Scrisoarea (31) din 1 Februarie 1979 de la Pamfil Şeicaru
Dragă Ovidiu, nu înterpreta îndelungata mea tăcere: pe ziua de 25 a plecat fratele meu şi am rămas singur. Cum sunt din felul meu de a fi veverosimil de neîndemânatec se mai adaugă şi vârsta cu unele ipoteci fizice. Ca să-mi ridic poşta trebuie să cobor şi să urc 20 de trepte, dar oricât aş face pauză de la o treapă la alta ca să răsuflu, cand am izbutit să urc ultima treaptă inima se resimte. Ca medic vei înţelege ca cei 85 de ani ce îi voi avea la 18 Aprilie şi necazurile care nu m'au ocolit mai ales de când am ieşit din ţară pe ziua de 10 August 1944, compatrioţii au ţinut cu orice preţ să multiplice loviturile piezişe. În Aprilie 1968 soţie mea a murit după un an şi trei luni, de suferinţă (canzer la oase n.n.de fapt de un cancer la sân metastazat difuz în oase) împlneam ?? 48 de ani de cămin, pierdeam ca un aviator aripa dreaptă. am avut momente când aveam senzaţii că mă prăbuşesc în vid, norocul că sora mea izbutise să obţie paşaport şi să vină în ultimele trei luni fiind nelipsită de la sanatorul unde era soţia mea. Întoarcerea de la cimitir, obesesia gropii în care acoperită de pământ rămânea aceea care a fost în curs de 48 de ani nelipsită şi curojoasă lângă mine în momentele decisive, m'a chinuit nopţi în şir. Şi ultima lovitură a fost la începutul anului 1978, moartea surorii mele, a cărei prezenţă o simt ...
Am primit acea emoţionantă spovedanie a avocării tatălui subliniind cu atâta gingăşie de fiu recunoscător de unde ai moştenit şi idealismul şi pasiunea pentru tot ce este frumos şi nobil.
Cu tristeţă şi păreri de rău nu am fost în stare să-ţi rspund cum simţeam nevoia. Nici nepoatei mele nu i-am scris. Rămas singur să fac faţă măruntelor nevoi s'a adăogat şi starea de depresiune pe care mi-o provoacă întârzierea apariţiei cărţii. Cauza? Institul de Studii politice şi istorice care acoperă cheltuielile imprimării, cumpărând pentru difuzare 2000 ecemplare a însărcinat pe un profesor universitar să verifice şi să pună la punct textul. De zece luni a început dar în ritm de melc. Eram sigur după promisiunile făcute că la 20 sau 25 Februarie totul va fi terminat şi volumul apărut. Ori va fi sper la 20 Martie. Vei înţelege starea mea sufletească şi îmi vei ierta întârzierea răspunsului. Îţi adaug ceva. Un tânăr abonat la Curentul a găsit printre lucrurile tatălui său, Emil Maur, gazetar şi el de la Galaţi, o carte poştală cu data de 1 Septembrie 1913 trimisă de mine în care îi lăudam o poezie care din volumul trimis mi-a plăcut mai mult. Aveam 19 de ani şi eramsecretarul de redacţie al unei reviste ce apărea la Bârlad "Freamătul". Am făcut o copie şi ţi-o trimit. Acum după atâţia ani. Am citit cu oarecare emoţie învăluită în melancolia atâtor ani departe de ţară, pribeag, bătrân, această mărturie a începuturilor mele. O vei, pune la dosarul prieteniei.
Primeşte o caldă îmbrăţişăre de la
Pamfil Şeicaru
Note şi Comentarii
Maestrul se scuză de îndelungata sa tăcere dar cum fratele său a plecat acasă el a rămas singur ori în această stare pe lângă faptul că e atât de neverosimil de neîndemânatec se mai adaogă şi unele ipoteci fizice. Astfel pentru poştă trebue să coboare şi să urce 20 de trepte şi cu toate că se oprete la fiecare, de unde le ştie şi numărul exact, când urcă ultima treaptă inima se resimte. Desigur eu am să-l înţeleg ca medic, că cei 85 de ani care-l aşteptau la 18 Aprilie şi necazurile ce nu l-au ocolit mai ales de când şi-a părăsit ţara în 10 August 1944 iar compatrioţii au ţinut cu orice preţ să-i multiplice loviturile piezişe.
Îşi aminteşte de acel Aprilie 1968 când soţia i-a murit, împlineau 48 ani de căsnicie, şi el pierdea ca un aviator aripa lui dreaptă. În acele zile când avea senzaţia că se prăbuşeşte în vid, spre norocul lui, Veguţă, sora lui a primit paşaport şi a stat ultimele trei luni lângă el. Nopţi în şir l-a chinuit gândul că şi-a lăsat soţia în groapă, acoperită de pământ în timp ce ea 48 de ani i-a fost o tovarăşă curajoasă, l-a sprijinit în momentele decisive cele mai grele. Şi ultima lovitură a primit-o la începutul anului 1978 odată cu moartea surorii sale a cărei prezenţă o mai simte.
Fără îndoială, amintirile maestrului mă mişcau deoarece ele veneau din inima lui atât de însingurată atunci când gândul îl ducea la finţele dragi, care rând pe rând l-au părăsit.
Poate fără să-şi dea seama marele ziarist îşi deschidea sufletul cel mai intim înaintea mea, ceea ce mă determina să mi-l simt tare apropiat. Tata Tiberiu, murise in România în Iunie 1975 neîmplinind vârsta de 75 de ani, şi i-am suportat greu pierderea fiindcă pe lângă părinte îmi era cel mai bun prieten, în cel mai ales înţeles al cuvântului. La scurt timp a intrat în viaţa mea Pamfil Şeicaru care încetul a reuşit să joace întrucâtva rolul tatălui pierdut, lucru simţit şi de el atunci când în scrisori mă apostrofa cu "fiule" cuvânt repetat şi de sora lui, Veguţa, dr. Virginia Şeicaru, e drept că ea mă punea lângă cel de al doilea fiu al lor, Vasile Dumitrescu, ceea ce nu mă prea încânta.
De altfel, între tatăl meu şi Pamfil Şeicaru erau înrudiri evidente, fiecare se arăta un îndrâgostit al cărţii, practicant al cultului pentru adevăr, bine şi frumos dar asemănările se referau şi la atitudini minore cum ar fi neverosimila neîndemânare şi plăcerea de a repeta unele întâmplări din viaţă, ceea ce cum eram destul de sever cu oamenii îi atrăgeam atenţia că mi-o spunea nu ştiu a cătea oară. Dar tata îmi răspundea blând, explicându-mi că sunt singurul său partner de discuţii şi de altfel îi pica atât de bine să mi-o spună, încăodată. Din aceleaşi motive şi nu din cauze de "ramoleală" după cum se poate constata, maestrul uneori se repeta cum era în cazul lui Nae Ionescu şi nu puteam să-l trag de mânecă nu mai că el avea scuza nenumăratelor scrisori pe care le primea, dar e iar de luat în seamă că de câte ori relua câte-o problemă adăoga aspecte noi, spre deosebire de cei ce repetă mecanic aceeaşi chestiune fără nici un adaos, mereu neschimbată în conţinutul ei.
ăţăîşâŞÎ
Faptul că relaţiile noastre erau de altă natură decât cele obişnuite de la cunoştiinţă la cunoştiinţă, se datora şi realităţii că ajuns la o vârstă mai înaintată maestrul regreta că nu a avut şi un băiat, pe cinstea căruia putea să conteze în problemele ce-l înteresau, de pildă, editarea ultimelor sale cărţi, la care ţinea atât de mult.
Pote şi datorită acestui regret maestrul îmi scria următoarele: "Am primit acea emoţionantă spovedanie a evocării tatălui subliniind cu atâta gingăşie de fiu recunoscător de unde ai moştenit şi idealismulul şi pasiunea pentru tot ce este frumos şi nobil".
