atunci când susţinea după câteva articole scrise despre două lucrări ale sale de către jurnaliştii germani, care nici la suprafaţă nu au izbutit să-l cunoască, faptul că la 80 de ani era gata să debuteze în ziaristica germană sau când să amăgea că Strauss îi va scrie prefaţa la "Finlandizaea Europei".

 

În aceste limite s’au desfăşurat şi relaţiile dintre Pamfil Şeicaru şi John Halmaghi, scrisul devenise esenţa vieţii sale, scopul suprem, a accepta realitatea ar fi însemnat să-şi pună capăt vieţii, de unde s’ar putea că în multe momente ale destinului său, maestrul refuza să se uite în oglindă jucând rolul personajului inventat de propria lui imaginaţie. Să recunoaştem că în atare stare un om poate uşor să fie dus cu minciuna, mai ales când respectivul era considerat un binefăcător, un al doilea fiu ivit în pustietatea exilului, cum îl considera P. Şeicaru pe numitul V. Dumitrescu.

 

În aceeaşi scrisoare, îmi mărturisea că pe 31 Ianuarie venise la el fratele său aducându-i două veşti triste. Prima privea decesul sorei celei mai mici Eugenia, pe care Veguţa ajungând acasă a găsit-o în cosciug. La scurt timp Veguţa a făcut un infarct şi peste câteva zile o paralizie pe partea hemicorpului drept.

 

În rândurile urmatoăre maestrul îşi aminteşte de tot ajutorul pe care i l-a dat această devotată femeie, sora lui Veguţa, şi fiind conştient că ea nu-l va mai putea vitzita se gândea s’o aducă lângă el pe nepoata sa, doctoriţă de 45 de ani - fiica surorii de 82 de ani.

 

În aceste momente Pamfil Şeicaru ne-ar putea apărea ca stăpânit de un egoism condamnabil, gândindu-se deja la o înlocuitoare a surorii sale. Dar lucrurile nu stăteau chiar aşa. Bătrânul ziarist, făcea un efort pentru a nu fi doborât de veştile dureroase, şi astfel, respectând chiar dorinţa Veguţei, fratele ei se gândea să aibe un alt sprijin în jurul său, cum se constată, mult mai tânăr, ceea ce partidul nu va fi de părere că merită un asemenea ajutor şi nu-i va aproba plecarea, maestrul va trebui să se mulţumească cu bătrânul lui frate, depărtat de simţirea profundă a surorii lui, Veguţa, iar de Pamfil Şeicaru nu putea nici în clipele sale cele mai bune, să se apropie. Deci prezenţa acestuia lângă maestru constituia un adevărat contrast nelalocul lui.

 

Scrisoarea (19) din 12 Martie 1978, de la Pamfil Şeicaru

 

Dragul meu,

îţi scriu cu sufletul greu împovărat: sora mea dr. Virginia Şeicaru a murit în ziua de 4 Martie. Îmi este tare greu să-ţi dau chiar o vagă idee de durerea pe care o încerc. Timp de zece ani cu o întrerupere de două luni a fost lângă mine îngrijindu-mă cu o iubire de mamă, punând rânduială în manuscrisele mele, descoperind textele unor cărţi scrise, uitate care n’au fost editate, de asemenea în scrisorile mele, cu acea răbdare pe care numai un suflet rar poate s’o aibe. Caut să domin durerea spre a pune rânduială în gândurile mele răvăşite ca să-mi reiau lucrul. Mă vei înţelege.

 

Îţi trimit o publicaţie care te va surprinde în sensul cel bun. Am o rugăminte. Mi se cere de o doamnă fata unui fost prieten decedat - era decanul facultăţii de medicină, un medicament care nu se găseşte în ţară “Hipnorex”, îmi scrie că este un medicament cu litiu. Doamna se numeşte Gina Olărescu este vaduvă şi are 44 de ani. Tatăl ei se numea dr. Tudoranu decanul facultăţii de medicină din Iaşi. Ca să fiu sigur că ajunge la destinaţie trebuie să o trimit prin Crucea roşie germană. Dacă o poţi trimite direct vă dau adresa, Gina Olărescu bulevardul Karl Marx 10, Iaşi, însoţită de reţetă. În caz când nu vei putea, te rog trimite-mi medicamentul însoţit de reţetă altfel nu se primeşte la Crucea roşie. Cum ştiu că specialitatea îţi este boalele nervoase, dna Olărescu are multe necazuri şi încearcă singură să le facă faţă. Este profesoară de limba engleză. Ştiu că nu mă vei refuza de aceea îţi mulţumesc anticipat. Sunt atâtea suferinţi în tară şi climatul este aşa de apăsător că le trebuie bieţilor oameni nervi de oţel ca să reziste. Cei mai sensibili se resimt. Ce vrei, sistemul lui Lenin desăvârşit de Stalin şi impus României de Vâşinski dupa23 August 1944 a dat un regim potrivnic sufletului românesc. Mă mângâi amintindu-mi zicala: “fie noaptea cât de lungă, ziua tot se face”. Şi nu aştept ziua de la Occidentali ci de la cei 60 de ani de suferinţă ale popoarelor din imperiul sovietic şi de la alianţa Chino-Japoneză. Soluţia este în Pacific nu în Europa, acolo se va desfăşura cel de al treilea război mondial menit să pună Rusia sovietică în situaţia Austro-Ungariei din 1918, Decembrie.

 

Poate într’o zi vei avea răgaz şi vei veni la Dachau. Aş dori mult să vă văd şi să stăm de vorbă

                                                al dtale

                                                                                         Pamfil Şeicaru

 

Note şi Comentarii

 

Maestrul mă anunţă, că sora lui dr. Virginia Şeicaru a murit pe ziua de 4 Martie. Îi era greu să-mi dea chiar şi o vagă idee de durerea pe care o încerca pentru a-şi pune rânduială în gâdurile sale răvăşite.

 

Fără îndoială, marele ziarist, trecea prin avatarurile produse de pierderea unei fiinţe dragi, aşa ca orice exilat, le-am trăit şi eu; în primul rând mi se rezerva unicul favor de a nu-i vedea morţi pe părinţii mei, aşa cum de multe ori mă rugam lui Dumnezeu; la Pamfil Şeicaru era vorba de sora lui la care bineînţeles ţinea mai mult ca la orice pe lume. În această fază, la primirea veştii, omul nu poate simţi durerea celui care îi vede morţ şi apoi coborâţi pentru totdeauna în mormânt. Prin urmare, scutit de cea mai grea confruntare, cel în cauză poate să-şi stăpânească suferinţa pe care nici nu o realizează, tăcerea ce-l stăpâneşte aparţine acelui gând că toate sunt trecătoare, nimeni nu scapă de această lege, deci nici fiinţele dragi.

 

În scrisoarea de faţă, maestrul trecea, cum bine se constată, prin repectivul stadiu, din această cauză tocmai pentru a-şi înşela conştiinţa de sine, abordează subiectul dnei Olărescu, fiica profesorului dr. Tudoranu, fostul decan al medicinii din Iaşi, căreia mă roagă să-i trimit medicametul Hipnorex, pe bază de litiu, prin Crucea roşie, fiind obligatoriu să fie însoţit de o reţetă. Cu această ocazie, marele ziarist, se referă la suferinţele din ţară, unde climatul este apăsător cei mei sensibili resimt efectele sistemului lui Lenin desăvârşit de Stalin şi impus cu forţa de Vâşinski în România, după 23 August 1944.

 

Am citat aceste rânduri, pentru a demonstra cât de greşiţi erau, cel puţin exilaţii care vorbeau de ultima “vânzare” din viaţa lui Pamfil Şeicaru, ajuns să slujească interesele statului comunist din ţară. Mare eroare, mare! De fapt rămas ca un lup singuratec, Pamfil Şeicaru vorbea în primul rând neamului românesc din ţară, aflat sub jugul apăsător al comunismului, în timp ce în exil cei mai mulţi ori făceau parte din clanul politicienilor care au trădat interesele României la 23 August 1944, ori cei mai mulţi şi-au regăsit legăturile cu regimul comunist român, aşa cum va deveni şi postul de radio Europa liberă, goarna comunismului dizident, prin proclamarea programului respectiv, singura formulă recomandabilă poporului nostru. În acest mod respectivul post, condus şi de nişte indivizi care nu-şi poleiau decât propriile interese, cum de pildă, soţii Lovinescu - Ierunca, au pregătit revoluţia din Decembrie 1989, indiscutabil de esenţă comunist-dizidentă.

 

Maestrul susţine ca poporul român era potrivnic comunismului, dar asta nu mai era valabil după anii 1980 şi continuă încă în anul 2001. Dovada peremptorie o aflăm în faptul că după o scurtă perioadă adevărat democrată, românii s’au speriat şi au revenit de bună voie la matca lor comunistă, lăsându-se manipulaţi de cei ce au sabotat firava noastră democraţie. Să ne înţelegem: l-am urmărit pe dl. Ion Iliescu atunci când s’a protăpit în fruntea dizidenţei comuniste îndreptată împotriva lui Ceauşescu, adversarul său de partid, dar l-am condamnat şi-l condamnăm, când ulterior a îmbrăcat haine democrate, uită că se trage dintr’o familie de convingeri comuniste, că a urmat studiile la Moscova şi a învăţat limba, cam grea pentru adevăraţii români, rusă.

 

Recent, comuniştii tovului Iliescu şi-au pus pe faţă masca social-democraţiei, acţiune de prisos deoarece trupul şi coada de lup tot li se mai vede. Pe cine, crede tovul Iliescu că va putea să înşela? Formarea şi educaţia sa comunistă se poate observa în fiecare gest al său, inclusiv când pledează pentru amnistierea celor care au dat ordin să se tragă în tinerii ce-şi dorm somnul de veci în cimitirul nou de la Bellu, dar nu numai acolo. Azi tovul Iliescu recomandă reconcilierea poporului român adică să-şi uite morţii, martiri, jucând cazacioca tocmai cu criminalii de ieri. Oricât ar fi de ocrotiţi comuniştii dlui Iliescu de unii ziarişti de astăzi, de pildă nulul Cristoiu îl vede pe tov. Iliescu preşedintele tuturor românilor,  adevărata lor origine le este scrisă pe frunte, în aceeaşi măsură şi dezastrul în care vor înpinge România mai devreme sau mai târziu.

 

Dacă astăzi comuniştii de ieri, ajunşi la conducere, vor să intre în NATO, le este frică de ruşi, care sigur n’o să-i ierte pentru trădarea lor de ultimă oră.

 

La şedinţa de unificare au vorbit tovii Năstase şi Atanasiu. Primul crescut în rigiditatea caracteristică oricărui partid totalitar, celălalt a întrebuintat noţiuni goale cu care ne hrăneau până mai ieri, activiştii de partid, uitând că partidele social-democrate din Apus nu au nicio legătură cu comunismul, ele guvernează după principiile cele mai democrate şi bineînţeles capitaliste. Demagogia sonoră cu care tovul. Atanasiu încearcă astăzi să îmbete cu apă rece pe români le este străină, la ele nu contează decât rezultatele concrete!

 

Se pune întrebarea de ce noii social-democraţi evită să pronunţe noţiunea de tovarăş întrebuinţată în şedinţele lor publice de social-democraţii nemţi? Oare cauza nu o găsim tocmai în ceea ce au de ascuns proaspeţii răspopiţi comuniştii români, cărora li se aplică vechiul dar sănătosul proverb, “Lupu-şi schimbă părul dar năravul, ba!”

 

În scrisoarea din 12 Martie 1978 maestrul îşi reînoieşte invitaţia de a-l vizita la Dachau, pe care, eu, din păcate nu am onorat-o.

 

Redau, scrisoarea mea din 17 Martie 1978, trimisă maestrului cu ocazia unui eveniment deosebit, cum vom vedea:

 

Iubite Maestre,

Am primit cu multă bucurie “Curentul” pentru a cărui viaţă viitoare Vă doresc cea mai aleasă putere creatoare şi rodnice victorii, pe care drumul dvoastră în presa românească îl merită cu prisosinţă.

 

Am citit ziarul filă cu filă şi ca de-obicei am învăţat din el foarte multe. Am înţeles incăodată că dvoastră sunteţi trimisul mareşalului Antonescu la Madrid, deci faceţi parte dintre aceia care n’au înţeles să vândă ţara Rusiei bolşevice. Mi-a plăcut şi articolul lui Ion Vinea în care este descris conflictul Pamfil Şeicaru - Nae Ionescu, desigur cu toată obiectivitatea, rezolvat în favoarea primului. Cu mare nostalgie am revăzut palatul “Curentului”. Pe vremea mea cred că în el sălăşluia ziarul “Informaţia Bucureştiului”. Fără să vă măgulesc trebuie să vă scriu adevărul, că pentru noi el a rămas Palatul Curentului a lui Pamfil Şeicaru. Iniţiativa dvoastră, ca a lui Herzen, o găsesc mai mult decât lăudabilă.

 

M’a interesat şi articolul dlui V. Dumitrescu, în luptă cu pravila teutonă de astăzi. Prin viaţa mea de fiecare zi o simt tare crud pe piele proprie, dar încă este adevărat că dragoste cu forţa nu se poate face. Dar sigur se poate pretinde cel puţin respect şi adevăr istoric.

 

Că ruşii ne tratează ca pe nişte ţigani, asta este iarăşi o realitate. Am văzut un film cinematografic la Roma despre viaţa românilor din Basarabia în care aceştia erau reprezentaţi sub chipul unor ţigani nomazi. Şi ca să nu lase îndoială că e vorba de români, ţiganii cântau cele mai neaoşe cântece româneşti, Ciocârlia de pildă, bineînţeles în limba ţigănească.

 

Un singur lucru nu pot să desmint din cele arătate de ei şi anume că astăzi în România, din păcate, domneşte cea mai perfidă formă de comunism rusesc, prezentă chiar şi sub forma zisului naţionalism, de ultimă oră.

 

Vă trimit costul unui abonament pentru “Curentul” cât şi pentru articolele dvoastră din 1944.

 

Personal, trăesc sub impresia ştirii triste ce mi-aţi dat-o în legătură cu plecarea dintre noi a dnei. dr. Veguţa Şeicaru.

 

Tot ce simt, vi-l redau în scurtul articol pe care vi-l trimit alăturat, în memoria nobilei Doamne.

 

Închei, dorindu-vă prea venerate şi iubite Maestre, tot binele şi ani de satisfacţii alese

                                         al Dvoastră, cu toată dragostea

                                                                                         Ovidiu Vuia

 

Note şi Comentarii

 

În scrisoarea mea din 17 Martie 1978 confirm primirea celui dintâi număr al Curentului din exil şi îi urez maestrului tot binele şi realizări de valoare cu ocazia acestui alt început de nou drum.

În el mă refer la articolul lui Vinea despre conflictul dintre Pamfil Şeicaru - Nae Ionescu.

 

Menţionez că am amintit şi articolul iscălit de V. Dumitrescu, noul său colaborator de bază, căruia i-a vândut drepturile de a edita Curentul în exil nu şi în ţară, în eventualitatea unei întoarceri în România. La acea dată numele acestui domn mi-era total necunoscut, ulterior m’am edificat asupra orientării sale proceauşiste după ce i-am citit şi alte articole. În altă parte voi insista, ceva mai pe larg asupra lor ca să se constate că nu am avut niciun fel de idei preconcepute asupra activităţii sale întoarsă cu faţa către Statul comunist român.

 

În legătură cu moartea dnei dr. Veguţa Şeicaru i-am trimis un articol în memoria acestei distinse doamne, cu care am purtat o altă corespondenţă de inimă şi pe aceasta o voi publica într’un capitol separat.

 

În continuare, urmează o altă scrisoare a maestrului, în care ni se

demonstrează cele scrise anterior, că în sufletul său de exilat, nu mai

după un interval de măcinare a meditaţiilor interioare, din eul său ca

dintr’o fântână adâncă erupe autentica durere, fără niciun adaos artificial,

întreagă, ea însăşi, de unde intensitatea ei de mai lungă durată, decât a

celor ce o consumă, acut, la groapa mortului:

 

Scrisoarea (20) din 29 Martie 1978 de la Pamfil Şeicaru

 

Iubite Ovidiu,

îţi mulţumesc pentru rândurile calde pe care mi le-ai trimis cu destinaţia de a fi publicate în “Curentul” ceea ce am şi făcut.

 

Va apare cred peste zece zile. Pentru mine înţelegerea profund umană a acestei fiinţe de bunătate şi iubire de cei năpăstuiţi de soartă mi-a mângâiat durerea pe care o încerc. Au trecut 25 de zile de când sora mea a încetat din viaţă şi nu mă pot împăca deloc cu gândul că nu mai este, când prezenţa ei o întâmpin când caut în manuscrisele mele rânduite cu grije de ea şi însemnând cuprinsul pachetelor pe care ea le-a făcut. Este cea mai puternică lovitură ce mi-a fost dat să primesc de la soartă, cu atât mai zguduitoare cu cât am 84 de ani la 18 Aprilie. Şi Veguţa mi-a fost animatoarea reapariţiei Curentului şi a articolelor din anii 1943-1944 ...

              Îmi este greu să mai continu

                                                al dtale

                                                                           Pamfil Şeicaru

 

Note şi Comentarii

 

Durererea maestrului este atât de grăitoare, încât impune reculegerea sufletului în cea mai adâncă tăcere.

 

Las ca lectura rândurilor sale să ţie loc de rugăciune, de mărturisire şi jelanie la mort, traduse în notele unui armonic Requiem.

 

Să murmurăm cu buzele inimii, după rostirea celui existând nevăzut în umbra cuvintelor lăsate în scris: “Pentru mine înţelegerea profund umană a acestei fiinţe de bunătate şi iubire de cei năpăstuiţi de soartă, mi-a mângăiat durerea pe care o încerc. Prezenţa ei o întâmpin când caut în manuscrisele mele rânduite cu mare grijă de ea şi însemnând cuprinsul pachetelor pe care ea le-a făcut. Este cea mai puternică lovitură ce mi-a fost dat să primesc de la soartă cu atât mai zguduitoare cu cât am 84 ani la 18 Aprilie. Şi Verginia a fost animatoarea reapariţiei Curentului şi a articolelor din 1943-1944.”

 

Pecetluite sub scoarţe aurite, presărate cu nestematele unei cărţi aparţinând trecutului, mai veche decât lumea, dacă reuşeşti s’o deschizi şi începi să o citeşti simţi cum amarul se topeşte în dulcele mângâietor al unor psalmi profani, ceea ce a fost numai al dragostei tale se transformă într’un cântec de ritual, în izvorul căruia se pot purifica de suferinţă toţi cei ce îl vor repeta ca pe o rugăciune însoţită de melodia unui înger hulub, care bate din aripile sale albe, ghicind pe Dumnezeu pe undeva, prin apropiere.