Dar în aceeaşi scrisoare marele ziarist îmi face o mărturisire mai mult decât importantă când scrie: "Rămas singur să fac faţă măruntelor nevoi s'a adăogat şi starea de depresiune pe care mi-o provoacă întârzierea apariţiei cărţii. Cauza? Institutul de Studii politice şi istorice care acoperă cheltuielile imprimării, cumpărând pentru difuzare 2.000 exemplare a însărcinat pe un profesor universitar să verifice şi să pună la punct textul. De zece luni a început dar în ritm de melc. Eram sigur după promisiunile făcute că la 20 sau 25 Februarie totul s'a terminat şi volumul apărut. Ori va fi - sper - la 20 Martie".
Nu e greu să descifrăm textul maestrului, după cele afirmate de dânsul, Finlandizarea Europei urma să apară pe cheltuiala celor din ţară, cel puţin aşa era promisiunea şi pentru realizarea acestui deziderat lucrarea lui Pamfil Şeicaru a intrat pe mâna cenzurii din România, un politruc cu rangul de profesor universitar promise ordinul să blocheze manuscrisul respectiv, mult prea antirus, pentru a fi publicat sub auspiciile vreunei instituţii reseriste, cu profil comunist. Maestrul o numeşte precis: Institutul de ştiinţe politice şi istorice, o atare instituţie nu există în Germania, miroase de la depărtare a creaţie de stat totalitar, într'un sistem democrat politicul şi istoricul nu aveau nicio legătură directă. Nu e greu de ghicit, comuniştii români şi-au atins scopul, au pus mâna pe o lucrare fundamentală a lui Pamfil Şeicaru, acestuia i s'ar putea imputa că a avut prea mare încredere în fraţii săi de neam, de fapt lupi mascaţi în miei turbaţi. Cine putea să intermedieze acest negoţ din care nu va pierde decât Pamfil Şeicaru, neîndoios Vasile Dumitrescu "fiul cel bun" şi mărinimos, a jucat un rol important în dispariţia manuscriselor maestrului, deci la comiterea unei crime de ordin spiritual.
Ne vom mai ocupa de această problemă după ce ultimul act al tratativelor se va consuma, într'altă parte, oricum vom putea anticipa şi să susţinem că modul cum s'a procedat în cazul lui Pamfil Şeicaru e o dovadă că "idip-indentul" Ceauşescu era omul Kremlinului, toată politica sa îndreptată spre Vest a fost făcută cu aprobarea ruşilor, pentru a arunca nisip în ochii adversarilor americani, în cele dintâi.
Se poate deduce că cel mai important manuscris al lui Pamfil Şeicaru scris în limba română, Finlandizarea Europei, a ajuns pe masa unui profesor universitar angajat al Institului de ştiinţe politice şi istorice, din Bucureşti, deci fără îndoială a existat şi ar putea să fie găsit în beciurile acestei instituţii, numai că nimeni nu va sufla o vorbă, în această afacere murdară se va adopta politica lui "nu ştui". Printre actele aflate în stăpânirea securităţii nu s'ar putea desconspira numele agentului Vasile Dumitrescu, cel ce a avut grija să moară atunci când oamenii şi mai ales apărătorii lui Pamfil Şeicaru ar fi avut mai mare nevoie de el?
În aceeaşi scrisoare, pentru a mai însenina atmosfera creată, maestrul îmi scrie că un tânăr colaborator al Curentului a găsit printre lucrurile tatălui său, Emil Maur, o carte poştală cu data de 1 Septembrie 1913, trimisă de P. Şeicaru în care-i lăuda o poezie din volumul publicat, pe care autorul i l-a dăruit, poezie ce i-a plăcut mai mult. Maestrul avea 19 ani, şi era secretarul unei reviste ce apărea la Bârlad "Freamătul". Sunt în posesia cărţii poştale, în facsimil, pe care pentru valoarea ei documentară o voi reda mai jos. Dar prin ea nu numai că se certifică începuturile literare ale marelui ziarist, dar îi demonstrează un real talent de exeget al poeziei, plin de sensibilitate şi percepţie critică. Reproduc rândurile maestrului din scrisoarea de faţă: "Am făcut o copie şi am să ţi-o trimit. Acum atâţia ani. Am citit cu o oarecare emoţie învăluită în melancolia atâtor ani, departe de ţară, pribeag, bătrân, această mărturie a începuturilor mele. O vei pune la dosarul prieteniei". Ultima remarcă o înterpretez că în numele prieteniei ce ne leagă îmi va fi dat să deschid ceea ce se va numi dosarul lui Pamfil Şeicaru. Îmi atribuie şi în alt loc această datorie de onoare pe care o satisfac în cartea de faţă.
Îiată cartea poştală de care vorbim.
Pamfil Şeicaru către Emil Maur, Galaţi, 1 Sept. 1913
Iubite dle. Maur,
Peste măsură de impresionat citind frumoasa Dv. poezie, "Dor de soare" nu mă pot opri de a vă trimite câteva rânduri mulţumindu-i poetului pentru neţărmurita mulţumire sufletească pe care mi-a procurat-o:
Din raiul scump n'a mai rămas o floare
E frig în urma soarelui apus,
Iar dorurile - păsări călătoare -
În ţara caldă-a viselor s'au dus.
Prin mijloace restrânse ai putut prinde toată pioşenia pe care o simţi când gândul îţi vântură cenuşa visurilor de ieri. Fiecare vers are o deosebită putere de a sugera complexitatea sentimentelor ce formează fondul emotiv al poeziei. Şi ce frumos şti să faci să culmineze în ultimele două strofe răsufletul abea simţit al speranţei încă în agonie: "Aştept un soare-nouă primăvară", continuând pe calea apucată şi prinzând simfonia sentimentelor şi sentimentul cel mai intens prinzând pe toate celelalte, evocându-le. Să fiţi întodeauna sincer. Căci atunci cititorul se poate coborî în inima-i îndurerată, cu poetul alături.
O prietenească strângere de mână
Pamfil Şeicaru
Iată o analiză pur estetică aparţinând tânărului de 19 ani demonstrând cunoaşterea unei poezii, nu atât simbolistă, cât reprezentând specificul creator al Moldovei de jos, în anii când marele Bacovia îşi pregâtea publicarea primului volum de poezii "Plumb", întâmplată în 1914, când primul război mondial a împiedecat receptarea ei de către ceilalţi români; dar după cum o arată şi descrierea epistolei lui P. Şeicaru, ea era prezentă în sângele compatrioţilor săi, fenomen bazat pe o apriorică percepţie bacoviană. Drept urmare exegeţii de poezie vorbesc în acest caz de maniera simbolistă de a crea frumosul poetic ori dacă nu vrei să te pierzi în vagul speculaţiilor ceea ce, de fapt, se atribuie poetului este practica misterului răscolitor al unei adevărate simfonii a sentimentelor, resultatul e prins de cercetarea acestora şi niciodată nu urmează logica rece a raţiunii, după cum o declară "expresionistul" Lucian Blaga în poezia manifest: "Eu nu strivesc coroana de minuni a lumii", prima din Poemele luminii. Deaici se poate deduce absurdul clasificărilor la care se opresc, în mod pedant criticii, încercând să-l adpteze pe poet unui pat al lui Procrust care nu-i decât formula subiectivă şi discutabilă a fiecăruia dintre ei, atraşi, cu orice preţ, de spectrul originalităţii.