 

Şi în urma acestei revelaţii tot ce atingi cu mâinile Cuvintelor se preface în lumină!

 

Scrisoarea (21) din 2 Mai 1978 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Ovidiu,

Vei primi separat de această scrisoare “Curentul”. În pagina l-a a apărut articolul tău de continuă emoţie pe care ai izbutit s’o faci simţită de cititor. Îţi alătur o fotocopie a scrisorii trimisă de un prieten, Radu Valentin care a cunoscut-o pe Veguţa. Redă într’o formă de sobrietate clasică ultimele zile ale acestei fiinţe care a crezut în misiunea umană a medicului. Vor fi la 3 mai trei luni de când ne-a părăsit. Nu izbutesc să cred că numai este. Voi căuta însemnarea privitoare la cartea de care ţi-a vorbit ea.

Este ziua Învierii. Îţi spun “Cristos a Înviat!”

                                                              Îmbrăţişări

                                                                                  Pamfil Şeicaru

p.s. Las spaţiu fratelui meu.

 

Stimate dle Doctor,

De la Veguta am ştiut de grija pe care aţi avut-o faţă de fratele meu de a-i trimite medicamente când era bolnav la Karlsfeld, pentru care şi eu vă mulţumesc nu numai pentru medicamente dar şi pentru faptul că mereu în scrisorile dese ale Dvs. îl întrebaţi cum o duce cu sănătatea.

 

Am încercat să-l tratez cu ceai din plante medicinale pentru bronşita pe care o are dându-i ceai pectoral şi antibronşitic amestecat cu miere.

 

Ceva, ceva este ameliorată bronşita dar nu perfect. Alt medicament nu am şi nici indicaţii nu am avut relativ la denumire. Poate îmi indicaţi Dvs. medicamentul să-l procur. În rest se simte bine.

 

În altă ordine de idei abuzez de amabilitatea Dvs. şi vă rog să-mi indicaţi pentru soţie care suferă de Cardiopatie ischemică şi tachicardie, un medicament ca să poată fi mai întremată prin ameliorarea boalei.

 

După moartea celor două  surori una după  alta la câte o lună diferenţă, am rămas cu o sensibilitate care mă face să plâng mereu. Poate este vreun medicament care să-mi întărească sistemul nervos şi să-mi înlăture această sensibilitate.

 

Pote veţi avea drum în această direcţie şi atunci am să vă pot cunoaşte şi, până atunci vă rog să-mi iertaţi deranjul mulţumindu-vă anticipat pentru indicarea medicamentelor necesare pentru combaterea celor de mai sus.

                                  Cu deosebită stimă şi consideraţie

                                                                                  Constantin Şeicaru

 

Note şi Comentarii

 

Mă voi ocupa în cele dintâi de rândurile fratelui maestrului Constantin Şeicaru, al cărui rol urma să suplinească absenţa dnei Veguţa de lângă fratele ei.

 

În prima parte se ocupă de bronşita lui Pamfil, nu înainte dea mă informa că auzise de mine de la sora sa şi deci ştia că i-am purtat o grijă trimiţindu-i medicamente când marele ziarist era bolnav la Karlsfeld. Desigur, Constantin nu poseda nici pe departe harul dnei Veguţa de a-şi îngriji fratele, putem spune că primul prezenta o stângăcie ce ţinea probabil de sărăcia lui spirituală, nu se remarca prin nimic pentru a recunoaşte în el pe unul din onorabila familie Şeicaru, era pur şi simplu un om oarecare, mult mai bătrân ca Pamfil, deşi după ani, nu era mai în vârstă.

 

Mi-am amintit, că m’am declarat incapabil să tratez o afecţiune ce data din tinereţ şi pe care însuşi maestrul o considera, că o avea tare de mult. Dar dezarmarea respectivă ţinea şi de o anumită educaţie medicală. Eram în ultimul an, student, când am susţinut examenul de medicină, având ca subiect la terapeutica bolilor interne, tratamentul bronâitelor cronice. Pot să spun că am citat aproape un capitol din farmacopeia română, totuşi la urmă profesorul de specialitate - pe care nu-l mai numesc - mi-a spus că nu-mi putea da zece, nota maximă, ci doar nouă fiindcă nu am amintit ceva foarte important şi anune dacă nu tratezi bronşita acută ea se cronicizează şi devine incurabilă. Desigur am fost mulţumit de nota primită dar cu acea ocazie am rămas convins că bronşita cronică e o boală netratatabilă. Şi astăzi, cred că profesorul meu a greşit, desigur că bronşitele cronice practic nu se vindecă total, dar prezintă perioade de remisiune care pot fi uneori spectaculare. Printr’un atare mod de gândire un medic cu diplomă nu face altceva decât să împingă pacienţii spre diferiţii terapeuţi zişi doctori-minune, la urma urmelor, mici sau mari şarlatani, pâinea de toate zilele ale unui individ ca A. Păunescu, care transformase postul de tv. Antena într’un spital condus de nişte excroci, pur şi simplu, de la câştigul general al lor, nu credem ca tovul. A. Păunescu să nu fi luat partea leului.

 

Dar până la urmă, mă vedeam dezarmat înaintea, bronşitei cronice de fapt laringo-bronşită cronică, deşi maestrul reacţiona bine la un simplu sirop expectorant.

 

Constantin, fratele mai mic al lui Pamfil Şeicaru merge mai departe şi mă roagă să-i prescriu şi pentru soţia sa un medicament suferind de cardiopatie ischemică şi tachicardie.

 

Mă gândeam la dna Veguţa care era grav bolnavă de inimă dar nu mi-a solicitat niciodată ajutorul medicamentos, deşi dacă ar fi făcut-o aş fi răspuns cu promptitudine solicitărilor sale. Dar ea a avut nobleţea să arunce tăcerea asupra suferinţelor proprii, obiectivul ei era doar fratele ei Pamfil, asupra bolilor sale îmi scria epistole întregi, de multe ori nu contenea cu problemele pe care mi le punea. În momentul plecării în România ştia că nu se va mai întoarce niciodată la fratele ei, şi mărturisesc sincer că nici prin minte nu-mi trecea că era atât de bolnavă, mă luam după stilul ei de viaţă al unui om normal, în niciun caz, că ar fi în pragul morţii, cum de fapt era.

 

Dna. Veguţa era Ana din legendă, se sacrifica pentru binele fratelui său, în centrul căruia stătea sănătatea lui şi bineînţeles opera acestui Meşter Manole, a, timpurilor noastre, Pamfil Şeicaru.

 

Constantin călcase anumite limite, dacă ar fi ştiut asta dna Veguţas’ar fi supărat rău de tot, neacceptând opacitatea de simţire a fratelui ei. Cu toate acestea l-aşi fi servit dar nu-mi permitea diagnosticul medical pus de medicii din ţară, la un bolnav de aşa calibru nu se putea administra un medicament decât cu avizul medicului curant. În schimb i-am prescris un tonic nervos deşi simptomul de plâns spadmodic putea să fie debutul unui sindrom pseudobulbar arteriosclerotic dar în acelaşi timp semnul unei epuizări nervoase, pur şi simplu.

 

Deşi prima parte a scrisorii poartă iscălitura bine cunoscută a lui Pamfil Şeicaru, nu sunt sigur că el ar fi fost de acord cu rândurile sale ori dacă da, sigur că i-ar fi limitat pretenţiile, cum se şi poate constata.

 

După moartea maestrului, fratele său Constantin a revenit cu un pomelnic lung de medicamente, eu i le-am redus amintindu-i că polipragmazia (administrarea a mai mult de trei medicamente aceluiaşi bolnav) dăunează organismului dar el mă lămuri mi-a mărturisit că cererea lui priveşte şi pe alţi membrii ai familiei sale, de la mamă la nepoţi. Fiind convins că dl. Constantin Şeicaru mă confundă cu un proprietar de fabrică de medicamente după o nouă reducere a numărului lor, deşi au rămas destule, se înţelege că l-am servit, fiind vorba şi de onoarea de a fi fratele marelui ziarist.

 

Oprindu-mă de data aceasta la rândurile destul de puţine ale maestrului, referitor la materialul pe are-l avea, pomenit de altfel, am să public în ordine articolele dedicate memoriei dnei Veguţa.

 

Am să fac să apară întâi scrisoarea lui Radu Valentin, despre el maestrul scrie cu multă dreptate a “că a cunoscut-o pe Veguţa” şi continuă: “Redă într’o formă de sobrietate clasică ultimele zile ale acestei fiinţe care a crezut în misiunea umană a medicului.” Caracterizarea este pe drept una de maestru în arta epistolară, se poate recunoaşte în rândurile semnate de istoricul Radu Valentin o durere ce se vrea înăbuşită, ascunsă de ochii oamenilor, însuşiri proprii eroismului tragic elen.

 

Va urma articolului meu apărut în Curentul Anul L No 5923, sâmbătă 11 Februarie 1978 însoţit şi de poezia Vrăbiuţele de dna V. Şeicaru compusă în anii săi de detenţie în temniţele comuniste de la Mislea:

 

Bucuresti, 14 Martie 1978

Stimate domnule Şeicaru,

Aş fi vrut să nu vă scriu niciodată rândurile care urmează. Aş fi vrut ca veştile proaste să vă ocolească, să nu vă calce pragul.

 

Dar, după cum ştiţi, nu totul depinde de noi, muritorii. Mi-aţi relatat într’o scrisoare ce a însemnat pentru dv. pierderea soţiei dv. Cât a suferit. Ce greu v'a fost să depăşiţi acel moment. Dar l-aţi depăşit. Eraţi tocmai în lunile în care trimiteaţi la tipar “România în marele război.” Cartea destul de puţin cunoscută acasă, dar care va deveni într’un viitor nu prea îndepărtat lucrare de referinţă pentru toţi aceia care se ocupă de desăvârşirea statului naţional român. Atunci, în acele clipe apăsătoare a sosit la Madrid dna Veguţa. De atunci ea a fost pentru dv. cel mai apropiat suflet, mâna dv. dreaptă. Cu discreţia care o caracterizează, dna Veguţa nu v’a spus probabil niciodată, că inima îi bate anapoda, că suferă de o boală care n’a ocolit-o nici pe mama dv. Boală de inimă, aşa se spune, se moşteneşte. Dar în acelaşi timp ea a fost alimentată de anii de sărăcie, de cei de claustrare. Ca să vă menajeze dna Veguţa nu v’a spus: am un infarct. Dacă ar fi făcut-o ar fi trebuit să facă de trei ori această mărturisire. Trei infarcte un adevărat fenomen în domeniul cardiologiei. Şi pe toate le-a trecut. Dar urmele infarctelor au rămas.

 

Conştientă că se va stinge curând a ţinut cu tot dinadinsul să vină în ţară, pentru a rămâne aici. Înainte de a intra în spital a plecat la Ciolpani, unde împreună cu preotul satului a stabilit detaliile care vin de după ...

 

În spital, după zile de spaimă pentru doctori, dna Veguţa părea a evolua spre însănătoşire. În ziua în care s’a stins, în somn ca o candelă, a fost veselă, a cântat. În ziua aceea, era într’o joi, pe seară a avut o nouă criză, care i-a fost fatală. Trei zile mai apoi a fost îngropată la Ciolpani, printre ţărani, aşa cum i-a fost voia. Niciodată n’am văzut-o pe dna Veguţa aşa frumoasă. Părea că doarme. La biserică, la Cimitir, a venit tot satul să-şi ia rămas bun de la “Şeicăreasa” cum  spuneau ţăranii.

 

De atunci au trecut aproape două luni. Dna Veguţa spunea: Pamfil n’are de ce să mă plângă. Nimeni n’are dece. Mi-am urmat drumul meu, care a durat cât i-a fost scris. Toţi avem un drum al nostru. Şi el trebuie dus până la capăt. Nici eu şi nici Pamfil n’am trăit şi nu trăim pentru noi, ci pentru ceilalţi. Asta ne dă putere. El are o misie de plinit. Este un soldat al neamului. Datoria lui este să lupte pană la capăt. Şi capătul să-i fie cât mai departe.

 

Regret că în aceste grele momente sunt alături de dv. doar cu gândul. Dar  SUNT  ALĂTURI. Ca toţi cei care vă iubesc şi vă admiră. Fie ca munca pe care o desfăţăşuraţi, fie ca cei care vă înconjură cu devotament şi pe care îi cunosc din scris sau relatări, să vă facă să înţelegeţi că indiferent de ce hotărăsc zeii noi suntem obligaţi, in primul rând faţă de noi, să ne batem nu numai până la capăt, ci până la obţinerea victoriei. Şi ea, aşa cum aţi spus-o în atâtea rânduri, va sosi şi pe uliţa noastră.

 

Cu aceste gânduri primiţi vă rog calda mea îmbrăţişare

                                                                           al dvoastră
                                                                                                Valentin

 

Dr. Virginia Munteanu-Şeicaru

 

Viaţa cu experienţa ei te învaţă că pentru cunoaşterea unui om este suficient, de cele mai multe ori, să citeşti ceea ce scrie el, în această floare a spiritului său exprimându-se, de fapt, ce are substanţa lui umană mai nobil. Nu odată cunoaşterea fizică a dus la decepţii şi asta de cele mai multe ori pe motive pur formale legate de deformările, vicisitudinile şi mai ales de tabieturile trupului omenesc.

 

Foarte multe condiţii obiective m’au impiedicat s’o cunosc personal pe dna dr. Virginia Munteanu-Şeicaru, dar corespondenţa pe care am dus-o cu dânsa, ca soră a nepreţuitului nostru Pamfil Şeicaru, mi-a desvăluit un suflet pe care pot să spun azi, că l-am putut pătrunde până în cele mai ascunse taine ale sale.

 

Răsfoindu-mi amintirile epistolare, îmi apare dna dr. Virginia Munteanu-Şeicaru ca un om care n’a avut alta grijă decât să aducă o uşurare şi o mângâiere celor din jurul ei. Ocupată peste zi, nu odată îmi scria că şi-a îngaduit un mic răgaz, mult trecut peste miezul nopţii, pentru a nu mă lăsa fără răspuns. Mă mândresc azi, că eram unul din confidenţii ei de credinţă, fiul ei spiritual, cum obişnuia să mă numească.

 

Grija cea mare era fratele ei, a lui sănătate şi linişte sufletească. Îmi scria de toate preocupările lui cu o participare, aparţinând numai acelora care ştiu să se jertfească. Total. Dar sufletul ei se dăruia altruist, acelora pe care-i ştia apăsaţi de greutăţile vieţii pentru fiecare avea un gând bun şi dorinţa de a le uşura suferinţele. Odată îmi scrie de fosta femeie de serviciu de la instituţia unde lucrase, la care tinea foarte mult şi pe care, fiind bolnavă, căuta s’o ajute trimiţându-i medicamente ce nu se găseau în ţară.

 

Mi-este greu să exprim aici prin cuvintele mele tot conţinutul bogat al acelor rânduri scrise în aparenţă simplu, dar pline de vibraţiile celei mai alese omenii. Niciodată nu mi-a scris un cuvânt despre ea sau suferinţele ei proprii. Acestea, în fond, nu existau pentru o fiinţă care trăia pentru alţii.

 

Doctor Virginia Munteanu-Şeicaru nu avea doar titlul academic de medic, ci era prin toate caracterele fiinţei sale, aş zice, un înăscut şi predestinat medic. Şi-apoi în viaţa ei se oglindea idealul pentru împlinirea căruia marele ei frate a înţeles să pună mâna pe pană şi să scrie, realizând o istorie în plină luptă, pusă în slujba unui neam situat la răspântiile celei mai tragice existenţe. Dna dr. Virginia Munteanu-Şeicaru s’a stins din viaţă în ziua de 3 Februarie 1978, învăţându-ne încă odată că marile tragedii se petrec anonim şi în tăcere. Dacă trupul său ne poate fi răpit de moarte, sufletul ei trebuie să rămână pururi viu între noi. Exemplul ei, o lumină care să nu cunoască stingere niciodată.

 

Destinul Dnei dr. Virginia Munteanu-Şeicaru îmi vorbeşte de rolul jucat în istorie de aceste doamne ale neamului, ele renunţând la propria lor personalitate au trăit pentru desăvârşirea unui altuia de lâgă ele. Cred că pentru a cunoaşte cu adevărat spiritualitatea românească ni se impune să zăbovim mai mult asupra vieţilor anonime ale acestor românce demne urmaşe ale Corneliei, mama Grachilor. Trebuie să le scoatem din uitare şi să le cinstim: pe o Hermiona fiica lui Gh. Asachi, nevasta lui Edgar Quinet, pe Maria Cantacuzino, nevasta marelui Puvis de Chavannes sau pe Hortensia Cosma, blânda şi frumoasa soţie a lui Octavian Goga îndrăznesc să spun că drumul frânt al poetului ardelean se datorează în bună parte, despărţirii lui de alesul destin al Hortensiei.

 

Scriitorul Gane a făcut o încercare de a ilustra astfel de prezenţe ale trecutului nostru, dar opera lui nu trebuie să rămână ca un meteorit pe cerul literaturii româneşti, ci acest suiş spre cerul iubirii divine, se impune a fi continuat, atras mereu de chemarea din zenituri a unui veşnic Excelsior.

 

De bună seamă, în galeria marilor femei românce care şi-au pus tot geniul în viaţa lor, pentru a lumina şi a ridica zborul altor îzbânzi titanice, se înscrie şi numele dnei dr. Virginia Munteanu-Şeicaru, numită simplu pe graiul prietenos al celor apropiaţi de firea ei mărinimoasă, Veguţa.

 

Şi ce altă dovadă mai poate fi adusă pentru tăria operei nevăzute,

ziditoare în duh şi spirit, al destinului acestui om, decât că astăzi alături

de cei care au cunoscut-o fizic, o plânge şi un semen al ei pentru care

Virginia Munteanu-Şeicaru, doamna Veguţa, n’a fost decât inimă şi

dăruire.

              Februarie 1978                               Ovidiu Vuia

 

 

Vrăbiuţele

de Virginia Munteanu-Şeicaru

- poezie scrisă în temniţele comuniste -

 

 

Vrăbiutele’n zbor vin,

Pe-oblonul meu s’aşează lin,

Şi-aşteaptă darul să li-l dea

Inima mea, inima mea!

 

Când în celulă m’au adus

Şi lacăt greu la uş’au pus,

Zăbrelele trist m’au privit

De ce-ai venit! De ce-ai venit!

 

La gratii azi a poposit

Un vrăbioi tare-obosit!

Îmi aducea în zbor cu drag

Un dor pribeag! Un dor pribeag!

 

Ce tristă trece viaţa mea!

Şi nimenea nu vrea să-mi dea

Cerul meu drag nezăbrelit,

Cum l-am iubit! Cum l-am iubit!
 

******

 

 

Pamfil Şeicaru

 

 

 

ARTICOLE  DE  FOND

 

 

IANUARIE  -  AUGUST  1944

 

 

Editua

Curentul

 

 

În acest cadru ne vom ocupa şi de articolele de fond din Ianuarie - August din Curentul (1944) reeditate în 1978 într’un volum separat. Aceste articole pe lângă marea lor valoare istorică, nu ar fi putut apărea în exil, în 1978, dacă de el nu s’ar fi ocupat dna. dr. Virginia Munteanu, născută Şeicaru.

 

Dar să dăm cuvântul Editurii Curentul: “Citite după 34 de ani articolele lui Pamfil Şeicaru devin un documnent istoric. A prevenit. N’a fost ascultat.

 

Am adunat în volum 97 articole de fond. Spre regretul nostru lipsesc toate articolele din luna martie şi nu s’au mai putut găşi în arhiva autorului. Am preferat să nu retipărim articolele ci să le reproducem în fotocopie. Sunt deci aşa cum au fost când au apărut în “Curentul”. A trebuit să acceptăm deficienţele inerente foilor mâncate adesea de intemperiile vremii. Sperăm că cititorii vor înţelege.

 

În timp ce acest volum se afla în tipărire ne-a ajuns trista veste a încetării din viaţă a Doamnei Doctor Virginia Munteanu, născută Şeicaru. Ea a fost aceea care s’a chinuit să adune materialul, să-l trieze, să lipească coloanele fotografiate, o muncă grea şi migăloasă fără de care acest volum n’ar fi apărut poate niciodată. Dânsei îi datoram mulţumirea noastră. Dânsei, căreia îi vom păstra o călduroasă amintire, îi dedicăm, acest volum.”

 

Este o dedicaţie prin care doamna Veguţa e cinstită ca o altă Vittoria Colonna a spritualităţii româneşti.

 

Merită să reproducem şi mottoul volumului, fragment luat dintr’un discurs al lui Vladimir Maximov, rostit la adresa scriitorilor şi intelectualilor din Occident în 1976: “Dacă într’o zi vă, va veni rândul, să nu strigaţi, înainte de a fi împuşcaţi sau înainte de a începe marşul în lagăr, că aţi fost înşelaţi. Nu, voi aţi vrut să fiţi înşelaţi, deşi noi v’am prevenit. Faţă de voi conştiinţa noastră este curată.”


Ar fi să mai menţionăm în legătură cu volumul de faţă, că toate completările unor goluri din interiorul textelor articolelor cu scrisul de mână a unor rânduri pe care nu le-a putut reproduce aparatul de fotocopiere aparţin doamnei Veguţa Şeicaru, cum cu uşurinţă se poate constata de cel ce se află în posesia unei epistole semnate de dânsa.

 

Din nenumăratele probleme de politică internaţională abordate de Pamfil Şeicaru în articolele sale din “Curentul”, apărute în Ianuarie-August 1944, strânse fără cele din luna Martie în volumul editat în 1978, vom insista cu precădere asupra naturii alianţei dintre cele trei mari puteri, Anglia, Statele Unite şi Uniunea Sovietică şi consecintele ei, demonstrate cu obiectivitatea ştiinţifică a unui observator istoric şi în cadrul respectiv, deşi România este lăsată la o parte din analizele date, de fapt pune la dispoziţia politicienilor români, care vor trebui să încheie pace cu Rusia, un material extrem de preţios şi important, în primul rând, pentru viitorul românesc. Pentru a elimina orice subiectivitate, autorul recurge frecvent la declaraţiile celor prinşi în plasa evenimentelor, asta fie că e vorba de Churchill, premierul Angliei, Roosevelt preşedintele reales pe patru ani al Americii, miniştrii de externe, Eden de partea Angliei, Cordell Hull din partea St. Unite, cât şi la articolele celor mai renumite ziare ca de pildă “Times”, cu intervenţiile celor mai buni cunoscători ai Rusiei exprimându-se şi în cărţi, formând curente de opinie şi idei, astfel că vom putea să reconstituim cu fidelitate atmosfera ce stăpânea pe cei trei mari virtuali învingători ai celui de al doilea război mondial.

 

Faptul că nemţii numai excepţional erau pomeniţi în dicuţiile purtate, însemna că îi socotea de-acum învinşi, se înţelege că asta îi iritase pe nemţi încât i-au cerut mareşalului Antonescu să-l aresteze pe temerarul ziarist, ceea ce l- a determinat să-l trimită la 9 August cu o misiune în Spania, despre rostul ei integral vom auzi mai târziu ceea ce ne va declara Pamfil Şeicaru, în persoană. Oricum, la acea dată marele ziarist părăsea ţara, scriindu-şi ultimul articol, conştient că nu se va mai întoarce în curând în ţră şi tot atunci a predat şi redacţia “Curentului”.

 

După cum mi-a scris autorul, în timpul războiului principalele informaţii îi venau pe calea telegrafului fără fir, pe diferite limbi, acestea traduse ajungeau pe masa lui de trei ori pe zi, dimineaţa, la amiazi şi seara. Bazat pe un material bine documentat, P. Şeicaru îşi scria articolul de fond zilnic, fără să depăşească spiritul ştirilor primite. Aşa dar în comentariile sale nu urmărea decât să transmită cititorului adevărul despre evenimentele trăite de el, ca şi de poporul său, astfel putem susţine că respectivele articole de fond din 1944 la care ar fi trebuit să fie adăogate şi cele din 1943 când prin întâlnirea de la Teheran s’a pecetluit soarta Europei, din păcate ele nu-i stăteau la dispoziţie dar şi prin cele ce le reeditează acum, fără a ne fi teamă că greşim, prin respectivele articole din anul 1944 marele ziarist Pamfil Şeicaru a atins unul din apogeele majore ale prodigioasei sale activităţi.

 

Deşi România se subînţelege mereu ca un mesaj în comentariile sale  internaţionale, uneori ea este direct pomenită, în acele momente de rară elevaţie, cuvintele lui posedă adânci semnificaţii, din această cauză ne vom opri fie şi în treacăt, asupra unor pasagii.

 

În conţinutul articolului “Factorii de încredere în viitor” (19 Ian. 1944) impresionează rândurile prin care referindu-se la “înaintarea ţării sub semnul viitorului” spre a nu ne pierde fiinţa naţională ni se cere să fim uniţi, să formăm un bloc de voinţi solidare. Înfrunţi viitorul numai cu ceea ce este rezistent, cu ce nu se sfărâmă la primele izbiri ale protivniciilor: “A fost suficientă o clătinare internă a Italiei ca totul să se prăbuşească în cea mai teribilă tragedie, care să nu aibă nici măcar un suflu de măreţie. Exemplu zguduitor, chiar pentru cei mai uşurateci oameni. Nimeni nu se poate smulge din această luptă, urzind în prealabil surparea morală înternă. Orice iluzie ne-ar putea fi fatală.”

 
Din două ţări ce sunt în afara războiului se repetă, la fel formulată admiraţia pentru armata noastră: “Nu exagerez atunci când spun: armata este ambasadorul poporului român. Nu ştiu dacă este măgulitor sau nu, dar a fost o surpriză: puterea de luptă, capacitatea de sacrificiu, energia înfruntătoare de pericole a ostaşului român impun, dau ţării un prestigiu care poate fi politic exploatat.”


Şi urmează actualizarea ce se impune în atare ocazii de restrişte naţională: “Lupta este grea şi va mai dura, dar orice speranţă nu poate fi legată decât de ceea ce reprezintă şi va continua să reprezinte armata noastră.

 

Ascult băznelile tuturor imaginativilor în febră şi îmi revin, ca un refren de cântec eroic, tot ce am auzit despre ambasadorul poporului român: armata. În loc să iscodim speriaţi, mai bine să ne disciplinăm cunoştiinţele".

 

Îndemnul marelui ziarist e clar de tot; fiinţa poporului român să se unească în jurul armatei şi se subînţelege şi al conducătorului său, căci numai printr'o rezistenţă eroică se va duce până la capăt lupta grea începută. Maestrul îi previne pe toţi neserioşii (azi ştim că ei se numesc Niculescu-Buzeşti şi trimisul său la Stockholm G.I. Duca) şi Talleyiranz-ii, citeâşte regele şi sfetnicii săi ale căror drepturi, ajunşi la răspântie, nu vor fi promovate de nicio naţiune decât numai după o prealabilă surpare morală interioară, aşa cum s'a întâmplat la 23 August 1944, când regele a cerut ruşilor să atace armata română, ambasadorul poporului român, pentru a putea încheia actul tradător al armistiţiului fără condiţii. Dureros pentru istoria nostră este faptul că spre deosebire de regele românilor, Stalin auzise de marele prestigiu al armatei române, tocmai din această cauză trimisese pe ambasadoarea lui să trateze cu reprezentanţii lui Antonescu şi numai cu ei, condiţiile de pace pe care marele dictator, spre deosebire de aliaţi, le acordase ca pe unele clauze de armistiţiu lui Ion Antonescu, numai că până la urmă regele şi oamenii săi au avut grijă să ducă la surparea morală a poporului român, prin trădarea lor, situaţie ce persistă până în zilele noastre.

 

Din articolul "Situaţia" publicat în Aprilie 1944 aflăm că luptele dintre trupele române şi sovietice se desfăşoară la nord de Iaşi şi Prut, deci moldovenii sunt în sfiala acestor moldoveniporniţi în pribegie este cuprinsă toată sensibilitatea unui ţinut osândit crucificării."

 

Totuşi autorul rămâne consecvent lui însuşi cât şi credinţelor sale puse în slujba unei rezistenţe eroice: "Pentru toţi aceşti moldoveni porniţi în pribegie ni se cere o înţelegere, acea spontană solidaritate în care se mărturiseşte unitatea unei naţiuni, sensibilitatea ei umană. Unica mângăiere pe care o pot avea aceşti pribegi este voinţa, este puterea noastră de a apăra pământul Patriei.

 

Hotarele Moldovei încălcate. Moldova aşa cum a fost ea totdeauna din Nistru şi până în Carpaţi, este pribeagă. Această tragică realitate să ne stăpânească gândurile, să ne disciplineze voinţa de luptă."

 

În 6 Aprilie 1944, Curentul lui Pamfil Şeicaru anunţă "Bombardarea Capitalei" de câtre aviaţia anglo-americană: "A fost bombardată cu fantezia sălbatecă, cu înverşunarea dementă care nu mai caută ţinte militare, ci urmăreşte să creeze doar climatul spaimei. Bombe risipite la întâmplare, fără să se urmărească în centrele lovite ceva, doar case prăbuşite altele ruinate şi victime omeneşti".

 

Marele ziarist redă după agenţia "Reuter" declaraţia generalului Arnold, şeful aviaţiei americane, după care operaţiile aeriene contra Germaniei, subînţeleasă fiind şi România, bombardamentele respective nu sunt preliminare unui al doilea front ci chiar constitutie al doilea front. Să reţinem observaţia justă a ziaristului nostru, valabilă şi astăzi, în legătură cu războaiele purtate, mai ales în ultimul timp, de Statele Unite: "Este sistemul englez şi american de a face războiul cu riscuri reduse, cu economie de oameni şi risipă de material. Dar nu mai puţin acest sistem are toată neomenia, tot acest accent de sălbăticie rafinată al unei civilizaţii materialiste."

 

Descrierile efectelor atacului aerian anglo-american, facute de cel ce le-a trăit aevea, corespund unor scene cu adevărat apocaliptice: "Moartea vine cu vuet sinistru din văzduh. Oamenii sunt fără apărare. O bombă căzută la întâmplare omoară sute de oameni, incendiază zeci de căminuri. Tot ce a putut agonisi o familie într'o viaţă este mistuit de foc în câteva clipe. Am străbătut străzile acoperite de cioburi, am privit la casele fără geamuri şi căutam să înţeleg sensul acestui război al forţelor de nimicire."

 

La sfârşit se menţionează că populaţia a păstrat o perfectă disciplină, calmul în furtună fiind un semn bun.

 

Să nu uităm că aviaţia anglo-americană decima prin bombardamentele sale sălbatice populaţia civilă românească pentru a deschide drumul Rusiei sovietice, prin România, până în inima Europei.

 

Pamfil Şeicaru susţinea rezistenţa armată până bineînţeles, ruşii ar fi recunoscut drepturile la o pace cu condiţii mulţumitoare şi pentru români. Căci, de bună seamă, pentru marele ziarist eroismul şi demnitatea umană erau valori de mare preţ, nu constituiau, cum au ajuns de cele mai multe ori, simple vorbe goale.

 

De-altfel, americanii se arătau foarte mândrii de cazematele lor zburătoare, vulturi giganţi, strălucind argintii pe cer în lumina soarelui, că au ajuns să confunde raidurile morţii pe care le exercitau împotriva unor oameni lipsiţi de apărare, cu nişte show-ri, cum li se spuneau locuri de distracţie la care participau, pe rând, câte o stea de cinema de la Hollywood, fascinată de spectacolul ce i se desfăşura la picioare.

 

Totuşi, chiar dacă oficial erau declarate invulnerabile, se întempla să mai cadă câte un avion anglo-american şi atunci, se derula, surprinzător, cealaltă faţă a medaliei. Adică, temerarii piloţi deveneau prizonieri şi unui comandant român i-a venit ideea ca în timpul raidurilor aeriene americane să-i ţină în camera lor de la ultimul etaj al unui bloc respectabil bucureştean, aşa dar să nu-i lase să coboare la adăpostul din pivniţă. Este de prisos să mai adaog că aceşti militari se bucurau de un tratament excepţional, inclusiv circulaţia liberă prin oraş, dovadă că mulţi ani după terminarea războiului, mare parte dintre ei au vizitat România, depănându-şi amintirile plăcute din dulcele prizonierat românesc. Căci şi  cu bombele curgând pe capetele lor, românaşii sufereau de iluzia că americanii nu ne vor lăsa să pierim, după zisa eliberare ideea se transformase în obsesie şi se ştie a fost prea târziu când ne-am dat seama că aliaţii noştri purtau uniforme şi năravuri ruseşti.

 

Dar reîntorcându-ne la camera de la etaj, în timpul atacurilor cu bombe americane, spectacolul piloţilor era mai mult decat lamentabil. Cuprinşi de panică se ascundeau în dulapuri sau sub paturi căutau şi o gură de şoboolani, erau pur şi simplu terorizaţi de gândul că o bombă i-ar fi putut lovi şi pe ei, de unde se constata că nimeni mai bine ca dânşii nu ştiau felul cum se desfăşurau zborurile camarazilor lor, de cele mai multe ori la întâmplare dacă nu chiar avau ca obiectiv parcurile în care se refugiau bieţii bucureşteni, bineînţeles cei mai mulţi găsindu-şi moartea, în cele din urmă. Într'un atare mod considera generalul de aviaţie american Arnold să deschidă un al doilea front pentru a-i ajuta pe ruşi să câştige războiul, fără ca cineva să se gândească la urmările acestei întovărăşiri, pe care maestrul, o numea nenaturală.

 

În ce priveşte calmul din timpul furtunii arătat de populaţia bucureşteană în cursul primului bombardament aerian anglo-american a fost de-a dreptul uimitor, cum o demonstrează şi următoarea întâmplare: revistele de teatru Bis şi Cortina au ţinut să-şi recompenseze cititorii punându-le la dispoiţie bilete cu reducere la un spectacol cu piesa de mare succes "Din Jale se întrupează Electra" de autorul american E. O'Neill. Era vorba de o trilogie privind tragedia Atrizilor, în formulă modernă. Reprezentaţia bucureşteană cuprindea toate cele nouă acte, în înterpretarea de neuitat a lui G. Vraca, distribuit în trei roluri diferite, cu siguranţă ele au intrat în repertoriul marilor creaţii ale unicului artist, care se poate spune va muri pe scenă jucând pe Richard al III-lea de Shakespeare.

 

Coincidenţa face ca spectacolul să fi fost programat pe după masa de 6 Aprilie, ziua groaznicului bombardament al Bucureştiului ceea ce a făcut ca el, ca de la sine, să nu mai aibe loc. Deci, deşi spectacolul nu s'a mai ţinut, unul din organizatori a avut curiozitatea să numere pe cei care, s'au prezentat la teatru cu intenţia să vizioneze piesa şi în atmosfera de sânge şi pucioasă ce a pus stăpânire pe capitală, au fost, cam în jur, de 30 de persoane!

 

În ce priveşte războiul dus, P. Şeicaru crede că el ar putea fi cuprins "în ceea ce Wundt numea eterogenitatea scopurilor, urmărimd evoluţia acţiunilor omeneşti pornite de la obiective egoiste ca să sfârşească în împlinirea unui interes general".

 

Maestrul lansa teoria lui Wundt într'o vreme când nu se putea exclude intervenţia unui factor neprevăzut în făurirea viitorului, dar noi astăzi putem susţine că teoria eterogeniei a lui Wundt nu s'a confirmat, interesele egoiste ale marilor puteri nu s'au transformat în acţiuni de interes general, din această cauză e reactualizat Leviatanul lui Hobbes, în acel "homo hominis lupus", epoca noastră prin el îşi găseşte definiţia cea mai potrivită, şi asta nu e părerea mea singulară, desigur.

 

Chiar descrierile lui P. Şeicaru ne îndrumă pe această direcţie, articolele sale de faţă sunt mostre de scopuri egoiste, de unde am crede că marele ziarist îngrozit de perspectiva ce i se deschide, şi datorită firii sale optimiste, lasă o uşă de salvare intervenţiei neprevăzutului în formarea viitorului, dar, din păcate, participarea unui atare element nu se arată şi nu se arătat nici până în zilele noastre.

 

Deci să lăsăm în pace tainele viitorului, să renunţăm la scotocirea lui, şi să ne întoacem la faptele istorice descrise de marele ziarist în lumina celui mai sever adevăr.

 

Până atunci să ne reamintim că preşedintele Roosevelt la 11 Febr. 1940 a declarat că Rusia Sovietică e o dictatură tot atât de absolută ca oricare alta. Totuşi împrejurările au forţat Statele Unite să se alieze cu Rusia Sovietică, pentru "a salva democraţia şi a lichida dictaturile din toate ţările" unde principiile democratice au fost ostracizate. (v. articolul "În faţă limpezimilor politice, Febr. 1 1944). Max Eastman - democrat socialist american - bun cunoscător al Rusiei a arătat că Lenin a inventat sistemul bolşevic pe când Stalin l-a perfecţionat, curăţind regimul de toţi opozanţii săi, 30.000 de oameni au fost omorâţi sau încarcerati. Deci că Stalin e un dictator absolut, e purul adevăr.