Aceste aspecte sunt valabile şi pentru activitatea de început literară a lui Pamfil Şeicaru, atunci când ea e numită una de tip semănătorist, conform dispreţului, prin nimic justificat, aruncat asupra respectivului curent, mai ales, de urmaşii proletcultişti ai criticului E. Lovinescu. La urma urmelor, noi nu contestăm orientare a lui P. Şeicaru spre ţăran şi ţărănism ceea ce îi dă dreptul să fie considerată semănătoristă dar nu mai dacă redăm curentului respectiv strălucirea pe care o merită, ea fiind dedicată valorilor perene ale creativităţii specifice româneşti în care se cuprind toate practicile stilistice ale simbolismului dacă prin ele se înţeleg descifrările unei enigme poetice întrebuinţând Cuvântul Logos, ca taină a metaforei echivalentă unor deschideri ale minunilor. Doar printr'o astfel de perspectivă, revenită la origini, deci lărgită după cum îi este felul, poate fi conceput sămănătorismul-simbolist al lui P. Şeicaru, după atare criterii nu există decât poezie bună şi non poezie, orice încercare de a găsi un al treilea criteriu nu ne este dat decât dacă recurgem la o apologetică mai mult decât falsă, discuţia despre poezie întrece cu mult pe cea despre subiectul ei, nu rar omis cu totul.
Şi ar mai fi de adăogat că unii specialişti în literatură îşi transformă domeniul de activitate în câmpuri de bătălii purtate între poeţi, în timp ce în realitate, esenţa drumului lor spre Parnas îi unifică în numele unui Ideal comun închinat Frumuseţii desăvârşite, în adevărul şi binele pe care-l întrupează.
Astfel trebue înţeles şi marele talent al ziaristului nostru, tocmai fiindcă l-a posedat şi pe cel literar, manifestat independent la începuturile carierii sale, i-a permis să urce în vârful piramidei ca unul din marii publicişti ai culturii româneşti dacă alăturea de Eminescu nu era chiar primul dintr'o pleiadă de multe spirite înzestrate.
În acest sens, literatul şi criticul Pamfil Şeicaru a posedat o pregătire temeinică nu altfel cum va fi şi a ziaristului a cărui activitate ca începe în 1918, astfel că aşazisul semănătorist cunoştea cât se poate de bine şi pe criticii simbolişti ai vremii, din această cauză avea un bagaj de cunoştiinţe cum puţini contemporani ai săi, şi el îi va da tot dreptul să critice mai târziu Pseudoistoria literară a lui Călinescu, îşi îndeplinea o sfântă datorie faţă de valorile culturii noastre şi nu pregătea, cum susţineau gurile rele cu chipuri schimonosite coborâte din tablourile lui Hieronymus Bosch, ale fraţilor lui de neam, un nou şantaj !!?? În atare momente am zice că Pamfil Şeicaru a fost prea mare pentru ţara noastră mult prea mică pentru a-i înţelege idealurile. Nu este singurul în atare situaţie iar în ce priveşte episodul anticălinescian pornit de maestrul nostru vom reveni asupra lui în aceeaşi parte a treia, a prezentei cărţi.
Scrisoarea (32 ) din 12 Febr. 1979 de la Pamfil Şeicaru
Dragă Ovidiu, bătrâneţea care începe să-şi arate tristele ei ipoteci începe realmente la 80 de ani şi de fiecare an care se crestează pe răboj începi s'o simţi. Activitatea intelectuală îţi întreţine intacte funcţiile cerebrale. La 85 de ani nu simt nici o scădere a memoriei, a ideaţiei, a curiozităţii de a şti, o cere acest organism prin natura lui leneş. Dacă nu mănânci stomacul protestează, îţi cere imperios să-l alimentezi. Dar câţi oameni n'ai întâlnit care să stee întro cafenea în faţa unei ceşti goale, ore întregi, fără să aibe curiositatea de a citi măcar un ziar, stau şi privesc în gol. Fără îndoială că inima motorul întregului organism mă preocupă. Am fost la Opriş acum o lună şi jumătate. Foarte amabil mi-a spus că nu trebuie să dramatizez, este o inimă de 80 de ani şi mi-a dat medicamente de luat una dimineaţa şi alta seara. Pe la mijlocul lui martie mă voi duce din nou şi îi voi spune cum mă resimt urcând cele 30 de trepte şi le urc făcând pauze. Încerc o mare, descurajantă tristeţe, dar cum încep să lucrez, citit şi scris îmi regăsesc elanul. Ţi-am citit scrisoarea trimisă publicaţiei Acţiunea românească. Sunt de acord cu dta în ce priveşte valoarea lui Ion Cârjă. Fratele lui mi-a trimis la cererea mea teza lui de doctorat, în drept public. Hărţuit cum am fost şi mai sunt încă, nu am avut răgazul să scriu un articol în Curentul, dar sper că voi găsi timp liber să recitesc lucrarea şi să-i conturez valoarea. Frumoasă caracterizarea emigraţiei: "Îmi pare ca o navă rătăcită pe mare lipsită de un echipaj de bord care să aibă puterea necesară de a o aduce la ţărm". Numai că echipajul nu are nici busolă şi nici formaţia necesară, marinari de improvizaţie. Ambiţii cât vrei, retorică goală de idei şi impostură în bună parte. Mă întrebi de apariţia cărţii; profesorul va da în curs de zece zile ultimele pagini aşa că în martie lucrarea va fi în librării. Nu mă îndoiesc că va fi remarcată de presa germană. Situaţia în Iran s'a clarificat: război civil. Eu înclin să cred că armata va obţine victoria. În Arabia Saudită sunt unele preludii de contaminare iraniană. Fireşte în dosul acestui islamism stă Moscova, dar jocul acesta este periculos pentru Kremlin; în cuprinsul imperiului sovietic sunt turco-mongolii peste 90 de milioane. Nu trebuie să uităm pe Tamerlan, învingătorul lui Baiazid care a fost un îndepărtat descendent al lui Gengis Khan. În Siberia majoritatea strivitoare a populaţiei este islamică. Acum războiul civil din Iran deşteaptă pe Americani şi vor fi constrânşi să-şi dee seama că al treilea război mondial a început. Te rog, dragă Ovidiu, să continui tradiţia tatălui tău. Ai o accentuată sensibilitate şi talentul de a-i da expresie literară.
Te îmbrăţişez
Pamfil Şeicaru
p.s. Am întârziat să-ţi trimit scrisoarea dar cum am primit azi 26 ultima dtale scrisoare nu regret că-ţi pot răspunde imediat. Suporţi greu singurătatea şi de aici starea sufletească: melancolie, tristeţi nostalgice, regretul de a fi părăsit ţara, toate îşi află izvoarele în greaua adaptare la ceea ce este soarta bătrânilor, când eşti încă tânăr. La 80 de ani, singurătatea este climatul vărstei, cum viitorul este sub semn permanent de întrebare. Te refugiezi în trecut şi simţi cum din ungherele tainice ale memorie retrăieşti momente pe care le uitaseşi. Prezentul? Un provizorat căruia nu cutezi să-i dai termene lungi până la staţia terminus. Omul este un animal cu o exepţională putere de adaptare la bătrâneţe. În ce priveşte situaţia internaţională evoluiază în sensul pe care îl prevăd: răfuiala între China şi Rusia. Atacul Chinei împotriva Vietnamului este o lecţie pe care o dă Americanilor şi Europei Occidentale. De zeci de ani lumea liberă este intimidată de forţa militară a Rusiei sovietice tot acceptând de dragul Detantei. China obligă Rusia să-şi pună la încercare forţa cu care tot ameninţă: este deschisă problema Pacificului. O aşteptam. Aş vrea să te întreb; nu ai putea lua un concediu de 2 săptămâni şi să vii la Dachau. Ar fi un prilej pe la 15 Martie când sper, însfârşit să-mi apară cartea. Eu bătrânul aş putea să te contaminez cu optimismul meu. Ai sta la hotel şi am lua masa împreună. Ce zici de propunere?
Te rog scrie la maşină ca să savurez scrisoarea
Îmbrăţişări
Pamfil Şeicaru
Note şi Comentarii
În rânduri scrise de la inimă la inimă, maestrul se plânge de bătrâneţea care începe să-şi arate tristele ipoteci, realmente de la 80 de ani. Totuşi constată că nu simte nicio scădere a funcţiilor cerebrale, memoria şi ideaţia îi este intactă, păstrată curiozitatea de a şti dar inima motorul principal al întregului organism îl preocupă. A consultat pe cardiologul recomandat de mine, dr. Opriş din Muenchen, care l-a liniştit că nu trebuie să dramatizeze are o inimă de 80 de ani. I-a dat medicamente şi peste o lună îl va consulta din nou. Impresionează mărturisirea maestrului care înzestrat cu o activitate cerebrală demnă de a fi socotită un miracol al naturii, se plânge de scăderea forţei sale fizice într'un mod caracteristic pentru un om ce ar fi gata să înfrunte şi moartea: "Mă resimt urcând cele treizeci de trepte - înmulţirea lor de la 20 corespunde unei slăbiciuni mai accentuate în care intră la socoteală şi anumite trepte neobservate anterior - şi le urc făcând pauze. Încerc toruşi o mare descurajantă tristeţe dar cum încep să lucrez, citit şi scris, îmi regăsesc elanul".
Am primit, după decesul său, de la Viorela, fiica sa, o fotografie a maestrului, executată de dânsa înainte ce câteva zile de moartea sa. O public în această carte, alături de cea pe care mi-a dat-o chiar maestrul, prima pe ultima pagină a volumului întâi, pe cea de a doua aşezată chiar în fruntea cărţii, în loc de orice prezentare a marelui personaj. În aceasta de acum maestrul e luat din profil, şade într'un fotolui, adâncit în lectura unei cărţi groase, poate chiar Epopeea bizanţului de Schulumberger, deschisă larg în mâinile sale. Dacă în planul al doilea e prins aspectul unei camere destul de sărăcăcioasă, marele ziarist îşi depăşeşte condiţia materială, cu un creion în mână - ca o sabie a luptătorului - notând ce-l înteresează, trăieşte într'o lume a sa ideală, oferindu-i din proprie veşnicie. Cultul cărţii, izvorul studiilor sale îl transfigurează şi îi împrumută o unică dimensiune spirituală. Maestrul e stăpânit de elanul creatorului, acela ce învinge, după cum mi-a scris deficienţele sale fizice, cuvinte atât de caracteristice pentru activitatea lui Pamfil Şeicaru încât le-am pus ca un nobil comentariu să însoţească în mod definitoriu respectiva poză a maestrului.
Şi parcă pentru a ne coborî în zilnicul evenimentelor, obiectul cercetărilor sale de o viaţă se grăbeşte să risipească orice nimb de idealizare, sau speculaţii filozofice, când ne asigură că aşa cum există oameni care stau într'o cafenea ore întregi în faţa unei ceşti privind în gol, fără să citească măcar un ziar, toată activitatea sa cerebrală e cerută de organismul uman, prin natura lui, leneş. Aşa cum dacă stomacul dacă nu-l alimentezi protestează, cere imperios să-l alimentezi, se întâmplă cu nevoia spirituală a creerului. În aceste rânduri maestrul îşi reduce scrisul la un impuls interior care-l conduce, operează în mod principal ca instinct, de unde se defineşte nietzschenianismul său, slujind acea voinţă la putere spirituală, întocmai cum păianjenul plasa şi-o ţese ori albina umple fagurii cu miere, prelucrând polenul florilor aromitoare. Nu se pune niciodată întrebarea lui, De ce? cu ce scop? aşa cum alimentezi stomacul, dai hrană spirituală creerului. De-aici se poate explica şi admiraţia lui P. Şeicaru pentru Nicolae Iorga, o adevărată uziniă creatorare, căruia i-a dedicat câteva pagini memorabile, la care vom reveni.
Urmându-şi activitatea publicistiră îmi remarca o scrisoare trimisă ziarului Acţiunea românească din New York, condusă de fratele lui Ion Cârjă şi mă asigură că este de acord cu valoarea ce-o atribui lui Ion Cârjă autor al primelor cărţi, scrise în exil, asupra temniţelor comuniste din ţară având drept scop lichidarea înaltei clase a intelectualităţii române şi a celei ţărăneşti, prima întitulată semificativ "Întoarcerea din Infern" (1969), a doua "Canalul morţii" (1975), apărute primul în ed. Dacia, Madrid al doilea în ed. "Acţiunea românească" New York. Fiu de moţ, părinţii lui, Iov şi Judifca, au emigrat în Statele Unite de unde s'au întors acasă după câţiva ani, cei doi copii, al doilea Ion Cârjă, născându-se în Statele Unite, erau cetăţeni americani. Cu toate acestea, comuniştii l-au arestat pe Ion, şi au avut curajul să-l treacă prin marile lor închisori, de la Aiud cu celebra ei Zarcă până la Canalul Dunărea-Marea neagră, aşa că mai târziu obligaţi fiind să-l elibereze, abea ajuns la New York Ion nu a avut linişte până nu şi-a pus pe hârtie toate groaznicele mărturii inclusiv chinurile sale dar şi ale altora, şi fiindcă era dublat de un talent scriitor, a reuşit să le redea în toată autenticitatea lor, mai mult decât zguduitoare. Din păcate, la puţin timp după publicarea volumelor sale, Ion Cârjă se stinge în urma unei boli sangvine de sistem, de o malignitate cu o evoluţie aproape acută.
Maestrul îmi scrie că la cererea sa, fratele lui, Nicolae Cârja i-a trimis teza sa de doctorat în drept public, despre care speră căşi va putea găsi răgazul să scrie în Curentul, un articol, după ce o va citi conturându-i valoarea.
Totodată îmi comunică un lucru îmbucurător că profesorul va da cărţii sale în curs de zece zile un verdict pozitiv şi astfel "Finlandizarea Europei" va putea să apară în luna Martie, şi nu are nicio îndoială că va fi remarcată de presa germană. După cum bine se observă maestrul e dus cu vorba fiindcă "Finlandizarea Europei", în care spera să apară până în ultima zi a vieţii sale, nu va vedea lumina zilei până astăzi.
Ţinând cont că P. Şeicaru datorită vârstei, se găsea fizic în imposibilitatea de a se deplasa pentru a-şi da seama de mersul tipăririi cărţilor sale, în acest sens avea nevoie de un intermediar pentru a duce manuscrisul la editură dar respectivă se putea ocupa şi cu trimiterea lui în România pentru a-l cenzura un profesor universitar de la Institutul de ştiinţe politice şi istorice, unde nu ne e greu să admitem că zace în cine ştie ce sertar dacă nu a fost cumva distrus. Şi iar putem să susţinem, fără să ne temem că am greşi, intermediarul cu autorităţile române era chiar, fiul de al doilea, samariteanul, desigur fals, pe lângă bătrânul Şeicaru, Vasile Dumitrescu, noul proprietar al Curentului din exil. Se pune întrebarea pe banii cui?
Mai departe o să ne vină greu să descifrăm enigma manuscriselor lui P. Şeicaru, după moartea sa dispărute şi asta fiindcă principalul împricinat cunoscut, Vasile Dumitrescu, a păstrat o totală tăcere asupra problemei manuscriselor rămase după dispariţia maestrului. Ceea ce ne face, în aceastâ conjunctură misterioasă, să fim siguri că manuscrisele în fruntea cărora era mereu citată "Finlandizarea Europei" au existat în româneşte, în timp ce traducerea în germană sau engleză n'a existat niciodată, în orice caz nu avem nicio dovadă că s'ar fi întreprins vreo acţiune în acest sens. Iată, cum datorită bunei credinţe a marelui ziarist că în România comunismul şi-a schimbat faţa criminală, era o simplă autoiluzionare, prin care se vedea încercuit şi la Dachau şi la Bucureşti de mâna forte a unui regim totalitar ce-şi urmăreşte interesele până la absurd, scopul lui a fost atins, marele ziarist şi scriitor Pamfil Şeicaru nu mai prezenta prin scrisul său nici un pericol pentru stăpânii iliciţi ai României, tot restul nu mai avea nicio importanţă pentru ei.