 

Cu toate, acestea Anglia şi cu dictatorul absolut Stalin o alianţă nenaturală, trăind cu speranţa că cel puţin pe durata războiului se puteau identifica având interese comune.

 

Dar curand, în problema poloneză aliaţii au constatat că Rusia viola princepiile stabilite la Teheran, încheind un pact separat ruso-polonez. Deşi, Rusia era dependentă de ajutorul aliaţilor, ea adoptase o politică agresivă. Faţă de ei.

 

Cum nu se cunoştea Rusia Sovietică, Anglia a nesocotit ura subterană a lui Stalin contra ei iar Statele Unite nu au ţinut seama de evoluţia politică şi spirituală a bolşevismului trecut printr'o adevărată epocă bonapartistă, cum o denumeşte P. Seicaru. Adică după victoria din 1942 de la Stalingrad, Stalin devenit mareşal începe să se confunde cu istoria Rusiei, devine conştient de valoarea şi puterile ei, şi se identifică cu imperiul rus aşa cum a fost creat de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare şi până la Lenin şi Stalin. Pentru Stalin incapacitatea anglo-americanilor era o dovadă de lipsă a unui personal politic superior, ceea ce constituia un moment exepţional de favorabil expansiunii imperialismului rusesc.

 

În consecinţă, armata roşie a încetat să mai existe ca instrument al revoluţiei mondiale, ea devine apărătoarea poporului rus, instrument al scopurilor istorice ale mamei Rusia. Stalin va avea pretenţii teritoriale, ca imperiul său să restaureze pe cel al ţarilor, astfel că, deşi în alte împrejurări, Stalin este un adevărat ţar roşu. Pentru a face plăcere aliaţilor el va dizolva Cominternul, dar acesta îşi continuă activitatea cum o demonstrau cazurile Dimitrov şi Tito.

 

Anglo-americanii considerau Cartha Atlanticului ca singura modalitate de a asigura o viaţă liberă şi indemendentă popoarelor. Iată câteva puncte:

1. Ţările noastre (Marea Britanie şi Statele Unite) nu caută niciun câştig teritorial sau de altă natură.

2. Nu caută nici o modificare teritorială. Care nu ar fii de acord cu libera exprimare a popoarelor vizate. Şi la punctul şase se mai adaogă: speră după distrugerea tiraniei naţional-socialiste, să încheie o pace în cadrul căreia toate naţiunile să aibă posibilitatea de a trăi în siguranţă, în frontierele lor. Referinţa se făcea şi la popoarele mici care aveau dreptul să se pronunţe asupra formei de guvermământ pe care şi-o doresc.

 

Nu era greu de observat că Rusia era adversara principală a Carthei Atlanticului, astfel că nu principiile ei hotărau destinele popoarelor ci totul depindea de voinţa lui Stalin, care dacă a renunţat la Austria, îşi rezerva drepturile la Europa de Est, pe care urmărea să o scoată de sub influenţa americană demonstrând tot mai mult că alianţa lor nenaturală devenise un instrument de dominaţie sovietică înaintea căreia principiile Carthei Atlanticului rămâneau simple documente moarte, fără să aibe nicio putere reală de aplicare.

 

Anglia şi Statele Unite erau interesate să menajeze susceptibilităţile Rusiei Sovietice, lăsând soarta poporelor să se realizeze după voinţa lui Stalin. Anglo-americanii îşi dădeau seama că dacă şantajul rusesc - pacea separată cu Germania - s'ar împlini într'o zi, aliaţii n'ar mai avea forţa necesară să reziste duşmanului, de unde pomenirea valorii şi contribuţiei armatei roşii în război, cu fiecare prilej de către aliaţi, mai mult, Statele Unite dorea ca şi Uniunea Sovietică să declare război Japoniei, deci se urmăreau înainte de toate interesele americane care trebuiau să fie satisfăcute şi ele, de bravul soldat al armatei roşii.

 

Aici ne vom opri la două intervnţii venite din partea cunoscutei reviste "Economist". Prima o găsim în articolul citat deja, din Februarie, 1, în care această revistă declară că renaşterea naţionalismului rus poate să constituie un factor important în evoluţia războiului, şi se subliniază necesitatea unui război anglo-rus cu Japonia. În caz contrar ar exista pericolul unei alianţe ruso-japoneze, aceasta împreună cu China ar putea să realizeze o nouă împărţire în Asia, de la masa căreia Statele Unite dacă nu ar fi fost exclusă, nu ar fi avut sub nicio formă, rolul conducător.

 

Înteresant este comentariul final al lui Pamfil Şeicaru la această problemă atât de spinoasă: "Pentru mine, articolul publicat de ziarul englez "Economist" înseamnă o confirmare a campaniei pe care o duc, a tuturor afirmaţiilor în legătură cu aşazisa enigmă rusă. Eu nu am văzut decât Rusia de totdeauna şi pericolul acestui stat, lăbărţat pe două continente, îl denunţ spre a feri opinia publică românească de a lua aparenţele drept realitate. Adevărul îşi face drum: Suntem în faza limpezirilor".

 

În luna Iulie 12, 1944, P. Şeicaru se ocupă cu un articol al aceluiaşi ziar "Economist" în care acesta critică Anglia pentru greşelile sale, prin ele a contribuit la ascensiunea Uniunii Sovietice în Europa menajându-i toate susceptibilităţile, de teama să nu se înţeleagă cu Germania nu i-a refuzat nimic lui Stalin. Dacă am compara concesiile făcute de Anglia ţarului Alexandru I, în timpul războiului contra lui Napoleon, scrie marele ziarist, cu concesiile făcute ţarului mareşal Stalin, "ne-am putea da seama uşor de slăbiciunea guvernului Churchill."

 

Pamfil Şeicaru impută şi cu această ocazie, sentimentul bestial al bombardamentelor executate asupra României, mai ales adaogă maestrul că potrivnic sentimentelor politicei engleze se săvâşesc acte de o cruzime fără egal numai pentru râvna de a complace Rusiei Sovietice. Pentru a nu fi bănuită de slaiciune faţă de România, aviaţia engleză este excesivă.

 

Iată şi justa profeţie a ziarului englez "Economist": Dacă Marea Britanie va insista în greşelile sale, atunci popoarele europene se vor supune de bună voie înfluenţei ruse.

 

Şi îi urmează perspectiva mult mai largă decât posibilităţile prea prezenteiste ale pragmatismului gândirii engleze, căreia marele ziarist îi opune viziunea mult mai clară a omului mioritic românesc, de care aparţine cu siguranţă, descendentul din oierii din Şeica, Pamfil Şeicaru: "Evident că aşa se va întâmpla dacă Marea Britanie va continua să facă mătănii în faţă Rusiei Sovietice. Europa a fost sau are sentimentul că a fost părăsită de o Anglie grijulie de a nu supăra Rusia Sovietică; nimic mai firesc ca Europa să se pregătească de închinare noului stăpân consacrat de politica abdicării engleze.

 

Culegem totdeauna ce am semănat. anglia din oportunitate mioapă sacrifică totul Rusiei Sovietice; atunci ce este de mirare că popoarele cată să se acomodeze situaţiei creiatete de politica guvernului englez?"

 

Pamfil Şeicaru în anul 1944 era înzestrat cu darul previziunii şi aproape nu-ţi vine să crezi că el îşi scria articolele când cei mai mulţi dintre politicenii români credeau, orbi, în ajutorul anglo-american, care nu a venit până astăzi.

 

Anglia a plătit scump abdicările sale în faţa Uniunii Sovietice, de fapt nu a putut proceda altfel, geniul lui Churchill mai căuta să salveze ce era de salvat. Anglia, să recunoaştem după cel de al doilea război nu mai ocupă loc printremarile puteri decât la ocazii festive, în mod simbolic.

 

Fără nicio îndoială marea câştigătoare a războiului în Europa a fost Rusia bolşevică, pe când Statele Unite şi-a asigurat supremaţia în Pacific, aşa cum de fapt, a vrut să o aibe.

 

După o scurtă degringoladă asemănătoare cu situaţia unui boxer căzut la podea, încetul Rusia îşi revine, incât spoiala de democraţie aruncă punţi vizibile imperialismului ţarist şi bolşevic, idealul de totdeauna a ceea ce se chiamă spiritualitate rusească, trecută pe limbaj cultural în mesianismul ortodox sau marxist, care tot imperialism, este.

 

Curios că omul bolnav, Rusia, e îngrijit azi, în virtutea unei vechi prietenii tot de americani, convinşi că nu vor putea stăpâni lumea fără ajutorul uman al Rusiei. Se vede că Statele Unite nu a învăţat nimic din experienţa trecutului.

 

Revening la P. Şeicaru, măcar după atâţia ani de robie comunistă să-i dăm dreptate, în 1944 trebuia să ne apărăm şansele de supravieţuire cu propriile forţe, şi vom vedea că exemplul finlandez e cât se poate de edificator. Numai că ei au spus, nu avem de ales decât să murim sub roşi ori să fim liberi, o altă alternativă nu există. Dar ei au fost uniţi nu au avut parte de un rege nepriceput şi de politiceni flămânzi după putere, astfel că au avut timp să citească articolele din anii 1943-1944 scrise de marele ziarist, genialul Pamfil Şeicaru.

 

Desigur, ca şi în cazul oului lui Columb mulţi au rămas cu covingerea că şi ei ar fi putut gândi ca maestrul nostru, dacă ar fi avut la dispoziţie materialul adunat cu atâta iscusinţă de el. Ori noi le-am răspunde că genialitatea constă tocmai din inspiraţia daimonului are îţi dictează ce anume să selectezi, cât şi modalitatea de a ajunge la adevărul dorit atât de mult.

 

Se spune de filozofic, care au definit natura geniului că el îşi depăşeşte contemporanii, are darul de a trăi în viitor. Oare nu chiar aceasta s'ar potrivi activităţii ziaristului Pamfil Şeicaru în acei ani de grea cumpănă pentru ţara şi neamul său? Deci nu-i nicio exagerare, nu-i nicio mitizare şi nici atât coborâreorfeică în legendă: Marele ziarist Pamfil Şeicaru, în aceeaşi măsură istoric şi scriitor a fost un mare talent căruia trebuie să-i recunoştem nu rar şi anumite străluciri geniale.

 

Pentru a demonstra situaţii prin care Rusia Sovietică, bucurându-se de largul sprijin al aliaţilor, a devenit stăpâna absolută a Estului european, vom insista asupra a trei evenimente, fiecare mai mult decât exemplar, tratat, în articolele maestrului nostru.

 

Să începem cu articolul "Concesiile lui Tito" (4. VII. 1944) în care regele din exil, Petru al Yugoslaviei, este obligat de Londra să ratifice hotărârile lui Tito, prin dr. Subacici, ales Preşedinte al Consiliului, în aşa fel încât să nu-l supere cumva pe mareşalul Tito. După convorbirile duse, i se împlineşte dorinţa, generalul Mihailovici, ctitorul de rezistenţă sârbă contra nemţilor, este înlăturat iar Subacici va introduce în guvern o serie de reprezentanţi ai mişcării de eliberare condusă de Tito iar acesta recunoştea autoritatea guvernului yugosliav aflat în afara graniţelor ţării.

 

Subacici sacrificase pe gen. Mihailovici, organizatorul rezistenţei şi a luptei de haiduci, pe când Tito consideră că problema monarhiei va fi reluată imediat după încetarea războiului. În fapt, nu a dat nici o asigurare concretă privitor la soarta de mâine a monarhiei, Subacici însă era convins că Tito, după cum promitea nu va impune Yugoslaviei un regim comunist în perioada îmediat următoare războiului.

 

Iată, cum anglia ceda şi în faţa lui Tito, stăpânul de drept al Yugoslaviei, prietenul bun, pe-atunci, al Moscovei.

 

Şi autorul nostru se întreabă: "Cine a avut, oare, interes să diminueze pe regele Petru al Yugoslaviei? Fără îndoială nu Anglia; dar ce folos că mereu nu vrea, se opune, amână ca la urma umei, să se supue Rusiei Sovietice?"

 

Tito a fost urât de Croaţi, faţă de care figura ca trădtor al cauzei lor naţionale. Cunoscutul dizident Djilas, oponentul lui Tito autorul cărţii "Noua clasă" a fost tot croat.

 

Problema Poloniei e mult mai dezbătută în articolele anului 1944 ale lui Pamfil Şeicaru.

 

Guvernul polonez refugiat la Londra face din ţara respectivă un factor hotărâtor al politicii internaţionale. Polonia îşi menţine pretenţiile privind intangibilitatea frontierelor sale, pe când Rusia învocă tratatul cu Hitler încheiat în 1939, între aceste două puncte de vedere atât de diferite oscila politica engleză. (Polonia factor de clarificare a războiului, 18 Ianuarie, 1944).

 

O conştiinţă naţională de o rară intensitate, un patriotism străbătând toate acţiunile conducerii politice poloneze caracteriza forţa de apărare pusă în slujba unor principii, pentru ea intangibile.

 

Se mai adăogă presiunea exercitată asupra preşedintelui Roosevelt, aflat într'un an electoral, de către puternica colonie poloneză din Statele Unite, care cerea rezolvarea în sens pozitiv a problemei, altfel Charta Atlanticului nu mai putea să aibe nicio valoare. Drept urmare, conflictul dintre naţionalismul patriotic polonez şi strategia sovietică devenea una din problemele cele mai importante ale războiului, întărită şi de prezenţa trupelor sovietice la graniţa de est a Poloniei. Curând însă conflictul ruso-polonez se transformase într'unul dintre Stalin şi aliaţii săi anglo-americani. Demonstrativ din partea primilor se arăta popoarelor care aşteptau ocrotirea anglo-americanilor contra Rusiei Sovietice, faptul că şansele lor vor fi spulberate de către Rusia învingătoare (Poziţia Angliei în conflictul ruso-polonez, Ian. 1944).

 

În acelaşi timp "New York Times" scria: "Statele Unite nu vor însă un război cu Rusia pentru ca Polonia să-şi vadă garantate frontierele dinaintea  războiului." "chiar dacă Rusia va alege calea unor soluţionări prin forţă a problemelor Europei răsăritene, Statele Unite ar continua să lupte alături de ea."

 

Ceea ce nu numai Anglia o ştia, dar dădea mână liberă de actiune lui Stalin, să nu mai ţină seama de clauzele acordului de la Teheran, pe care oricum nu le-ar fi respectat zice maestrul: "Dar toate acordurile cu Rusia Sovietică vor avea aceeaşi soartă oricâtă loialitate ar risipi partnerii acestui stat monstru."

 

Nu peste mult se anunţă de la Moscova că nu recunoaşte guvernul polonez de la Londra şi nu acceptă niciun englez la discuţiile ruso-poloneze., guvernul acestei ţări se impune să fie ales prin plebiscit, ceea ce prevedea de altfel şi Charta Atlanticului. Ruşii cu acelaşi procedeu l-au numit pe Tito comandantul suprem al armtei yugoslve, impotriva oricăror voinţe anglo-saxone, şi chiar fără consimţământul patriotic jugoslav.

 

La moscova s'a creat un comitet polonez cu scopul de a combate guvernul de la Londra, astfel se adânceşte conflictul dintre Anglia şi Rusia Sovietică. Ultima îşi susţine revendicările teritoriale din 1939, reamintind de linia Curzon cerută de ruşi în 1944, după care în 1919 s'au stabilit graniţele poloneze. Anglia democrată nu putea să schimbe teritorii decât după consultarea voinţei naţionale.

 

Deşi ruşii nu cedează deloc, aliaţii anglo-americani ar amâna discutarea problemei până după război, Anglia fiind îndatorată Poloniei prin faptul că pentru ea a declarat război Germaniei, dar mai mult guvernul de la Londra polonez era reprezentat de o armată ce lupta alături de aliaţi pe frontul italian, deci ar fi pretins un altfel de tratament din partea aliaţilor ei, anglo-americani.

 

Dar iată ceea ce nu odată a prevăzut marele ziarist român , Pamfil Şeicaru, a avut loc: "atunci când armatele ruseşti au intrat pe teritoriul Poloniei, guvernul emigrant de la Londra va fi declarat uzurpator şi vor fi instalate soviete poloneze sub directa dependenţă a Moscovei." ("Iarăşi punctul nevralgic, Polonia" şi "Londra tace" 19 şi 27 Iulie 1944). Adică, primul decret sovietic prevede constituirea a două instituţii poloneze: consiliul naţional polonez, care va juca rolul parlamentului şi comitelul de eliberare naţional implinind sarcinile organului executiv, decizie purtau numele de Holm, mica localitate polonă unde ele au fost emise. Consiliul naţional polon reprezenta singura autoritate legală, în timp ce guvernul emigrant de la Londra era o autoritate uzurpată, ilegală, înfiinţată pe baza constituţiei fasciste din 1935.

 

Guvernul de la Londra protestează imediat, se consideră singurul reprezentant al naţiunii polone şi arată că în "comitelul naţional de eliberare" sunt 9 comunişti şi 10 membrii ai uniunii patrioţilor de la Moscova. Hotărât în acţiunile sale, acelaşi guvern de la Londra salută eliberarea oraşului Wilno de ruşi dar consideră că el va trebui să fie restituit Poloniei.

 

Care este poziţia guvernelor englez şi american, nu e greu de ghicit, se căuta o formulă de compromis bezată pe realitatea că şi guvernul de la Londra şi comitelul de eliberare naţională au aceeaşi adversară, Germania nazistă, de unde necesitatea de a se reconcilia între ele. Presimţind, marea trădare ce li se pregăteşte de aliaţi, în primul rând Anglia, emigranţii polonezi fac un ultim efort de a reaminti aliaţilor, că sunt pe cale să săvârşească una din cele mai mari vânzări din întreaga istorie a Omenirii, astfel că ostentativ generalul Sonkoskowschi, comandantul suprem al forţelor armate polone din cartierul general de la Londra, a inspectat unităţile armatei polone din Italia cu un efectiv de 300.000 de polonezi, apoi a decorat pe generalul Alexander comandantul suprem al forţelor aliate din Italia şi pe generalul Leese, comandantul armatei a 8-a, cu cea mai înaltă decoraţie polonă "Virtutea militară".

 

În tot acest timp scrie Pamfil Şeicaru ... Londra tace: "Polonia a fost cauza războiului acesta, cine ştie ce rol i se reservă tot Poloniei de regizorul tainic al Istoriei. Londra tace în faţă cutezanţei ruseşti. Dar foarte rar este bine când Londra tace.

 

Afirmaţie mai mult decât dreaptă, deoarece pentru a ajunge cu Stalin la o înţelegere, primul ministru al guvernului polonez din Londra, la sfatul englezilor şi americanilor, îi cere dictatorului rus, Stalin, o audienţă. (" În căutarea unei formule de compromis" "După Iugoslavia integrată şi Polonia politicii sovietice" 28-29 Iulie 1944).

 

E sigur, reprezentantul Poloniei Mikolajezyk, ca să salveze Anglia, terorizată de gândul că Rusia ar putea încheia o pace separată cu Germania, va merge la Moscova pentru a accepta jugul Kremlinului şi astfel să întărească politica imperialistă rusească.

 

"Călătoria la Moscova a dlui Mikolajczyk" scrie marele ziarist "este o pagină tristă din istoria Angliei, este o introducere la o nouă aşezare politică a Europei." (articol din 30 Iulie 1944).

 

Cu această ocazie autorul ne mărturiseşte că a răsfoit, Suvenirile lui Alexis de Tocqueville, autorul celebrei cărţi "La Democratie en Amerique". Memoriile lui Alexis au frumuseţea memoriilor lui Saint-Simon, mai lapidare în expresivitatea literară, mai profunde în gândire politică.

 

Respectivul autor a prevăzut în lucrarea sa concepută întra 1835-1838 şi 1840, marele pericol rus exercitat pe atunci de ţari asupra Europei, din această cauză propunea susţinerea unirii Statelor Germaniei într'o singură naţiune, pentru a servi drept tampon împotriva primejdiei ruseşti care ameninţă Occidentul să cadă sub jugul ei. Unirea neamurilor germanice ar putea să respingă într'o zi pe duşmanul comun al Europei.

 

Pe de altă parte într'o scrisoare a lui Lammoricičre, ambasadorul Franţei la Petersburg, ni se relatează o discuţie cu ţarul care îl asigura că nu are nimica împotriva unirii statelor germane, numai că dacă masa armată a acesteia ar deveni ameninţătoare, va rămâne în sarcina Rusiei şi Franţei să-i liniştească ambiţiile.

 

Deci, consideră autorul nostru, odată cu călătoria lui Mikolajczyk la Moscova o pagină a istoriei Europei a fost întoarsă, Răsăritul înaintează sfărâmând digurile Apusului.

 

Cu alte vorbe, Anglia trădează Polonie vechiul său aliat, uitând că prin aranjamentul încheiat, cea de a doua va trăi pentru mult timp în robia nouă a Kremlinului. Cât priveşte rolul Statelor Unite a fost şi mai direct, pe ea n'o înteresa soarte Poloniei cât o preocupa angajarea, ca bună aliată, a Uniunii Sovietice în războiul din Pacific, cu Japonia.

 

La sfârşitul articolului întitulat Londra tace, maestrul îşi pune întrebarea că cine ştie ca rol i se rezervă tot Poloniei de regizorul tainic al Istoriei.

 

Unul e astăzi bine cunoscut privitor la lodaţii şi ofiţierii întorşi în Polonia de pe frontul italian unde au luptat până atunci. Pentru a-i lichida, doar aparţineau de comandamentul guvernului de la Londra, ruşii i-au pus să cucerească Varşovia, ei privind ca spectatori la încleştarea dintre polonezi şi trupele germane. Abea după ce nemţii s'au retras, după două luni de luptă, au intervenit şi ruşii, dar nu atât să-şi sărbătorească cucerirea capitalei Poloniei cât faptul că au reuşit să extermine până la unul pe adversarii lor de temut, care în cazul dat erau nu numai nemţii, dar şi soldaţii şi ofiţerii guvernului de la Londra, atâţi câţi s'au întors acasă la sfaturile binevoitoare ale englezilor care au dus trădarea până la capăt.

 

S'ar putea ca aliaţii, dar asta nu e o scuză, să nu fi cunoscut prea bine Rusia, fenomen de care Pamfil Şeicaru se plânge încă de la primul articol al volumului "Întors acasă" (17 Ianuarie 1944): "Nu s'a cunoscut Rusia, am putea spune că nici nu s'a trudit nimeni să cunoască Rusia şi nici în ce măsură ideologia revoluţionară a bolşevismului şi-a pregătit armatele necesare unei expansiuni victorioase".

 

Oare ne întrebăm politicenii noştri au trăit pe altă planetă încât nu erau informaţi despre modul cum îşi impunea stăpânirea Rusia bolşevică asupra ţărilor ce le ocupau cu forţa armelor, cum era vecina noastă Polonia şi după ea cu siguranţă urma şi România?

 

Erau oare siguri că anglo-americanii ne vor rezerva o altă soartă decât cea destinată Poloniei pe care au îgenunchiat-o înaintea Rusiei deşi se afla într'o situaţie mult mai bună decât noi, fiindcă de la început au luptat alături de aliaţi şi nu alături de trupele germana ca românii?

 

Ori şi-au închipuit serios că americanii vor face război cu ruşii pentru a ne reda nouă libertatea? Sfântă naivitate!

 

Cu această ocazie să ne oprim la rândurile introductive ale volumului ce poartă titlul de "Cartidudinea lui Iului Maniu".

 

În Decembrie 1943 vizitând Lisabona a doua oară,  P. Şeicaru şi-a putut da seama că nu numai în opinia publică dar şi la şeful statului portughez Salazar la care a fost primit în audienţă, exista temerea că armata sovietică sprijinită de anglo-americani se va revărsa impetuos asupra Europei. În tot acest timp la legaţia României nu exista nicio îngrijorare că frontul rusesc se apropia de Nistru. Mai mult, se bagateliza de câtre un ataşat de legaţie, discursurile lui Mihai Antonescu, şi atunci când i-a atras atenţia că-şi râde de şeful său ierarhic, fiind şi ministru de externe, i-a râspuns că ministrul său de externe este Buzel, adică Niculescu-Buzeşti. La reîntoarcere s'a oprit la Geneva, unde în prezenţa ministrului Vespasian Pela, alţi doi ataşaţi de legeţie, Rădelescu-Pogoneanu şi Anastasiu atacau, fără jenă, acţiunea României contra Rusiei Sovietice. A doua zi Pela îi explicase toleranţa lui, fiindcă oricât i-ar fi denunţat lui Mihai Antonescu acesta tot nu le făcea nimica. La externe Niculescu-Buzeşti şi fratele mai mare al lui Rădulescu-Pogoneanu conduceau ministerul.

 

De unde maestrul trage concluzia că majoritatea personalului de la externe rămasese credincios politicii proruse-sovietice instaurată în 1933 de Titulescu.

 

La Lisabona l-a căutat colonelul polonez Kovalewski rugându-l să-i transmită un mesagiu verbal mareşalului Ion Antonescu şi dacă se poate şi lui Maniu. Pe la sfârşitul lui Februarie se întâlnise cu mareşalul Ion Antonescu şi acesta chiar îl rugease să-l caute şi pe Maniu, comunicându-i că aşteaptă în zadar cele două brigăzi aeropurtate anglo-americane.

 

L-a văzut pe Maniu la Mihai Popovici. După ce l-a ascultat cu atenţie, mai pe urmă încercând să-i împrăştie temerile, Maniu a considerat că-l ascultă prea adesea pe Goebbels şi se lasă influenţat de propaganda sa. Şi urmează cu aceeaşi siguranţă: "Pentru liniştea dvoastră, mulţumindu-vă de cele comunicate, vă pot spune că nimic nu se va schimba în Europa centrală şi în Balcani, cu atât mai mult în ce priveşte frontierile ţării, fără ca în prealabil dl. Churchill şi preşedintele Roosevelt să nu mă consulte. Nu-l mai citiţi pe Goebbels." I-a replicat: Cum, să-l citesc când nu ştiu germana, dvs. puteţi să-l citiţi."

 

Pamfil Şeicaru crede că anturajul îi servise drogul menit să-l dezorienteze în aşa măsură că era o totală alterare a obişnuitei prudenţe caracteristice lui Iuliu Maniu.

 

La procesul lui Ion Antonescu, Maniu a declarat că n'a ştiut ce s'a petrecut în noaptea de 23 August la palat.

 

Lovitura s'a realizat ca o capitulare fără condiţii adică en rase campagne. Când Maniu a văzut dezastrul declanşat de lovitura de la 23 August, l-a trimis pe Bâzu Cantacuzino, cu avionul, cu o scrisoare adresată lui Churchill. La Roma însă generalul Alexander l-a oprit şi i-a dat ordin să se întoarcă în România.

 

"Aşa a expirat certitudinea iluzorie care a dus pe Iuliu Maniu la grea rătăcire. Şi ţara a urcat calvarul capitulării fără condiţii."

 

Din conţinutul acestei amintiri politice, pornim de la premiza că lucrurile s'au petrecut întocmai, de altfel autenticitatea acestei trăiri o simţim ca pe o răsuflare ce ne îngheată obrazul inimii.

 

Considerăm că atitudinea personalului de la legaţia română din Lisabona avrea un substrat mai adânc decât a fi o simplă influenţă titulesciană. Ci era o reacţie a unei bune părţi a intelectualităţii noastre, în primul rând îndreptată contra celui ce nu mai avea nici o şansă de scăpare. Mă gândesc la mareşalul Ion Antonescu, confundat cu o persoană fără valoare,  în raport cu ceea ce putea realiza el slujind, în primul rând, interesele poporului său.

 

Era vorba de nişte forţe malefice, care se fac stăpâne pe natura şi firea românului, poate moştenite de la vechii traci ai căror urmaşi ne considerăm, oprindu-ne de a  înfăptui o unire în cuget şi simţiri, aşa cum putea de pildă naţionalismul patriotic polonez, prin această legătură ajungeau la unitatea pe care noi nu am putut-o avea în clipele noastre de mare răscruce.

 

Am dat exemplul, în cele anterioare pe intelectualii cu aere de bolşevici de ocazie, strânşi în jurul unui Miron Radu Paraschivescu, pe nume: Ion Caraion, V. Untaru în devenire V. Ierunca, Marin Preda cel ce i-a nemurit în: "Viaţa ca o pradă" şi să nu-l uităm, desigur, nici pe Geo Dumitrescu. Aceşti indivizi duceau o activitate subversivă, scopul lor principal fiind sabotarea războiullui nostru dus împotriva Rusiei Sovietice ameninţând pe cei ce aveau un simţământ sfânt, chiar şi trecător, faţă de un eveniment, cel puţin istoric pentru neamul nostru: războiul antibolşevic.

 

Dacă mai adăogăm şi funcţionarii legaţiei de la Lisabona, detractori ai războiului, vom înţelege din ce cauză a trebuit să ne predăm "en rase campagne" şi de ce pe cel ce ar fi avut şanse să ne salveze, l-am predat plutonului de execuţie, condamnându-ne la zeci de ani de comunism. Păcat că pentru aceşti câţiva, dar extrem de gălăgioşi, a trebuit să sufere o ţară întreagă.

 

In ce priveşte atitudinea lui Maniu este de condamnat, fiindcă în atare momente grele nu a putut să-şi stăpânească jignirile personale, în loc să dea atenţia cuvenită celor spuse de marele ziarist l-a apostrofat că se lasă înfluenţat de propaganda lui Goebbels. Dacă ar fi citit "Curentul" şi-ar fi dat seama că nu are dreptate, odată ce toate informaţiile pe care se bazau articolele lui Şeicaru erau transmise de surse democrate, cel mai ades engleze şi americane, agenţii, reviste, ziare, cărţi, nici întâmplător nu se referă la o ştire germană, de altfel cum am mai scris-o nemţii pentru Pamfil Şeicaru în anii 1943-1944 nu mai existau ca forţă militară, ei odată cu Stalingrad au ieşit din istorie.

 

Desigur, Iuliu Maniu nu a putut uita multe din atacurile lui P. Şeicaru împotriva sa ori a familiei sale, de pildă afacerea Skoda în rechizitoriul căruia rolul personal al marelui ziarist şi al Curentul nu a fost de neglijat.

 

Iuliu Maniu, sigur conştient a exagerat lucrurile, tocmai pentru a-şi pune în inferioritate partnerul de discuţii, ori momentul istoric i-ar fi impus un alt comportament, din respectiva colaborare ar fi ieşit  poate ceva fructuos, pentru Maniu în primul rând, odată ce se ştie că în jurul lui 23 Aug. tinerii în frunte cu regele l-au cam părăsit, lucru declarat chiar de Niculescu-Buzeşti.

 

Din studiile istoricilor de astăzi, dacă nu sunt tendenţioase, reese clar că Iului Maniu nu a ştiut nimic din ce petrece în seara de 23 August, responsabilitatea cade pe umerii regelui  şi a lui Niculescu-Buzeşti, mărturia lui Vişoianu e lipsită de orice valoare, este a subordonatului care dă vina pe şeful său, cum e clasic, exemplul Pantazi care la proces nu-şi asuma nicio răspundere ca ministru de război, totul era hotărât de superioul său Ion Antonescu.

 

Iului Maniu vroia, aşa era şi logic, ca cel ce a condus războiul să încheie armistiţul dar să recunoaştem, că probabil ca să nu-şi ieie prea marea răspundere, nu s'a angajat prea activ, ori cu un Pamfil Şeicaru  lângă el ar fi avut un element preţios, intermediar între politican şi soldat adică între Maniu şi Antonescu. În această conjunctură prin marele ziarist ar fi avut şi un valoros mobilizator al maselor dar în loc de asta, Maniu a făcut orice pentru a-l jigni şi a-l îndepărta pentru totdeauna.

 

Credem că Maniu a fost bucuros să audă că alţii şi-au luat sarcina încheierii armistiţiului din această cauză în zilele următoare actului el a ocupat un simplu post de ministru fără portofoliu, de fapt, de cel de observator al lucrurilor, cum se vor desfăşura în zilele următoare.

 

În acest mod Iului Maniu a fost depăşit de evenimente, nu s'a priceput să le facă faţă, de unde aş spune că tocmai incertitudinile lui l-au dus până la celula temniţelor comuniste de la Sighet.

 

De-altfel şi maestrul întrebuinţează în titlu, noţinuea de certudinea lui I. Maniu ca pusă "între ghilemele", de fapt, joacă rolul unor tragice incertitudini, provocate, în primul rând, de compotarea aliaţilor care au cedat la toate pretenţiile ruşilor, oferindu-le, bineînţeles şi România. Pentru Iuliu Maniu, cu atât respect pentru premierul Churchill şi preşedintele Roosevelt, aşa ceva nu avea nimic în comun cu principiile sale de om cinstit şi democrat convins, dar, din păcate, atare virtuţi nu mai erau căutate, au influenţă numai viciile oamenilor cu umilirea dureroasă a condiţiei umane. Articolele lui Pamfil Şeicaru sunt o dovadă peremptorie în acest sens.

 

În continuare o să ne oprim la articolul Expozeul dlui Churchill din 5 August 1944, articol de fond al Curentului în care autorul comentează discursul premierului Marei Britanii, ţinut în Camera Comunelor pe ziua de 2 August 1944, asupra situaţiei militare.

 

În linii generale se poate spune că potrivnic impetuozităţii temperamentului său, premierul Churchill a fost destul de obiectiv în expunerea sa. După ce analizează pierderile neglijabile ale flotei, surprinde îngrijorarea privind avantajele pe care le vor câştiga germanii în forţele lor aeriene. Va pune în discuţie pagubele provocate de bombele zburătoare, dar o altă telegramă provoacă temerea că o nouă armă misterioasă nemţii sunt gata s'o asvârile în luptă. Astfel agenţia Reuter se referă la bombardaierul robot de tipul Junkers 88, cel ce are în faţă tunurile scoase, sboară fără echipaj şi în spaţiul din faţă e umplut, cu explosibil. Pilotul "Messerschmidt 109" zboară deasupra bombardierului, robot şi, când artileria inamică devine periculoasă poate fixa bombardierul pe un traseu fix şi se poate desprinde de el pentru a scăpa.

 

În discursul său spre deosebire de îngrijorările lui Churchill, după care prevedea încă o prelungire imprevizibilă  a războiului în Europa, premierul britanic era mult mai optimist în Extremul Orient ori, bine se ştie, se înşela. Astfel după capitularea Germaniei, Japonia ca membră a Axei, a declarat că deşi nu mai poate câştiga războiul ea va lupta în continuare încă mulţi ani. Doar cele două bombe atomice aruncate asupra oraşelor nipone, Nagasaki şi Hiroşima, i-a îngenunchiat şi au cerut pacea.

 

P. Şeicaru se opreşte la cuvintele de mare laudă rostite dl Churchill în discursul său, la adresa armatei ruse şi a marelui său comandant, Stalin: "Armata rusă îndeplineşte însă opera cea mai mare pentru distrugerea armatelor germane, în aer, pe oceane şi mări, noi putem să ţinem faţă cu forţele noastre proprii împotriva forţelor germane, dar nu a existat în lume o forţă în decursul de mai mulţi ani, care ar fi în stare să zdrobească maşina de războiu germană şi să dea lovituri aşa de teribile şi irezistibile care au căzut asupra armatei terestre germane din partea armatelor Rusiei Sovietice. În urma acestor succese ale armatelor ruse, salut pe mareşalul Stalin. Salut pe acest mare şef, al ţării sale şi cred cu fermitate că pactul nostru de 20 de ani cu Rusia va fi unul din factorii cei mai durabili pentru asigurarea păcii, ordinei şi progresului în întreaga Europă".

 

Avem toate motivele să credem că Churchill, ca mare om de stat, şi-a recunoscut inferioritatea cu toata sinceritatea şi că în acelaşi timp elogiul său adresat armatei ruse şi lui Stalin, nu sunt deloc prefăcute ci exprimă sentimente clare de recunoştiinţă, ceea ce ar trebui să o admită şi cei mai înfocaţi duşmani ai lui, şi iată că marele ziarist nu se îndoieşte de bunele intenţii ale premierului britanic.

 

Cum reese chiar din articolele de fond ale lui P. Şeicaru, publicate în acest volum, Anglia nu mai conta ca forţă militară faţă de maşina de război germană, iar Statele Unite nu primiseră aprobarea poporului american ca să facă război pentru o Europă pe care n'o iubea deloc, mai mult americanii erau de părere că bine le face Hitler, prin urmare majoritatea cetăţenilor nu erau pentru război. Rossevelt a întins o cursă japonezior la Pearl Harbour, aceasta a costat atâtea vieţi din partea supuşilor săi, dar nu mai astfel preşedintele Statelor Unite a putut uza de dreptul de a declara război Japoniei şi Germaniei, peste voinţa poporului american.