Cu această ocazie ne vom referi la o altă iluzionare a maestrului, privind colaborarea sa la o vârstâ înaintată cu presa germană, odată ce publicaţiile şi ziariştii germani erau dresaţi în aşa fel încât să nu tulbure cu nimic prietenia ruso-germană, în slujba căreia se aflau angajaţi indiferent de partid, politicienii zilei. Astfel, în Curentul din Sâmbătă 11 Febr. 1978 - e de nevoie să ne împrospătăm de data aceasta memoria - se publică două articole apărute în presa din Republica Federală Germană, referitor la lucrarea lui P. Şeicaru: Dunărea fluviu a cinci mări, din care reţinem remarca ultimă a ziaristului Nicolas Benekiser din articolul "Un emigrant despre politica României" încheiate cu următoarele cuvinte: "Lucrarea exilatului român este demnă de citit, chiar dacă este mai mult polemică decât o analiză sistematică (Frankfurter Allgemeine Zeitung din 3 XI 1975). Remarca surprinde, cel puţin, fiindcă lucrarea marelui ziarist se referă la date precise istorice, incontestabile. Ceea ce numeşte ziaristul german polemică, sunt adevărurile scrise despre acţtiunile Rusiei ţariste şi apoi ale celei comuniste asupra cărora nu mai insistăm. Pe scurt, ruşii au plătit cu bani grei pe turci, să nu realizeze acest Canal, cam pe vremea când Ion Ghica era bei de Samos, pe când mai recent în anii lui 70', Rusia preconiza crearea unui canal Dobrogea să lege Rusia cu Bulgaria. Toate aceste realităţi etichetate drept polemici ne arată că ziariştii germani sunt dominaţi de politica americano-germană să nu supere cu nimic pe marele vecin din răsărit, orice adevăr exprimat putea să irite pe ruşi, era taxat drept polemică şi nu un studiu sistematic în care se insista să se ţină seama şi de interesele popoarelor subjugate de Rusia sovietică. Am insistat asupra acestui aspect pentru a se constata cât de neîntemeitate erau speranţele maestrului că va fi colaborator al presei germane, antirusismul său oricât de documentat istoric nu avea şansa de a fi admis într'o epocă în care alianţa cu Rusia bolşevică stătea pe primul plan al politicii Germaniei de vest. Presa Germaniei deşi liberă în aparenţă, constituia o citadelă ideologic închisă, in care nu pătrund decât cei verificaţi să nu tulbure apele orientălilor oficiale.
Exemplul meu se referă în continuare la un eveniment la care nu am participat decât în prima lui parte, Se ştie că în presa germană după Dec. 1989 ca în cea franceză de altfel, a fost publicat cazul unui ungur care a fost bătut cu sălbăticie de locuitorii români din Tg. Mureş. Iată însă că realitatea era alta: nu un ungur a primit o bătaie soră cu moartea ci un român identificat ca nume şi persoană. Fiindcă lucrurile erau clare ca lumina zilei oficialităţile şi partidele politice româneşti prin reprezentanţii lor au cerut o revenire asupra evenimentului, conform realităţii, dar atât ziariştii germani căt şi cei francezi, democraţi nevoie mare, au refuzat să revie asupra erorii lor mai mult decât evidentă.
Reacţia unui grup de români din exil a fost provocată de apariţia lui Mircea Dinescu într'un film german de televiziune tratând despre pitorescul obiceiurilor ţărilor dunărene. La un moment dat interlocutoare sa i-a amintit de barbaria românului care l-a bătut, rănindu-l grav pe un ungur la Tg. Mureş. La care M. Dinescu, gândindu-se că adevărul l-ar pune rău cu nemţii, în graţiile cărora a intrat după revoluţie, a tăcut molcom şi s'a ferit să dea un răspuns. Am văzut această scenă aşa ca sutele de români aflaţi în Germania. De-aici au început protestele, ratându-l pe Mircea Dinescu ca pe un trădător al cauzei drepte româneşti căci prin intervenţia lui la un post de televiziune german ar fi pus la punct odată pentru totdeauna jocul măsluit al ziarelor germane şi franzese care refuzau să-şi recunoască vina. S'a ajuns la redacţia ziarului german cu pricina şi acesta fiindcă nu a avut încontro a recunoscut că românii au dreptate dar au recurs la un subterfugiu ilegal, ştiindu-se că în toate rectificările responsabilitatea cade pe cei ce au răspândit o ştire falsă deci ei erau obligaţi să publice gratuit textul prin care-şi anunţau propria eroare. Dar ca să scape cu faţa curată au susţinut că fiecare cuvânt transmis cere o sumă care în final se ridica la mai mult de 200.000 mărci.
În atare condiţii, banul stăpânul societăţilor apusene i-a scos din încurcătură pe nişte ziarişte certaţi cu cea mai elementară deontologie profesională.
P. Şeicaru îmi mai propunea să-mi iau un concediu şi să-l vizitez la Dachau, tocmai pe ziua de 15 Martie când îi va apărea şi cartea mult aşteptată. Cu aceea ocazie spera ca el bătrânul să mă contamineze cu optimismul său, atunci când constata că suport greu singurătatea de unde starea mea sufleteascâ: "melancolie, tristeţi, nostalgie, regretul de a fi părăsit ţără", toate îşi aflau îzvoarele în greaua adaptare, la ceea ce este soarta bătrânilor, când eşti încă tănăr. Şi continuă: "La 85 de ani singurătatea este climatul vârstei, cum viitorul este sub semn permanent de întrebare, te refugiezi în trecut şi simţi cum din ungherele tainice ale memoriei retrăieşte momente pe care le uitaseşi. Prezentul? Un provizorat căruia nu cutezi să-i dai termene lungi până la staţia terminus. Omul este un animal cu o excelenţă adaptare la bătrâneţe".
E adevărat, îndemnurile maestrului erau ca un balsam sub acţiunea binefăcătoare a căruia toate rănile sufletului meu chiar dacă nu se închideau de tot, cel puţin un timp nu le mai simţeam atât de dureroase. Iata de pildă finalul scrisorii de faţă, imposibil să nu-ţi meargă până în suflet, mângăindu-l: "Te rog dragă Ovidiu să continui tradiţia tatălui tău. Ai o accentuată sensibilitate şi talentul de a-i da o expresie literară".
Scrisoarea mea din 12 Aprilie 1979, provocată de un articol al maestrului publicat in Curentul, în care-şi arată simpatiile faţă de monseniorul Bârlea şi Eu-geniu Lovinescu amândoi catolicizanţi, iconoclaşti ai culturii tradiţional ortodoxe româneşti.
Giessen 12 Aprilie 1979
Multe Stimate dl. Pamfil Şeicaru,
De ziua Dvoastră de naştere vă doresc, ca unui Nestor al scrisului românesc, la mulţi ani, sănătate, putere de muncă şi împlinirea tuturor idealurilor şi viselor spre care năzuiţi.
Aş minţi dacă v'aşi scrie că m'a lăsat indifent faptul că n'aţi confirmat primirea tezei mele de docent, mai ales că v'am scris motivele ce m'au determinat să v'o trimit.
Dragă Maestre,
când am început frumoasa noastră correspondenţă, împreună cu dna Veguţa am fost de acord că stăm pe poziţii tare diferite, dvostră apropiindu-vă de ţară, eu depărtându-mă de ea propulsat de stăpânii ei roşii. Şi cu toate acestea am crezut că ne putem respecta şi mai ales iubi.
În numele acestor principii îmi permit să vă scriu că în ultimul timp anumite lucruri depăşesc total capacitatea mea de înţelegere.
Că părintele Bârlea în fiţuica lui otrăvită perspective este orbit de ura zavistei popilor papistaşi (nu altfel ca Luther sau Loyola) asta în ultimă analiză o înţeleg, dar ca dvoastră să ajungeţi să atacaţi ortodoxismul citându-l pe Lovinescu, cunoscut ca urbanist, cosmopolit şi diletant într'ale culturii, asta n'o mai pricep. Îmi scriaţi odată că în 1941 aţi atacat pe Călinescu pentru Istoria literaturii române de la origini pănâ astăzi, ca fiind străină de neam. Nefiind un duşman al acestei cărţi, din contra, îmi pun întrebarea însă unde este consecvenţa dvostră când se ştie că G. Călinescu în a sa Istorie a literaturii n'a făcut decât să imortalizeze cele mai mari nulităţi, membrii fideli ai cenaclului Sburătorul, ceea ce sigur nu au fost nici Tudor Arghezi şi nici Ion Barbu.
Eu cred că pe undeva Dumnezeu a transformat omenirea într'un turn Babel, odată ce am ajuns să nu ne mai înţelegem parcă fiecare vorbeşte o limbă păsărească. Nu luaţi cele ce v'am scris ca o critică ci doar ca pe o durere izvorâtă din inima unui învins şi ratat.
Încăodată vă doresc tot binele şi numai succese, al Dvoastră
Ovidiu Vuia
Îată şi răspunsul:
Scrisoarea (33 ) din 21 Aprilie 1979 de la Pamfil Şeicaru
Dragul meu, îţi răspund cu o întârziere la ultima scrisoare, obligat să îţi dau unele lămuriri menite să înlăture înterpretări nedrepte.
Te-ai supărat că nu am dat răspunsul la trimiterea lucrării ştiinţifice în specialitatea pe care o ai în domeniul medicinei, M'am găsit în faţa unei lucrări scrise într'o limbă care din nefericire, spre paguba mea îmi este străină. Eu citesc cărţi apărute în limbile franceză, spaniolă şi chiar italiană. În domeniul psihiatriei nu am absolut nicio pregătire. Prin 1912 citind o nuvelă de Leonid Andreev "Gândirea", care dădea un caz: un medic a pregătit simularea nebuniei cu toată luciditatea şi la un moment dat îşi dă seama că a trecut linia de demarcaţie între simulare şi nebunia autentică. Atunci, încercat de curiozitate am citit o carte "Počtes et nevroses" care examina devastările intelectului primite de alcool (Edgar Allen Poe) vinul (Hoffmann) opium, haşiş şi alte droguri. Am mai citit o lucrare a doi profesori de boli nervoase de la facultatea de medicină din Paris. Simplă curiozitate intelectuală care nu putea să aibă nici o urmare dat fiind totala mea ignoranţă într'un domeniu aşa de complicat. S'au mai adăogat şi o serie de necazuri, de amărăciuni care rimau tare dureros cu vârsta mea prea înaintată care, cum este natural îşi arată dureroasele ipoteci. Liniştindu-mă puţin am meditat la o soluţie obligatorie faţă de un prieten al "Curentului". Iată ce cred că este de făcut: cum fac toţi autorii de lucrări cu caracter pur ştiinţific, scriu în rezumat conţinutul lucrării pentru a stimula curiozitatea. Îmi trimiţi textul scris la maşină şi îmi vei înlesni să brodez un articol, menit să apară în "Curentul" fără să fie pusă prea în evidenţă nepregătirea mea. Te rog să accepţi această soluţie.
Scrii că atât sora mea cât şi eu suntem înclinaţi spre ţară. Exact, dar nu confundăm regimul impus de capitularea fără condiţii care a predat ţara Rusiei sovietice. Ea s'a întors în ţară după un an şi trei luni ştiind că sfârşitul i se apropie, dar căutând să mă mintă că se va întoarce, în timp ce îşi lua rămas bun de la prieteni spunându-le "nu ne vom mai revedea niciodată". Imediat ce s'a întors s'a dus la satul Ciolpani (20 km depărtare de Bucureşti) ca să-şi aleagă locul în cimitirul satului. Era înclinarea ei către ţară. La 10 August anul acesta împlinesc 35 de ani de când am trecut frontiera, dar rădăcinile mele sufleteşti sunt prea adânci ca să fi devenit un desrădăcinat. Toată activitatea mea în emigraţie stă mărturie a dominaţiei ce o exercită ţara mea asupra gândirii mele. Îţi arăţi supărarea că dau o importanţă Blajului criticând biserica ortodoxă. Acestea sunt concluziile la care am ajuns din îndelungatele cercetări făcute asupra acestei instituţii. Nu confund credinţa religioasă a poporului român cu ierarhia bisericii. Să nu uiţi problema secularizării averilor mănăstireşti care stăpâneau o treime din proprietatea şi bunurile ţării iar veniturile mergeau în Grecia. Exploatarea ţărănimii era o permanentă renegare a lui Isus. În greceşte aghios = înseamnă sfânt. Ţăranii români auzeau cum călugării greci se tot numeau între ei aghios şi le-au dat numele de aghiuţă = drăcuşori, tare împieliţaţi. În revoluţiile din Valahia şi Moldova din 1848 care au însemnat introducerea la unirea principatelor, nu figurează nici un inalt ierarh al bisericii ortodoxe. Figurează însă un biet preot de sat Şapcă din Oltenia. Califici pe Eugen Lovinescu drept un superficial. Sigur că n'ai citit Istoria civilizaţiei moderne a României. Sunt în măsură să apreciez această carte. Te rog să ceri lui Traian Popescu să-ţi trimită "Istoria partidelor politice: naţional, ţărănist şi naţional-ţărănist". Introducerea pe care am făcut-o are 120 de pagini în care am concentrat toate lecturile mele în legătură cu problema Statului, ca să-ţi înlesnească acceptarea afirmaţiei mele de a fi în măsură să apreciez obiectiv lucrarea de sinteză a lui Lovinescu. Superficial nu poate fi un autor care a publicat următoarele monografii: Grigore Alexandrescu, Negruzzi, Asachi, Istoria Junimismului 2 Volume, plus seria de volume asupra producţiei literare. Licenţiat în litere trecând latine şi greaca, a tradus pe Tacit etc. Vei recunoaşte că nu i se poate aplica epitetetul de superficial.
În cursul săptămânii care vine vei primi "Curentul" care îţi cva înlesni să cunoşti în parte necazurile mele. Te rog să crezi că nu sunt de loc plăcute, la vârsta mea dusă după o activitate de la 1918 April şi până azi, deci 61 de ani, toate aceste necazuri. Dar ce ne este scris în frunte ne este pus. Şi înainte de a încheia lunga mea epistolă, mă simt obligat să-ţi amintesc că la Orşova am construit o mănăstire, biserica poartă numele mamei mele, Ana. Nu este construită cu subscripţie publică ci din produsul inimii mele şi este ridicată în memoria camarazilor mei ale căror oase stau la temelia României mari. Şi este ortodoxă. Nu s'a scris în cele trei ziare pe care le aveam "Curentul" "Evinementul" şi "Rapid" de mănăstirea de la Orşova. Nu faci publicitatea în tovărăşia unei rugăciuni. Doar in albumul "Curentul" făcut de redacţie în 1943 s'a publicat fotografii ale mănăstirii. Nu confund credinţa părinţilor mei cu ierarhia bisericii ortodoxe. Îmi revendic dreptul de a rosti ceea ce cred în toată libertatea. Închei cu un "Christos a înviat".