 

Fără îndoială, democaţia americană nu dădea şi nu dă nici astăzi dreptul nelimitat asupra vieţii ceţăţenilor, din această cauză deşi era bine înarmată, sigur cel puţin în egală măsură cu nemţii, nu avea la dispoziţie atâta material uman să poată face faţă unui front atât de lung, întins în Europa, Africa şi în Pacific unde americanii aveau cele mai mari interese.

 

În discursul lui Churchill anglo-americanii recunoşteau că fără Rusia sovietică şi Stalin ei nu ar fi putut câştiga războiul, de unde vom primi răspunsul de ce aliaţii erau atât de îngăduitori cu pretenţiile ruseşti, pe care de cele mai multe ori le satisfăceau. Dar mai mult, credem că undeva în cartea preşedinţilor Statelor Unite stă înscrisă cu litre de aur avantajele aduse de alianţa cu Rusia Sovietică, astfel că şi în timpul războiului rece doar rar s'a ajuns la situaţii mai belicoase, exeptând. Prezenţa rachetelor ruseşti îndreptate spre Washington din Cuba. Dar cu câte frământări se apropiau conducătorii americani de idea de de a declara război, prietenului lor bun, Rusia Sovietică. Şi am zice că Hrusciov a fost chiar implorat să-şi retragă rachetele din Cuba ceea ce s'a şi întâmplat.

 

Faptul că astăzi Statele Unite ajunsă singura putere absolută mondială tot mai cultivă pe ruşi, înseamnă că nu au uitat lecţia celui de al doilea război mondial, oricât arme sofisticate ar avea la dispoziţie, pentru a obţine victoria decisivă are nevoie de materialul uman oferit de braţul său mai lung, Rusia Sovietică.

 

Ceea ce nu-l scuteşte pe Churchill ca prin buna lui credinţă să ajungă să sâvărşească mari greşeli, odată ce partnerul de luptă, Stalin, cel mai adeseori trişa, fără să se sinchisească de ce spun ceilalţi.

 

Iată cum judecă Churchill situaţia Poloniei şi nu am greşi că dă dovadă de naivitate, când de rea credinţă să spunem nu e capabil.

 

Ne aduce la cunoştiinţă că el împreună cu ministrul de externe, englez Eden au lucrat până noaptea târziu ca să aranjeze vizita lui Mikolajczyk la Moscova unde a fost primit de Stalin cu toată bunăvoinţa. A-l numi pe Churchill drept un trădător al cauzei poloneze ar însemna o mare greşală, dar suferea de o viziune falsă în legătură cu loialitatea lui Stalin faţă de problema poloneză.

 

Churchill declarând că Polonia va fi eliberată de invazia germană prin vitejia armatelor ruse, socoteşte că dacă Marea Britanie a intrat în război pentru drepturile şi independenţa Poloniei, se înţelege că şi armata guvernului de la Londra avea dreptul să lupte nu pe frontul din Italia ci pe teritoriul ţări sale, dar merită să-l cităm: "Avem mai multe divizii poloneze care se bat pe frontul de vest, iar alte divizii poloneze se bat pe frontul de est. Trebuie să dăm posibilitatea ca acestea să se bată alături; noi dorim acest lucru."

 

Deci subliniind că este dorinţa sa proprie, Churchill vroia să aibe armata guvernului polonez în ţară pentru ca la o pace încheiată în mod democratic să se respecte dreptul celor din guvernul polonez din emigrţia de la Londra, dacă vor fi aleşi să conducă Polonia, cum le va da dreptul şi faptul că soldaţii lor au combătut pe nemţi pe pământul ţării şi nu în vest.

 

Churchill deşi e foarte discret în ce propune, subliniază că dacă guvernul de la Londra nu a acceptat fantezista linie Curzon, propusă de altfel de ruşi, ori au cerut ancheta Crucii roşii în afacere Katyn nu au făcut altceva decât să apere drepturile nediscutate ale naţiunii poloneze.

 

Deşi aducerea diviziilor poloneze de pe frontul de vest a fost realizată, Rusia sovietică s'a descurcat într'un mod cu totul caracteristic, încât au angajat aceste trupe nedorite, în bătalia pentru eliberarea Varşoviei, capitala ţării, lăsându-le să se macine timp de două luni cu trupele germane până la exterminare, ca după ce ele şi-au făcut datoria învingând pe nemţi trupele ruse şi cele ale "comitetului de eliberare" de la Moscova să intre în Varşovia, cu satisfacţia de a-şi fi lichidat adversarul, armata guvernului polonez de la Londra.

 

În acest mod, pomenit încă de mine, s'a realizat eliberarea Varşoviei prin "vitejia armatei ruse". Drept urmare englezii, adică Churchill, au predat ruşilor, mai bine spus i-au pus capul sub jug bolşevic, celui mai apropiat aliat al său: Polonia.

 

Oare istoria va mai ţine cont de bunele intenţii ale lui W. Churchill când în astfel de cazuri naivitatea sau prostia duce la aceleaşi efecte, tot un fel de trădare înseamnă?

 

În problema poloneză Pamfil Şeicaru face câteva remarci juste şi anume că Rusia Sovietică nu va admite existenţa unor state dealungul frontierei sale cu adevărat indepedente, aceste state vor avea o independenţă amăgitoare, de fapt fiind dirijate de Moscova. Churchill ştia acest lucru de aceea menajează punctele nevralgice ale politicii sovietice, chiar şi în problema independenţei Poloniei, abea şi-a conturat pretenţiile cu nişte timide sugestii: "Să nu uităm că Rusia Sovietică face şi o politică de prestigiu, nu admite amestecul anglo-american în angajamentele vecinătăţilor ei; chiar din oportunitate ar înclina spre o atitudine conciliantă, vrea să se ştie că este libera ei hotărâre, nu rezultatul mediaţiei anglo-americane".

 

Pamfil Şeicaru, pe lăngă atâtea alte preveniri, demonstrează tot ce va aştepta Romănia în cazul unei capitulări fără condiţii, aşa cum au realizat-o cei ce au săvârşit actul de la 23 August. Oare politicienii români de ce au suferit de opacitate intelectuală şi au refuzat să citească articolele marelui ziarist, Iuliu Maniu le considera, ca scrise, sub influenţa propagandei lui Goebbels, bine înţeles fără să le cunoască preţiosul conţinut.

 

Singura soluţie ar fi fost unitatea ce ar fi trebuit să fie organizată în jurul mareşalului, părere şi a lui P. Şeicaru. Dar în sânul intelectualităţii române domina spiritul de trădare şi deloc al eorismului, aflat şi de partea celor ce colaborau cu Ion Antonescu.

 

În două articole "O carte: Le colosse russe"  şi "Anemia Occidentului şi Colosul rusesc" marele ziarist se ocupă de lucrarea lui Robert Vaucher şi Jean Ligny în care se arată, ceea ce autorul nostru demonstrase în articole anterioare, adică este vorba de transformările suferite de Colosul rusesc după experienţa câştigată prin războiul cu nemţii, devenită evidentă prin acordarea lui Stalin al gradului de mareşal. Prin noua conştiinţă, Rusia Sovietică cunoaşte o exaltare a orgoliului naţional, a forţei proprii şi a reînvierii cultului eroilor naţiunii ruse cum era sfântul Alexandru al Nevei cel ce a distrus ordinul teutonic, Dimitrie de la Don învingătorul mongolilor, Suvorov eroul războaielor napoloniene, şi Kutuzov învingătorul lui Napoleon. La fel, guvernul sovietic părăsea lozincele de luptă contra fascismului, punea accentul pe lupta sfântă pentru pământul rusesc se numea deci războiul pentru apărarea Patriei. Sub acest titlu publica Stalin o carte ce ni s'a fost impusă la cursurile de marxism-leninism dar a fost în curând interzisă deoarece Stalin şi-a permis să scrie adevărul despre recunoştiinţa ce o purta aliaţilor, fără ajutorul cărora nu ar fi putut câştiga războiul. Aşa ceva nu mai concorda cu megalomania de mai tâziu a regimului comunist când în timpul războiului rece se considera posesoarea ştiinţei celei mai înaintate din întreaga lume şi cam aşa se prezenta mai în toate domeniile. Totuşi, de câte ori pronunţam atare enormităţi ne permiteam un surâs binevoitor, cu sensul că treacă şi acest pahar al minciunii de la noi.

 

Acum aş dori să insist asupra unui aspect al războiului nostru de la răsărit, trecut astăzi sub tăcere de majoritatea istoricilor, deşi îşi are importanta sa în economia războiului aşa cum o simţea armata română în Rusia.

 

Se ştie, de la ofiţerii sau soldaţii români că mai ales în prima parte a războiului, românii se băteau pe două fronturi unul al armatei ruseşti care, în general, se retrăgea în masă, predându-se tot în mare număr, pe când exista al doilea front format din lupta partizanilor care prin procedele adoptate era cu mult mai greu decât cel dus cu duşmanul aflat în faţă.

 

Iată, mărturia unui ofiţer oprit de un camarad în timp ce într'un sat tocmai ocupat, pornise în căutarea partizanelor ascunşi mai ades în casele părăsite. Soldatul intrând fără să-l aştepte pe ofiţerul său, în clipa următoare sare în aer datorită unei mine pusă în loc bun de partizanul care şi-a aflat un alt adăpost.

 

Ori dacă intervenţia partizanilor e obişnuită în orice război, pe frontul rusesc a luat proproţii nemai întâlnite, de o sălbăticie rară, această luptă era luată mai în serios ca cea de pe front dusă de armata regulată, rusă. Efectul era de neînchipuit odată ce nu puteai bănui de unde se puteau ivi glontele sau bomba pusă de o mână pe cât de criminală pe atât de iscusită în întinderea cursei.

 

Insist asupra acestei lupte, în care au căzut mulţi ostaşi români fiindcă, ea a luat proporţii mult mai neprevăzute la Odesa unde după cucerirea oraşului, au căzut victime aproape mai mult de o sută de ofiţeri români, adunaţi la o şedinţă într'o sală festivă a primăriei, minată cu un sistem în lanţ, astfel că atunci când unul dintre cei prezenţi a vrut să dea jos portretul lui Stalin aşezat la loc de onoare în fruntea tribunei sălii s'au declanşat nişte explozii ce au aruncat în aer insantaneu clădirea, ucigând pe toţi cei ce erau de faţă, fără nicio şansă de scăpare.

 

Furios, se înţelege, generalul Ion Antonescu a dat ordin să se găsească vinovaţii şi să fie pedepsiţi, cum se cuvine. Dar cum astfel de indivizi nu-şi recunosc niciodată vinovăţia, este de presupus că autorităţile române ar fi recrus la represalii, acesti partizani sunt socotiţi astăzi terorişti şi pentru un om ucis de ei se pot împuşca pentru fiecare victimă câte zece ostateci, în cazul dat ar fi aproape 1.000 de sacrificaţi.

 

La Roma un pluton de soldaţi germani avea un traseu, acelaşi, făcut zilnic astfel că nu le-a fost greu zişilor partizani să puie în mijlocul drumului lor într'o cutie cu gunoi o bombă fixată să explodeze, exact atunci când trecea plutonul german. Lovitura a reuşit din plin au fost omorâţi toţi soldaţii şi fiindcă făptaşii nu au fost găsiţi, au fost împuşcate 300 de persoane, o victimă la zece ostateci. Americanii au ridicat numărul de la 10 la 30 pentru fiecare victimă, iar comandantul neamţ care a executat odinul, a fost condamnat la închisoare pe viaţă, fiindcă a depăşit numărul de 300 cu trei persoane mai mult, italieni probabil.

 

Evenimentl a fost reluat prin anii lui 80' atunci când aparţinătorii nemţi ai fostului comandant au încercat să-l răpească, ştiindu-l şi grav bolnav.

 

Cu acea ocazie au fost întrebaţi şi autorii asasinatului, fiindcă erau cunoscuţi bine, de ce nu s'au predat pentru a împiedica uciderea atâtor persoane nevinovate. Răspunsul a venit stereotip din partea fiecăruia din ce trei câţi au fost, că aşa ceva nu concordă cu legile partizanilor terorişti ce-au fost, ele le interzice să se predea şi fiindcă era vorba de o transmisie la televizor, nici chiar moderatorii însoţiţi de câţiva spectatori nu au fost convinşi de argumentele lor. Au fost pur şi simplu etichetaţi ca Iaşi, au părăsit emisia pe uşa din dos, indiferent, de împrejurările respective, omul dacă e om rămâne responsabil de actele sale, mai ales când e vorba de o crimă atât de abominabilă.

 

Dar execuţiile de partizani venite din partea soldaţilor români cu totul justificate după gândul că "dacă, nu te execut, mă omori tu pe mine," au fost înterpretate în mod cu totul absurd prin nimic documentat că la ordinul lui Ion Antonescu la Odesa şi în Transnistria au avut loc adevărate execuţii de evrei, deci holocausturi româneşti.

 

Oricum bine se ştie, Ion Antonescu, a ocrotit pe evrei încât nu i-a predat naziştilor, deci evreii din România nu au fost internaţi la Auschwitz nici în alte lagăre de exterminare germane. Am trăit acele zile ca şi elev în primele clase de liceu, şi îmi amintesc ce atmosferă apsătoare a dominat în clasa noastră când foarte jenat directorul liceului Moise Nicoară din Arad, i-a rugat pe colegii noştrii, evrei, să părăsească de-acum clasa, ceea ce era o concesie făcută nemţilor, ca şi scoaterea intelectualilor evrei din localitate, să cureţe podul cetăţii de zăpadă. Noi, emoţionaţi, am asistat la plecarea colegilor evrei, totul s'a desfăşurat într'o profundă tăcere, aşa cum e obiceiul când asişti la o inmormântare. După câţiva ani s'au întors la clasă i-am întâmpinat cu multă căldură, atât ei cât şi părinţii lor au scăpat cu bine din marile încercări ale acelor zile de fum, sânge şi pucioasă. Şi aşa a fost în întreaga ţară, mândria noastră a românilor şi a mea personală a fost acea că sub Ion Antonescu, generalul şi apoi mareşalul Românilor, evreii au fost ocrotiţi, nu au fost internaţi în lagăre de exterminare deci ei au rămas în viaţă pe timpul sângeroaselor persecuţii naziste.

 

La Iaşi, deportarea adică mai bine zis expulzarea evreilor din oraş nu aparţine românilor ci nemţilor, care erau stâpâni, în acei ani pe localitate. Dar în ce priveşte reaţiile dintre români şi evreii din Basarabia şi de peste Nistru, erau de altă natură decât cea a unor naţiuni europene în care evreul juca rolul neputincios al unui alt evreu Sues.

 

Nu e un secret, revoluţia din 1917 s'a realizat prin largul concurs al populaţiei evreieşti din Rusia, la televizorul german, înainte de 1980 a fost arătat un supravieţuitor, comisar de-al lui Lenin, care a scos o fotografie reprezentând pe Lenin înconjurat de toţi comisarii săi şi arătând spre unul a spus că acesta este el (acum era trecut de 90 de ani) şi a mai adăogat că majoritatea dintre comisarii lui Lenin erau evrei.

 

De unde relţiile evreilor cu statul sovietic era unul de la ctitor la opera lor, înainte de toate erau cetăţenii credincioşi ai Rusiei Sovietice.

 

Aşa s'a intâmplat că în 1939 când ruşii prin tratatul Ribbentrop-Molotov au pus stăpânire pe Basarabia, n'au respectat nici cele patru zile ce s'au acordat românilor pentru evacuarea totală, astfel că în prezenţa ruşilor populaţia, în majoritate evrei şi-au bătut joc de ofiţerii români rupându-le epoleţii, scuipându-i, iar ei nu puteau răspunde având ordin în acest sens. De unde mărturiile celor întorşi de pe frontul de răsărit nu prezentau niciun desacord în legătură cu respectivele evenimente.

 

Prin urmare, reacţiile româneşti de dincolo de Nistru, inclusiv la Odesa, pe lângă justeţea lor, fiind acte ce ţin e pâinea zilnică a războiului, nu puteau fi îndreptate împotriva populaţiei evreşti, fiindcă fiind vorba de cetăţeni ruşi ar fi provocat protestele Sovietelor, ori ele nu au venit, nici în celelalte ocazii deoarece ruşii ştiau că românii se confruntau cu partea subversivă a războiului aşa cum au organizat-o ei, în primul rând.

 

Partea tragică o constituia faptul că după ce duşmanii neamului românesc nu au reuşit să le impute holocausturi imaginare, au mutat terenul lor de acţiune pe cel de desfăşurare a războiului, unde se putea susţine tot ce-i trece unui om prin cap, ştiindu-se că acolo unde are loc un război domneşte legea nimănui.

 

Dar cu această ocazie s'a ajuns să se justifice activitatea de criminal de război a lui Ion Antonescu, împutându-i-se munţi de morţi în ţinuturile de dincolo de Nistru, deci i se atribuia un holocaust acolo unde el nu putea exista, pe când în ţară, unde putea să aibe loc, era inexistent.

 

Recent Ion Iliescu repetă neadevărul că Ion Antonescu a fost un criminal de război, nimeni nu-l va putea scoate de sub această învinuire.

 

Şi fiindcă nu are dreptate, la postul naţional, actualul preşedinte al României este tras de mânecă de doi bătrâni evrei din Statele Unite care i-au spus că-i datorează viaţa lui Antonescu, deoarece el i-a ocrotit, nu i-a dat pe mâna nemţilor.

 

Laş din fire, Ion Iliescu afirmă, nu e părerea lui că Antonescu ar fi fost criminal de război ci a democraţilor apuseni şi că le-a spus că după ce mareşalul a constatat că  războiul e pierdut şi-a schimbat atitudinea faţă de evrei, ceea ce este un alt mare neadevăr, odată ce Ion Antonescu nu a persecutat niciodată pe evrei, de la început până la sfârşit a fost acelaşi, ori asta dl. Iliescu ar trebui să o ştie, doar era conştient pe vremea aşazisei dictaturi antonesciene, trecuse de 10 ani, vârstă când copii normali au ţinere destul de bună de minte. Adică dl. Iliescu vrea să insunuieze că în prima perioadă intră în discuţie condamnările unor partizani care nu preţuiau cu nimic mai mult decât teroriştii, de ultimă speţă, de astăzi.

 

Ion Ilescu vorbeşte prăpăstii, apelează la zvonuri nedemonstrate de documente, numai să facă plăcere politicienilor apuseni, fiindcă, nărav din născare vindecare n'are, adică aşa cum ieri se închina rusului acuma o face apusului, tot din acea sete şi foame după putere.