Cu aceleaşi sentimente
Pamfil Şeicaru
Note şi Comentarii
În cele dinţâi, maestrul consideră că m'am supărat fiindcă nu mi-a răspuns în legătură cu lucrarea mea ştiinţifică de specialitate pe care i-am trimis-o. Astfel, se scuză că nu înţelege limba germană, el citeşte în franceză, spaniolă şi chiar italiană. În domeniul psihiatrei nu are nicio pregătire, prin anul 1912 citise o nuvelă "Gândirea" de Leonid Andreev care descrie cazul unui medic pregătit să simuleze nebunia cu toată luciditatea, ca la un moment dat să-şi dea seama că a înebunit de-abinelea. Mai citise el şi alte cărţi de psihiatrie totuşi nu puteau să-i alunge ignoranţa într'un domeniu atât de complicat. Învingându-şi o serie de necazuri, a meditat la o soluţie obligatorie faţă de un prieten de delicată sensibilitate şi colaborator al "Curentului". Astfel, îmi propune să fac un rezumat al conţinutului lucrării şi el o să brodeze pe marginea lui un articol fără să fie pusă prea în evidenţă nepregătirea lui.
Am rămas surprins de propunerea maestrului deoarece eu i-am trimis teza mea de habilitare în urma căreia mi se decerna titlul de docent, din calda prietenie pe care i-a port, aşa cum i-aş fi trimis-o şi tatălui meu, mort cu câţiva ani mai înainte în 20 Iunie 1975.
Deci, m'am grăbit să-l liniştesc pe marele ziarist că nu are rost să-şi facă atâtea probleme în legătură cu materialul trimis în germană, fiindcă din partea mea nu m'am gândit nicio clipă ca tocmai dânsul să scrie un articol despre el, cum în general nu vroiam publicarea lui. Îi mulţumeam pentru soluţia dată dar nu e de nevoie să recurgem la ea, în intenţia mea a fost să-i trimit un omagiu pentru a cunoaşte cel puţin formal, munca depusă de mine în domeniul patologiei creerului. În acest mod nu s'a mai pus problema unei intervenţii din partea "Curentului", articolul programat nu a mai apărut finndcă u-i găseam rostul, şi desigur aveam dreptate.
În aceeaşi scrisoare maestrul se opreşte la observaţia mea că de la începutul corespondenţei noastre am stabilit împreună cu dna Veguţa că stăteam pe poziţii diferite, dânşii se apropiau de ţară pe când eu mă îndepărtez de ea propulsat de stăpânii ei. Dar e cazul să sublinieze că apropierea lui de ţară nu e faţă, de regimul impus de capitularea fără condiţii care a predat ţara Rusiei bolşevice. Sora lui s'a întors acasă şi în satul Ciolpani şi-a căutat un loc în cimitir, căci avea o înclinare spre sat. La plecare i-a spus că se va mai întoarce, în timp ce dela cunoscuţi şi-a lăsat rămas pentru totdeauna. Cât îl priveşte, să-i dăm cuvântul: "La 10 August, anul acesta se vor împlini 35 de ani de când am trecut frontiera dar rădăcinile mele sufleteşti sunt prea adânci ca să fi devenit un desrădăcinat. Toată activitatea mea în emigraţie stă mărturie a dominaţiei ce o exercită ţara mea asupra gândurilor mele".
Fără îndoială maestrul avea dreptate dar în aceeaşi măsură şi eu puteam să susţin că îmi simt rădăcinile sufleteşti prea adânc înfipte în pământul ţării ca să fiu un dezrădăcinat. Totuşi, deşi mergeam pe acelaşi drum ceva esenţial ne despărţea. Pe lângă diferenţa de vârstă Pamfil Şeicaru era o mare personalitate, ieri în ţară, astăzi în exil, pe când eu nu însemnam nimic pentru autorităţile comuniste, odată ce am rămas în Germania, ei au renunţat la mine, bucuroşi că-mi puteau da postul unui element mult mai credincios decât eram eu. Dar tocmai, trecutul constituia un balast pe umerii maestrului, încât susţinându-şi pe drept convingerile a fost tot mai izolat de ceilalţi exilaţi, iar peste lucrările sale se arunca o dureroasă conjuraţie a ţăcerii. În această situaţie, legaţia din Madrid i-a devenit extrem de favorabilă, încât maestrul nu a fost greu de convins că în România s'au schimbat multe, ţara are nevoie de lucrările antiruse ale fostului condamnat de ieri la moarte. Şi fiindcă Madridul era prea departe maestrul se mută la Muenchen unde contactul cu ţara era mult mai uşor de realizat. În tot acest timp, maestrul s'a apropiat de ţară dar nu şi de partidul comunist, credea el, pe care nu contenea să-l critice sub vălul mai îngăduitor al laudelor, privind realizările din România. Pamfil Şeicaru era convins că fără să facă niciun compromis îşi va putea continua activitatea, total independentă faţă de ideologia comunistă, ori aici socotim că s'a înşelat. Reprezentanţii partidului erau mulţumiţi că l-au redus la tăcere pe marele polemist Şeicaru, să nu-l înjure pe Ceauşescu şi la acest stadiu s'au oprit, fiindcă bine se ştie comuniştii nu fac nimic fără un interes anumit, ori din acest punct de vedere maestrul nu se considera în solda lor, refuza să laude, măcar odată geniala conducere a partidului, ori pe geniul Carpaţilor, Ceauşescu.
Şi aici va juca un rol necunoaşterea pe viu a respectivului regim din ţară, aşa cum l-am trăit eu, din această cauză eram sigur că cei din ţară nu vor publica lucrările maestrului, şi mă întreb dacă el era convins că o vor face, ori lipsit de orice altă posibilitate de ieşire şi-a luat minima şansă de a risca, în speranţa că tot va câştiga până la urmă.
Dar profitul sâu spiritual a fost neglijabil, la Muenchen a publicat trei broşuri şi împreună cu V. Dumitrescu a reeditat noul Cutrentul. În rest, marile lui opere nu au văzut lumina tiparului, şi dacă nu sunt distruse, zac în cine ştie ce sertar secret al noii securităţi, româneşti.
Cine avea timp să judece o situaţie atât de complicată, astfel că era mult mai uşor să-l declare pe Pamfil Şeicaru colaborator al Bucureştiului şi că l-ar fi vizitat pe Ceauşescu în cursul unei vizite petrecute în capitala ţării. Ca toate calomniile aduse marelui ziarist nimica nu era drept, şi vom avea posibilitatea să o şi demonstrăm.
În continuare, să abordăm problemele fundamentale ridicate de articolele publicate de P. Şeicaru în Curentul cel nou, adică adeziunea sa la catolicismul propagat de părintele Bârlea un fanatic propagator al bisericii Unite în care tot ce este ortodox era lipsit de valoare, fie că era vorba de Eminescu sau Lucian Blaga, să nu-l mai amintim pe N. Crainic.
În lumina datelor existente în exil au existat mai multe atitudini care explicau trecerea unor români la catolicism. Cei mai mulţi, printre ei şi poetul Al. Gregorian îmbrăţişau noua religie pentru a aparţine de o comunitate religiosă, de pildă, în depărtata Coasta soarelui spaniolă nu exista biserică ortodoxă. În acest grup, oamenii nu-şi pierdeau rădăcinile cu trecutul, erau cei mai toleranţi creştini de pildă Al. Gregorian dedica tot aşa ca înainte un volum de poezii memorie lui N. Crainic sau prof. Paulescu, marele fiziolog descoperitor al insulinei.