 

Ion Caraion, degradat ca şi caracter în ultimii săi ani de viaţă, susţinea că socrul său evreu a fost omorât, când în Dobrogea, când în Transnistria ucis de Eugen Barbu care nu avea mai mult decăt 19 ani în acei ani şi deci nu avusesc timp să-şi termine stagiul de pregătire ca jandarm dar mi te să împuşte din proprie iniţiativă pe socrul lui Ion Caraion! Dar ce să facem acesta este nivelul de pregătire al dlui Preşedinte când îl găsim fie în compania lui Ion Caraion fie a lui Petru Dumitriu, amândoi suspecţi de a fi colaborat cu securitatea, instituţie atât de respectată azi de fostul prim-secretar de partid al regiunii Iaşi.

 

Nu aşteptam alte orientări din partea dlui Iliescu, mare admirator al actului de la 23 August, după dânsul probabil că am fi dispărut de pe suprafaţa pământului dacă nu aveam parte de jugul comunist pe care el, desigur, nu l-a simţit fiind favorit al regimului de tristă memorie, bolşevic.

 

Sincer, o scriu aici: L-am fi preţuit, cu toate limitele sale, pe tovul Iliescu dacă rămânea ce-a fost tov. şi nu se zbătea să ajungă domn. Dar a preferat să facă pe democratul, năpârlind deodată în forma unui comunist dizident apoi peste noapte social-democrat, întrecându-l pe tovul Pruteanu care din naţional-ţărănist astăzi e pedeserist, adică rebotezat social-democrat.

 

Eu visez la un preşedinte care să bată în masa cancelarilor apusului, să le demonstreze cine a fost mareşalul Ion Antonescu, de ce merită el să fie respectat de toţi.

 

Aşi fi fost alături de tovul Iliescu, dacă ar fi refuzat să se autonege şi ar fi fâcut lângă tovul. Verdeţ aceeaşi politică de care el prin fiinţa lui aparţine, când îşi deschide gura sau face primul gest.

 

Regret să o scriu, dl. social-democrat Ion Iliescu se aseamănă în ce priveşte relaţia sa privind pe Ion Antonescu, cu un om care după ce şi-a dus la groapă semenul, mai târziu se întoarce la mormântul său ca să-l mai scuipe odată.

 

Pe drept, se spune că învingătorii hotărăsc cine sunt criminalii de război, dar în acelaşi timp să ştie că au strânşi în jurul lor, pe bunii credincioşi care minţind li se închină: Vae Victis!

 

Ne mai rămâne să spunem câteva vorbe de soarta Finlandei din anii războiului cu atât mai potrivită a fi analizată cu cât destinul ei e cel mai apropiat de al României, numai că în această ţară oamenii au constituit un monolit de rezistenţă, nu au avut parte de politicieni  şi rege, trădători, ca noi românii. Este un postulat al istoriei: trădarea, mai târziu va fi răzbunată, chiar în alte împrejurări, alţii cred în intervenţia proniei divine.

 

În atitudinea poporului erou finlandez se va putea afla mereu râspunsul, ce s'ar fi întâmplat probabil cu ţara nostră România, dacă ea nu ar fi ales calea trădării.

 

De altfel, nu e de mirare că ziua de 23 August a ajuns o sărbătoare a eliberării neamului, ţinută atât de politicienii democraţi cât şi de comunişti, singura festivitate a regimului lor pe lângă 1 Mai.

 

Situaţia finlandeză era grea de tot, aliaţii îi impuneau armisiţiul fără condiţii, acceptat formal şi de Rusia Sovietică, practic însă în tratativele ruso-finlandeze existau o serie de condiţii imposibil de îndeplinit, de unde întreruperea lor.

 

Astfel la primul punct se cerea Filandei să rupă relaţiile cu Germania, să interneze sau să constrângă evacurea trupelor germane din nordul Finlandei cât şi navele germane aflate în porturile finlandeze.

 

Răspunsul trebuie să-l reţinem: cum puteau să fie constrânse trupele germane să părăsească ţara, de câtre guvernul finlandez? Singure armele finlandeze ar face-o dacă am admite că poporul finlandez ar fi capabil de un act neloial faţă de un aliat cu care a împărtăşit soarta schimbătoare a războiului. Iată o atitudine luată în râs la Ion Antonescu, atunci când el vroia să anunţe comandamentul german, de hotărârea lui, de a ieşi din război din cauză că vroia să fie loial faţă de aliatul său de ieri, că are intenţia să încheie cu Sovieticii armistiţiu. Interpretându-l ca pe un act nebunesc al mareşalului, autorii actului de la 23 August 1944, au făcut-o fără nicio remuşcare, fiindcă nu au înţeles sentimentul de înaltă conştiinţă umană a mareşalului, reacţie asemănătoare cu a poporului eroic finlandez, nefiind capabil de un act numit pe limbaj comun drept trădare.

 

 

Reparaţiile de război ridicate la suma de 600.000.000 dolari, pretenţii, de cedare a regimului comunist, i-au convins pe finlandezi că de fapt Rusia Sovietică vrea să paralizese întreaga viaţă economică a Finlandei, să robească ţara şi prin istovire să extermine poporul finlandez. Din toate punctele de vedere hotărârea guvernului finlandez (social-democrat) de a rupe tratativele de pace cu Rusia a fost mai mult decât îndreptăţită.

 

În articolul "Democraţia eroică a Finlandei şi cea prudentă a Americii (Feb. 11, 1944) de la început ne confruntăm cu declaraţia lui Cordell Hull că Finlanda trebuie să iasă din război, capitulând fără condiţii, la care reprezentantul legaţiei finlandeze la Washington a răspuns, chiar dacă Helsinki va fi şters de pe suprafaţa pământului, Finlanda nu va capitula.

 

Cordell Hull acuza guvernul finlandez de colaborare cu Germania dar se mai arată că deşi Statele Unite nu se afla în război cu Finlanda, intervenţia ei se datora unui interes politic şi militar, pe această cale americanii urmăreau ca Rusia să le pună la dispoziţie terenurile aviatice de unde puteau ataca Japonia, înţelegându-se ca ea însăşi să intre în războiul din Asia.

 

"Nimeni nu neagă" scrie Pamfil Şeicaru "că marea Britanie şi Statele Unite luptă pentru marile principii democatice, dar până acum nu am văzut decât Polonia sacrificată Rusiei Sovietice, negatoare a democraţiei, nu am văzut decât seria cedărilor celor două mari puteri democrate în faţa brutalei afirmări a imperialismului sovietic."

 

Iată, cum unui popor democrat care pune mai presus de orice, libertatea, i se cere de către Marea Britanie şi Statele Unite să lase armele şi să se pună la picioarele învingătorului, Rusia Sovietică: "Răspunsul demn al Finlandei, arată o mai înaltă concepţie a spiritului de libertate, de demnitate la micile naţiuni cari nu sunt dispuse să-şi negocieze sclavia preparată de Rusia Sovietică."

 

Rezistenţa Finlandei îi aminteşte maestrului alte file de istorie scrise cu litere de aur de o mână de oameni ce practicau nobilul cult al libertăţii: "Nu ştiu cum va judeca istoria tumultul confuz al acestor vremuri dar avem impresia că în ţinuturile nordice se repetă aceeaşi bătălie de la Termopile, când o mână de greci s'au opus singuri puhoiului Asiei. Şi atunci ideea de libertate, cultul personalităţii omului erau reprezentate printr'un popor restrâns ca număr iar ideia de masse prin imperiul persan. La 480 înainte de Christos, acum 25 de secole se înfruntau aceleaşi idei. Şi atunci grecii erau singuri în faţa Asiei. Şi nu puteau fi decât singuri, fiindcă numai acele cetăţi ale anticei Elade aveau cultul libertăţii, credeau în valoarea individualităţii umane, aveau idealul desăvârşirii personalităţii umane. Dar astăzi, în timp ce Finlanda democrată - cum nici Anglia sau Statele Unite nu sunt - îşi apără dreptul la o existenţă liberă, este îndemnată, este somată să capituleze, să-şi dee capul pe mâna călăului tocmai de cele două mari puteri democrate."

 

Şi finalul articolului sună patetic de dureros, aşa cum numai marele ziarist poate să-l atingă, aflat pe calea desăvârşirii: "Este cel mai trist moment din istoria modernă. Poporul finlandez îşi apără singur libertăţile democrate în faţa Rusiei Sovietice, iar marile democraţii se inspiră din gestul comod al procuratorului din Judeia, Ponţiu Pilat, se spală mâini de orice răspundere.

              Şi Pravda scrie: "Ceasul nimicirii finlandezilor se apropie.

              Democraţii se declară spectatori nevinovaţi."

 

Nebunia Finlandei se atribuie şi ignoranţei aşa numitului fascism şi influenţei şefului ei, politic şi militar, mareşalul Mannerheim, a cărui carieră examinată imparţial ne arată a fi a urmi patriot integru, prevăzător şi moderat.

 

La Moscova, miniştrii de externe al Statelor Unite, Anglei, Rusiei, la care se adaogă şi China adoptă un program de cooperare politic şi militar, în care declaraţia privind dreptul la suveranitate şi egalitate a tuturor naţiunilor mici şi mari, pare o literă moartă înainte de a se naşte.

 

Reţinem din articolul apărut în Curentul, Două atitudini (Febr. 26, 1944) ideia justă: "În acest război, deşi puntul de greutate este Europa, obiectivul final fiind Asia e firesc ca Rusia Sovietică să ducă lupta - sel puţin în partea ei finală - împotriva Marei Britanii şi Statelor Unite - realii ei adversari în stăpânirea Asiei."

 

Alături este redat punctul de vedere al şefului social-democraţilor finlandezi Tanner, angajat cu nobilul popor democrat în lupta cu apocaliptica forţă, negatoarea dreptului omului, Rusia Sovietică: "Ce avantaj ar avea ruşii de a ocupa milităreşte Finlanda? Nici nu mă pot gândi la urmări. Actele de sabotaj şi guerilla ar fi de o sută de ori mai importante decât în Norvegia şi Danemarca."

 

Şi Pamfil Şeicaru comentează: "Este o lecţie de curaj care aminteşte răspunsul dat de Leonida solului, la Termopile, când i s'a cerut capiularea finndcă altfel suliţele persane vor întuneca Soarele: 'Atât mai bine, ne vom bate la umbră!'."

 

Dar naţiunile mici, naţiunile eroice, naţiuni conştiente că dreptul la viaţă liberă nu se obţine prin temenele, prin acte din laşitate ci prin luptă, sunt marile creatoare ale forţelor morale cari totuşi domină planeta mai mult decât nesfârşitele hoarde înebunite de propria lor forţă.

 

Opusă discursului în care la tot pasul simţi abdicările Marei Britanii, opusă discursului dlui Eden, declaraţia dlui Tanner, te face să te întrebi dacă nu cumva Marei Britanii îi lipseşte ceea ce are mica Finlanda: "eroismul idei de libertate."

 

Imnul adus rezistenţei nobilei naţiuni finlandeze, ne determină să subliniem două fapte esenţiale proprii caracterului puternic al marelui ziarist Pamfil Şeicaru: El preţuieşte valorile acţiunilor eroice, cântărite pe talgerele spirituale ale inimii, cele interioare, idealuri nutrite şi de combatantul, distins cu ordinul Mihai Viteazu, în primul război mondial, calitate dominantă a scrisului său, comun cu a strămoşilor oieri din Şeica Mare.

 

În al doilea rând gândurile sale, în acelaşi timp se îndreaptă spre conducătorii politici ai poporului român, cărora după căderea Poloniei regizată de W. Churchill în persoană, le dă ca model pilda de sublimă existenţă morală a poporului finlandez, prevăzând că altminteri, prin laşitatea unui act ca cel de la viitorul 23 August, naţiunea română va cădea în robia Rusiei Sovietice şi îşi va pierde pentru mult timp libertatea şi posibilităţile de a-şi afirma personalitate ei uman-creatoare.

 

În "Unde duce politica de concesii" (Februarie 27, 1944)  maestrul dă încăodată măsura politicii seculare ruseşti, de unde imediat după ocuparea militară a României, bolşevicii recunoscându-se în oglinda marelui ziarist, din punctul lor de vedere, s'au considerat îndreptăţiţi să-l condamna pe Pamfil Şeicaru la moarte, bine înţeles, în absenţa lui, fiind plecat din ţară din 9 August 1944: "Stalin este succesorul legitim al politicii lui Ivan al III-lea, Ivan cel Groaznic, Petru cel mare, Ecaterina II-a, Alexandru I, Alexandru al II-lea, al întregului şir de ţari executori ai unei politici de imperială expansiune a Moscovei.

 

Pentru a înţelege politica lui Stalin, repetăm mereu, este nevoe să cunoaştem istoria Rusiei. Şi nu există om politic englez care să nu cunoască istoria Rusiei istorice de la Ecaterina II-a şi până astăzi. Cu atât mai mult W. Churchill e obligat s'o uite, cel puţin cât durează strâmtorile politico-militare ale Marei Britanii."

 

Articolul "Rechizitoriul marilor ipocrizii" (10 Julie 1944) continuă să se ocupe de soarta fără de ieşire a Finlandei. După principiile americane, nu îi rămâne acestei ţări decât capitularea, şi respectivele condiţii de viaţă nu i le va oferi decât Rusia Sovietică. Nu mai există nicio îndoială Rusia Sovietică vroia să anexese Finlanda alături de ţările Baltice ca pe o republică ce trebuia să existe în cuprinsul Rusiei, lucru şi mai evident după ce Statele Unite ca gaj al loialităţii faţă de Rusia Sovietică au sacrificat Finlanda, de unde acesteia nu-i rămâne decât să lupte pentru o libertate pe care Rusia i-o refuză iar anglo-americanii consimt acest refuz. În atare condiţii primul ministru al Finlandei Linkomies a vorbit poporului cu gravitatea reţinută a marilor decizii: "Trebue să ne apărăm ţara, întregul nostru popor liber şi independenţa noastră.

Trebue să ne apărăm viaţa noastră familiară şi valorile spirituale moştenite de la părinţii noştri.

Trebue să ne apărăm tot ceea ce face viaţa demnă de trăit. Dacă nu am proceda aşa nu am avea decât o singură alternativă: capitularea.

Rostesc acest cuvânt nu ca o simplă presupunere, căci ştim că Uniunea Sovietică cere capitularea Finlandei. După o capitulare ni s'ar dicta o pace care în mod sigur nu ar ţine seamă nici de cele mai elementare drepturi ale poporului finlandez. O asemenea capitulare ne-ar lăsa fără de apărare, pradă discreţiei inamicului. Într'o clipă am pierde tot ceea ce poporul nostru a clădit în curs de secole. Din anumite părţi s'a susţinut că s'ar putea obţine noi condiţiuni de pace mai avantajoase în cazul când oameni noi ar fi aduşi la conducerea ţării. Şi această presupunere este neîntemeiată. Dacă se ştie acest lucru, nu mai poate exista nici un fel de alegere. Ca bărbaţi liberi şi femei libere trebue să luptăm pentru prezentul şi viitorul poporului nostru atât timp cât avem forţa suficientă."

 

Cutremurat, Pamfil Şeicaru comentează: "Parcă citim o paignă din Tit Liviu evocând cele mai patetice momente din Istoria Romei.

 

Mă întreb: cum va încadra lupta marilor democraţii istoricul de mâine când va confrunta Finlanda cu renegările oportuniste ale celor cari duc lupta pentru dreptate, pentru libertate, contra tuturor opresorilor?

 

Un mic popor prin însăşi lupta lui alcătuieşte rechizitoriul marilor ipocrizii. Avem o singură ţintă călăuzitoare: de a apăra Finlanda şi poporul finlandez de pieirea ce le ameninţă.

Iată ce va reţine istoricul de mâine din faza actuală a războiului."

 

Iată cazul Finlandei exprimat cu gravitatea lucrurilor simple, lăsându-ne în suflet regretul că în acele zile de unice decizii, românii nu s'au putut uni pentru a apăra tot ceea ce face viaţa demnă de a fi trăită.

 

Din contră, l-au părăsit pe mareşalul Ion Antonescu, singurul care ar fi putut salva România, visând la ajutorul anglo-american care ca pe un gaj de loialitate faţă de Rusia Sovietică au sacrificat Estul Europei, inclusiv România.

 

Dar nu şi Finlanda, ţară ce şi-a luat riscul să continuie lupta până la capăt.

 

Acest mesaj îl cuprind ca pe un leitmotiv articolele din 1944 ale lui Pamfil Şeicaru, publicate în Curentul, el nu a fost ascultat şi spre nenorocirea României o mână de politicieni români conduşi de un rege subdotat intelectual, au ales o altă cale, a armistiţiului fără condiţii, gândindu-se la propriile interese şi nu al poporului român, a cărui misiune era să-şi apere, după model finlandez de la pieire, valorile moştenite de la părinţii lor.

 

Nu putem încheia acest capitol fără să nu ne referim la câteva articole în care ne apare pe prim plan vizionarul şi marele scriitor. Desigur geniul multilateral e o zestre a spiritului său creator, posibil a fi perceput în fiecare rând scris de el, autentică pecete a stilului său, inconfundabil, totuşi uneori el este depăşit prin predominarea metaforismului şi a figurile de stil comparative, care dă contururi noi descrierilor, sondajul în adâncimi are loc, mai mult în domeniul invenţiei imaginative proprii scriitorului cum sigur a fost cu multă dăruire şi tot atât talent, Pamfil Şeicaru.

 

Ne oprim deci la "Noul Baal" (Ianuarie 27, 1944) articol în care autorul consideră că   problema poloneză a fost rezolvată de aliaţi în favorul Rusiei Sovietice deci "ŕ la sovietique" ceea ce a provocat reacţia presei confruntată cu deosebitele concesii făcute de anglo-americani Rusiei. Se poate susţine că Anglia a renunţat la tot, în folosul Rusiei.

 

E citat scriitorul politic de prestigiu, Queiroz, după acesta venise clipa că popoarele trebue să se hotărască pentru salvarea Europei sau pentru triumful domniei comunismului.

 

Plecând de la tema pretenţiilor teritoriale ale Rusiei Sovietice şi a cedării anglo-americane, având ca subiect principal îngroparea Poloniei, după cum o considerau chiar sovieticii, pentru a ajunge la obiectivul nostru să redăm o bună parte a părţii finale, fără nicio retuşare din partea noastră, de altfel nici nu intră în obiceiul nostru să facem aşa ceva: Cartea "Problemele leninismului" revizuită în 1939, lămureşte oricui continuitatea unei politici, logica unei atitudini neschimbate. Stalin şi-a mărturisit fără ascunzişuri ţelurile lui politice. Este oare vinovată Rusia Sovietică dacă popoarele Europei se complac într'o imagine ideală, dacă refuză să înţeleagă realitatea dinamică rusească? Nici măcar nu şi-a dat osteneala să amorţească vigilenţa popoarelor Europei, ele s'au adormit singure, cu toate avertismentele date, care nu îngăduiau nicio legănare într'o iluzorie siguranţă. Toate popoarele Europei sunt egal ameninţate de Rusia Sovietică, rând pe rând vor fi înghiţite: Polonia, Ţările Baltice, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Jugoslavia, Grecia fiindcă limită nu se poate pune nesaţiului spaţial al Rusiei prin pacte, prin declaraţii solemne ci prin rezistenţă hotărătă care ar afirma voinţa de libertate a popoarelor.

 

Milenii a luptat spiritul elino-roman împotriva jertfelor omeneşti aduse sanguinarului zeu fenician Baal. Statuia zeului, de aramă, când era înroşită bine de foc, îşi deschidea gura şi printr'un dispozitiv special, monstrului ce personifica zeul nesăţios de vieţi omeneşti i se svârleau de vii copii, fecioare, ca ofrandă. Împotriva acestei cruzimi fără precedent în istoria idolatriei, au luptat religia mozaică, seninătatea regligiei eline şi romane. După două mii de ani de creştinism, credeam dispărut cultul lui Baal. Şi iată că Rusiei Sovietice, noului Baal i se dau în sacrificiu popoare întregi.

 

       Astăzi noul Baal vrea Polonia, mâine Finlanda ...

 

Şi Marea Britanie şi Statele Unite cred că pot acoperi urletele victimelor nevinovate cu declaraţii, cum făceau preoţii lui Baal, psalmodiind ritualul fenician?

 

În articolul "Albina georgianului" (Februarie 9, 1944) Letonia împreună cu lituanii din America, protestează contra reformei constituţionale sovietice prin care îşi simt existenţa ca stat în pericol.

 

În Oct. 1939, când Rusia a anexat cele trei republici Baltice, preşedintele Roosevelt nu numai că nu a vrut să recunoască faptul împlinit, dar a păstrat cele trei legaţii şi a protestat vehement împotriva samavolnicului act sovietic. O telegramă anunţa că reprezentantul Letonei protestează împotriva alipirii republicii de către Moscova şi o alta din Stockholm aduc plângerea lituanilor în legătură cu intenţia Rusiei de a fura ţării lor libertatea. Estonia era în aceeaşi stare şi a protestat ceva mai devreme.

 

Lituanii consideră că cererea lor se baza pe principiul Chărţii Atlanticului, de altfel sprijiniţi de lituanii din Statele Unite au înaintat o petiţie în care subliniau că au dreptul la libertate, datorită credinţei lor faţă de principiile democratice respectate în tot timpul istoriei lor.

 

Ţările Baltice manifestau o mare îngrijorare privind reforma constituţională din Rusia, deoarece păstrau amintiri tragice din anul 1939, de când şi-au dat seama că pentru Moscova ce înseamnă suveranitatea altor naţiuni, blestemate să fie vecine "acestui Stat căpcăun al libertăţii popoarelor".

 

Totuşi Moscova nu înfruntă Charta Atlanticului, din contră o omagiază, întrebuninţând mijloace adecvate pentru a obţine hotărârea pretinsă de Rusia Sovietică.

 

Urmează relatarea despre "Albine georgianului": "Se socoate - dintre cele 180 de popoare câte compun Rusia Sovietică - georgienii ca cei mai mincinoşi. Odată un giorgian născocitor ca un tarasconez, a spus că a văzut o albină cât o căciulă. Atunci a fost întrebat cum intră această albină în stup, când are loc aşa de micuţ pe unde ar putea pătrunde. Georgianul a răspuns cu seninătate: se mai căzneşte, se face mai micuţă, o mai bagă în stup, îndesând-o cu mâna stuparul, dar de intrat trebue să intre, că nu voi rămăne eu de ruşine pentru atâta lucru.

 

Cum se potrivesc interesele imperialiste ale Rusiei Sovietice cu Charta Atlanticului, cum vor putea fi conciliate aceste interese co noţiunile de libertate, de suveranitate naţională e greu de prevăzut. Dar Stalin este georgian şi de potrivit va trebui să se potrivească, doar n'o să rămână de ruşine ţarul tuturor popoarelor Rusiei."

 

Voi termina analiza mea cu "Lenin îl ratifică pe Stalin" (August 9, 1944) ultimul articol de fond al Curentul scris de P. Şeicaru pe ziua când a părăsit ţara pentru totdeauna.

 

Cum ne vom da seama maestrul descoperă un Lenin inedit, pe care se grăbeşte să ni-l desvăluie ca un mare îndrăgostit de carte, ce era şi, el adeseori se erija în descoperitorul unor comori uitate, şi îngropate între copertele învechite ale unei cărţi.

 

Fără îndoială, Stalin fără să se îndepărteze de idealul revoluţiei, practic a reprezentat interesele Rusiei de totdeauna. În toate acţiunile sale din 1939 Stalin a urmărit să refacă frontierele Rusiei ţariste cu teritoriile pierdute prin faptul că Rusia nu a mai participat alături de Anglia şi Franţa la încheierea păcii din 1919. Tot marele dictator a pregătit faza napoleoniană a naţional-bolşevismului, în mâinile căruia revoluţia nu însemna decât un instrument prin care Rusia Sovietică a câştigat un prestigiu internaţional cum nu a avut-o nici sub Alexandru I, adversarul lui Napoleon.

 

Respectivele schimbări au determinat un contrast izbitor faţă de utopistul revolutiei mondiale cum era socotit Lenin şi realismul, activ, lucid al lui Stalin: "Ne oprisem la ideia că Lenin ( † 1924) este mai puţin stăpânit de năzuinţele istorice ale Rusiei, mai exact: nici nu le-a împărtăşit vreodată ori Stalin s'a identificat cu aceste năzuinţi până a devenit cea mai ameninţătoare încarnare a  idealurilor naţionale." (Datorită acestei erezii, Lenin îşi ocupă pe mai departe locul în mausoleul din Piaţa roşi de odinioară, pe când Stalin a fost dat afară ca recompensă că a redus ideea revoluţionară la o problemă vitală a Rusiei, la urma urmelor, de fapt, e marele binefăcător a mamei Rusii. În treacăt, mai amintim, că pentru întreţinerea corpului neînsufleţit al lui Lenin, ruşii nefiind în stăpânirea conservării mumiilor, cum erau vechii egipteni, la subsolul clădirii s'a instalat o adevărată uzină a cărei funcţionare costă statul zis democrat de astăzi, o sumă fabuloasă, incă o dovadă că despărţirea Rusiei de idealurile lui Stalin e mai mult decât trecătoare).

 

Dar după lectura cărţii "Les amours de Lenine" de André Beucler şi G. Alexinski, va trebui să ne schimbăm părerile despre acest personaj. Lucrarea a apărut în 1938 iar documentele inclusiv scrisorile au fost declarate autentice după ce au fost de-aproape studiate de unul din autori Grigore Alexinski, fost deputat al partidului muncitoresc social-democrat din Petrograd şi prieten personal al lui Lenin din vremurile grelelor lupte.

 

Lenin a fost căsătorit cu Nadejda Constantinoa Krupskaia, una din cele mai active membre ale partidului muncitoresc, social-democrat rus, o tovarăşă se nu putea să satisfacă necesităţile lirice şi romantice ale lui Lenin. (Să se observe că partidul bolşevic revoluţionar al lui Lenin se numea social-democrat, confuzie prin care ar exista o legătură între acest partid comunist şi social democraţia cm s'a desvolţat în Europa ca o reacţie principală îpotriva tocmai a organizţiilor de tip totalitar, bolşevic. Diferenţa între ele este descisivă şi constă în faptul că social democraţia europeană acceptă sistemul parlamentar burghez, în consecinţă se desvoltă ca orice partid al democraţiei capitaliste, pe care caută să o reformeze din interior, pe când social democraţia bolşevică distruge statul burghez şi instaurează o orânduire bazată pe lupta de clasă şi dictatura proletariatului, de unde  între cele două orânduiri socialiste nu există nicio compatibilitate. Subliniez acest lucru deoarece dl. Ion Iliescu a dat să se înţeleagă privitor la înscrierea PDSR-ului în internaţionala socialistă, un fapt cât se poate de întemeiat, de altfel şi în statele apusene se află la putere partide social-democrate. Nu mai că nostalgia unora este repede stinsă, atunci când vom spune că partidele burgheze social-democrate ca cel din Germania sau Spania de astăzi, nu au nicio legătură cu social-democraţia leninistă, din toate punctele de vedere metamorfoza politică a dlui Iliescu şi a mulţi partizani din partidul său, schimbare din funcţia de prim-secretar de partid al regiunii Iaşi cu cea de preşedinte al unui stat burghez capitalist de origine social democrată, nu poate fi etichetată de vechii lui tovarăşi şi decât ceea ce este, o namaipomenită trădare.

 

De unde se poate înţelege prietenia recentă arătată lui Mihai I, după ce ani de zile l-a tratat cu adevărat ca pe un duşman de clasă. (Îi leagă pe amândoi binefacerile actului de la 23 August, în care să recunoaştem trădarea fostului rege este una istorică, pe când schimbările de cloare ale dlui Iliescu, cel puţin deocamdată, nu depăşesc nivelul unor simple găinării politice.)

 

Deci, se explică legăturile amoroase ale lui Lenin cu o doamnă din marea aristocraţie rusească, simpatizanta unui revoluţionarism diletant, al cărei nume nu e dat, fiind (în 1938), încă în viaţă.

 

În corespondenţa dintre ei, Lenin îşi descarcă nu numai inima dar şi unele dorinţi, în împrejurările date imposibil de realizat. Astfel în legătură cu războiul italo-turc din 1911, Lenin consideră că "noi" avem nevoie de Strâmtori, visul de totdeauna al ţarilor ruşi. În acest sens ar fi vrut să fie pentru un timp statistician al Zemstei de la Constantinopol sau la un Buyuk Dere oarecare. Şi maestrul adaogă: "Pentru un fanatic al revoluţiei marxiste, asemenea năzuinţi apar de neînţeles, pentru un rus ele sunt fireşti, am putea spune chiar năzuinţi organice".

 

În continuare, Lenin visează să reunească slavii într'o Federaţie şi ar avea puternica dorinţă de a creia un imperiu în care să-şi petreacă vacanţele cu doamna respectivă, rămasă nenumită, într'o ţară subtropicală, sub un palmier, mâncând portocale şi să ieie ceaiul moscovit cu lămâile lui.

 

Se recunosc în visele lui Lenin aceleşi utopii imperialiste, mult mai ambiţioase decât ale ţarilor: "De ce am fi surprinşi că bolşevismul sub conducerea neînduplecatului Stalin evoluiază spre un naţional-bolşevism, revoluţia mondială nefiind decât un instrument mânuit fără egal? Toate atitudinile politicii sovietice faţă de Finlanda, de ţările Baltice, de Polonia, de România sunt expresii ale permanenţelor de direcţie ale Rusiei, care indiferent de regimul social, rămâne neschimbată în substanţa ei istorică." (Ne aflăm la 9 August, era ultimul semnal de alarmă pe care Pamfil Şeicaru, îl dădea unor politicieni deveniţi surzi faţă de realităţile vremii).

 

Din toate aceste cauze în istoria Rusiei Stalin, va fi o figură mai dominantă decât Lenin. (Dacă statuile marelui dictator au fost scoase de pe soclul lor, el alungat din mausoleul pe care l-ar fi meritat cu prisosinţă, e o acţiune zadarnică, atâta timp cât figura lui Stalin e cinstită în inimile ruşilor, iar de-acolo maestrul are dreptate, în istoria Rusiei îl domină pe Lenin).

 

În faţa înaintării ruseşti, ce vor opune Aglia şi America ideii slave mobilizate de Moscova? Libertatea, respectul drepturile omului va crea starea de spirit ca forţă capabilă să se opună ideii slave în mers?

 

Deocamdată se răspunde negativ, dar în anii exilului Pamfil Şeicaru îşi va da seama tot mai mult, că principiul naţionalităţilor e mai puternic decât ideea slavă, astfel că îl va opune tot mai mult, Statului totalitar sovietic, pe care în cele din urmă îl va zgudui din temelii, dacă nu va izbuti chiar să-l dărâme.

 

Iată ultimele rânduri ale articolului scris în 9 August, Lenin ratifică pe Stalin, zi în care fără să bănuiască acest lucru, marele ziarist va părăsi pentru toteauna ţara lui dragă, România: "Stalin face politica Rusiei, păstrând utopiile pentru naivitatea partenerilor. Şi Lenin nu l-ar desavua".

 

La capătul prezentării mele se poate constate că din cele 97 de articole de fond semnate de P. Şeicaru, adunate în exil într'un volum, apărute în Curentul anului 1944, m'am ocupat doar de o parte dintre ele, destul totuşi să schiţez în esenţialul lor, problemele principale abordate de marele ziarist în ce aveau mai bun, mai caracteristic.

 

Fostul combatant din primul război mondial a devenit cronicarul celui de al doilea şi după cum am spus-o la început, preocupările-i se îndreptau spre cei pe care încă din 1943 îi considera învingătorii războiului, deci analizele sale priveau pe aliaţii anglo-americani şi Rusia Sovietică. Într'un singur articol "Declaraţiile dlui von Ribbentrop" (Aprilie 9, 1944) ministrul de externe german, caută să liniştească pe români considerând că retragerea trupelor germane şi ale armatei proprii este de natură strategică, şi promite că soldaţii Reichului vor apăra cu dârzenie pământul ţării noastre.

 

Bineînţeles că schimbarea sa de orientare nu se bazează pe o prea mare admiraţie, ci urmăreşte atitudinea mai ades gata să cedeze tovarăşului de luptă, Rusia Sovietică.

 

Scopul său a fost să scrie adevărul, chiar cu preţul vieţii sale, ştiind că dacă ai lui nu-l prea ascultau şi astăzi ne întrebăm acuzator: De ce? În schimb duşmanii erau atât de bine informaţi încât după ocuparea României de ruşi, l-au condamnat la moarte, căci prea erau dure drepte, descrierile sale. A spus tot ce se putea spune, inclusiv despre coaliţia monstruoasă dintre marile puteri democrate şi bastionul comunismului, Rusia sovietică şi astfel a prevăzut matematic, cu o luciditate nu de toate zilele catastrofa României odată cu căderea ei sub jug rusesc.

 

Se poate spune, fără teama de a greşi, cunoştea ca nimeni altul Rusia, aceeaşi în spirit ca cea a ţarilor, astfel că le-a descris metodele de procedură, mereu neschimate, de a subjuga o ţară: "Soarta românilor din Basarabia şi Bucovina, acum câţiva ani, a fost o lecţie teribilă pentru toţi românii, căci metoda bolşevică rămâne totdeauna aceaşi, întâi o asigurare solemnă a libertăţii şi a independenţei, apoi ocupaţia efectuată de armata sovietică apoi sosirea G.P.U.-ului şi odată cu aceasta, lichidarea intelectualilor, deportarea în Siberia a femeilor şi copiilor, mizeria masselor. Şi ca încheiere, încorporarea Statului în Uniunea Sovietelor."

 

După cum se poate constata prin trăirea sau lectura lor, relaţiile politice se schimbă de la o zi la alta, pâinea caldă a ziaristului dar misiunea sa, nu se opreşte aici, în caz că are chemarea vrednică a meseriei. Ori cum arată exemplele lui Pamfil Şeicaru, el caută să adâncească natura fenomenelor, să le evidenţieze firul conducător, ceea ce nu e chiar întotdeauna uşor, de multe ori se întâmplă ca el să fie mascat de evenimentele, pentru noi senzaţionale, dar pentru istoric de valoare secundară; în această operţie de căutător al adevărului intervine geniul ziaristului, har pe care maestrul l-a posedat cu prisosinţă, îl putem evidenţia în activitatea lui fiind prezent în fiecare articol şi lucrare mai vastă a sa.

 

Mărinimia cu care ne-a dăruit din prinosul său sufletesc, prin pana sa mereu în efervescenţă ca nobilul gheizăr al inimii însăşi, până la urmă la lumina în care s'a realizat dacă nu s'au adunat cei chemaţi, el n'a pierdut nimica, păgubaşi sunt cei ce din tot ce-a pus pe hârtie nu s'au putut adăpa cum din undele clare ale nui izvor, purificându-se, să se facă mai înţelepţi şi în acelaşi timp mai buni.

 

Rămâne o durere de-acum aparţinând istoriei minicioase faptul că semenii săi de neam l-au împroşcat cu noroi, fără să-i tulbure, bineînţeles, Soarelelui. Se poate lăuda însă, c'a participat la masa celor aleşi, că un scriitor de talia lui Liviu Rebreanu l-a lăsat nemuritor în Gorila, prin personajul său Toma Pahonţu şi astfel i-a ridicat o statuie vrednică să-şi ocupe şi ea locul într'o Walhală a spiritului creator românesc.

 

Nu-mi rămâne decât să propun publicarea în ţară nu numai al acestui volum dar aşi fi de părerea că ar merita să fie editată întreaga operă a ziaristului, de unice proporţii, Pamfil Şeicaru.

 

Personal, mă bucur că în exil am putut să corespondez cu dânsul şi să-i simt influenţa binefăcătoare prin tot ce mi-a scris cu aceeaşi dăruire de sine, ea singură de altfel poate defini un om între oameni, amintindu-mi că de fapt, a împărtăşit soarta unui Prometeu modern pătimind că, de la Zei a purtat lumină spirituală semenilor nerecunoscători, care au fost şi fraţii săi de neam.

 

Sunt sigur, va veni ziua când urmaşii săi îi vor cinsti, după cum merită, inestimabila sa operă.

 

De câte ori îi recitesc scrisorile îmi trece pe dinaintea ochilor pictura celebră: Bonjour, monsieur Gauguin!, die acelaşi mare artist. E un salut prin care artistul se contopeşte cu raiul naturii din jur, deşi nu mă priveşte, îi simt prezenţa care-mi oferă co pe potirul deschis în albastrul său marin odăjdiile unei flori cereşti şi mă îndeamnă cu ea să-mi întâmpin prietenul ca pe senior al scrisului cu acelaşi salut înarpiat, ca o jerbă de foc transmis, crater spre înălţimile ce nu sunt dacât ale sale, împărtăşindu-mi-se: "Bonjour, domnule Şeicaru!"

 

Şi de-aici din aceste cuvinte mereu rostite, cum se faureşte fiecare nouă dimineaţă şi încep să se arate toate minunile, mereu aceleaşi dar totdeauna altele, se exprimă solii Veşniciei dintr'o revedere petrecută în Spirit pur: Bună ziua, domnule Şeicaru!