O cale aparte a urmat-o poetul Aron Cotruş, acesta scârbit de compromisurile ierarhiei superioare preoţeşti din România, a trecut la catolicism mărturisindu-şi credinţa în Roma eternă, singura vrednică să ne mântuie într'o epocă în care lumea e împărţită între dolarul american şi rubla sovietică, între Volga şi Mississippi. Marele poet român a trăit zile, de adânci meditaţii la mănăstirea catalană Montserrat şi a urcat pe muntele Randa după urmele lui Ramon Lull. Se poate spune că respectiva convertire a lui Aron Cotruş la catolicism a avut partea ei mistică, logodna sacră a unit cu Dumnezeu, nu numai pe bard dar împreună cu el şi România.
În acele zile de mare răscoală interioarâ alături de Psalmii româneşti A. Cotruş a pus pe hârtie şi următoarele versuri, dedicate Tălharul tâlharilor: "O armă să crească din pumnul oricui, / Şi braţele neamului năpraznic deslege-le. / Sâ muşte ţărâna printre sfetnicii lui, / Tâlhalrul tâlharilor: regele". / Versuri profetice împlinite în zilele noastre când fostul trădător de la 23 August, s'a întors în România să primească din mâni comuniste răsplata celor ce au profitat şi mai profită de pe urma nesăbuitei sale vânzări de ţară: Regele.
În acest context ataşamentul maestrului de cetatea Blajului este pur istorică şi politică nelipsindu-i nici elanul acelei închinări eminesciene, pătrunsă de veşnicia ţinereţii: "Te salut, din inimă, Roma mică".
Personal iubesc Blajul ca şi Sibiul şi deci nu puteam să-i imput marelui ziarist că dă mai mult importanţă, centrului greco-catolic românesc, mai ales că trăim o epocă în care un papă polonez a redat omenirii speranţa în ziua de mâine, pentru toţi, liberă şi cu respect pentru nobila condiţie umană.
În volumul "Itinerare lirice" ed. Făt-Frumos, Bucureşti 1997 am publicat nuvela scrisă încă înainte de Dec. 1989, intitulată "Bunul episcop Inochentie" p. 444-492, în care după ce un învăţăcel de-al lui a ajuns să cunoască toate frumuseţile sau aproape toate ale Romei, - după decesul său, la mai mulţi ani am crezut că exilul episcopului Inochenţiu Micu Klein va trebui să se termine, astfel câ în finalul povestirii rămăşţele sale pământeşti care dormeau în cimitirul Madona del Pascolo din Roma, vor trebui readuse la Blaj unde să fie înmormântate în pământul său natal, după cum i-a fost voia. Se ştie, că luptându-se pentru drepturile românilor nerecunoscute nici după unirea cu Roma, episcopul Inochenţiu a plecat la Viena să se plângă împărătesei Maria Tereza, fără vreun rezultat, se îndreaptă spre Roma unde la ordinul Papei va fi ţinut în captivitate până la mortea sa. Mă bucură mult să aflau că de câţiva ani, s'a împlinit visul eroului meu, aşa cum l-am descris în povestirea mea, episcopul Inochenţiu Micu Klein a fost readus acasă din lungul său exil, găsindu-şi însfârşit hodina lângă acei pe care i-a iubit atât de mult.
În timpul răscoalei lui Horia, după cum se scrie în Crăişorul, roman de Liviu Rebreanu, moţii răsculaţi forţau pe nobilii prinşi cu familia lor, să treacă la religia lor strămoşească ori aceasta nu era legea catolică ci acea ortodoxă.
În ce-l priveşte pe E. Lovinescu să-l lăsăm pe G. Călinescu şi el cu pretenţii de critic-romancier să-i făcă portretul de operă buffă: "Omul era într'adevăr frumos, plin de nobleţă fiziognomică. Închipuiţi-vă un atlet enorm, cu liniile însă rotunjite, berniniene, cu mască gigantică, efeminatâ şi suavă, cu ochi fără scântei, indiferenţi şi enigmatici, cu piept greu, cu pulpe grele, făcut parcă dintr'o marmură moale. Genunchii săi uriaşi, ca aceia ai lui Moise din San Pietro în Vincoli pe care Michelangelo l-a izbit cu ciocanul, rupeau stofa ... Criticul era gigantic şi aveai impresia că punând urechea pe toracele său monstruos spre a-i asculta bătăile inimii, ai fi auzit un motor imens, o orgă de apă ... La masă mânca şi bea repede vorbind printre înghiţituri, fără să aibe aerul lăcomiei într'atâta gura sa de Polifem părea de încăpătoare, pentru oasele unui pui". Şi fiindcă totul are loc la o şedinţă literară de la Sburătorul, Călinescu pune un punct mare ca palma uriaşă a criticului: "Gazda (adică Lovinescu) nu era atât de înteresată de conţinutul operei, cât de reuşita socială a şedinţei".
Este unul din cele mai discutabile portrete călinesciene, de altfel dintr'un număr enorm al lor, pentru a caracteriza masivitatea eroului său insistă pe jumătate de pagină să-i descrie depunerile adipoase numindu-le berniniene, iar genunchii săi uriaşi sunt ca acei ai lui Moise de Michelangelo, comparaţii total nelalocul lor fiindcă nu se leagă între ele, şi totul cade într'o rizibilă stupizenie, ce forme ar putea fi berniniene sau michelangeleşti numit şi divinul, pentru reuşi să mănânce un pui cu gura nelacomă dar încăpătoare ca al lui Polifem? Tot comicul sonor naşte din faptul că portretistul lasă la o parte rotunjirea pântecoasă a celuilalt, ceea ce face ca formele berniniene, şi genunchii lui Michelangelo să se evapore sub coviltirul burţii lui Lovinescu care ne aminteşte, cu adevărat de imaginea lui Flastaff al lui Shakespeare, foamea lui Polifem fiind înlocuită de Flămânzilă al povestitorului Creangă pe când masivitatea mereu în creştere ne duce la Cuconeş, eroul lui Mircea Eliade. A vrut oare Călinescu să-şi bată joc de Lovinescu, e greu de spus, dar de data aceasta recomandăm, ca să împăcăm şi pe călinescieni şi pe lovinescieni, lectura capitolului dedicat noului Michelangelo cu forme berniniene, în versiune românească, aşa cum îl vede "genialul" Călinescu pe şeful Sburătorului.
Trecem peste faptul că se constată în ultimii ani la Lovinescu o scădere vertiginoasă a siguranţei critice - noi am zice că această slăbiciune l-a însoţit ca o meteahnă de-alungul întregii sale vieţi - dar să ne oprim la cartea, pe care o aprecia şi Pamfil Şeicaru, Istoria civilizaţiei române moderne. De la început menţionăm că autorul confundă grav noţiunile, el în carte tratează fenomenele culturale pe când acestea nu se cuprind în termenul de civilizaţie, după Heidegger, între cele două activităţi umane există un grav antagonism, civilizaţia ocupă tot mai mult domeniile aparţinând din totdeauna culturii.
Dar trecând peste această penibilă confuzie, Călinescu ne învaţă că teoriei spcificului ca spiritualitate a unui popor, Lovinescu îi răspunde prin doctrina sincronismului şi a diferenţierii ridicaţă de legea imitaţiei a lui G. Tarde fără niciun răsunet în sociologie. Mai departe, Eu-geniu Lovinescu neagă tradiţia, care din toate punctele de vedere înseamnă o stagnare şi o înlocuieşte cu cu mutaţia valorilor care stă la baza continuă a naşterii de noi curente, în acest mod se desfiinţează şi frumosul care variază de la o şcoală la alta deci porneşte de la ideea relativităţii lui. A contestat valoarea culturii populare ţărăneşti, pledând pentru cea orăşenească, mereu în efervescenţă. Să mai amintim că a detesat total în cadrul tradiţiei, rolul jucat de ortodoxismul nostru în cursul istoriei, socotea drept o tragedie faptul că am rămas ortodocşi, din această cauză prin sincronism va sugera să imităm pe francezi şi să devenim catolic.
Se pune întrebarea ce a putut atrage pe Pamfil Şeicaru spre o atare teorie atât de străină credinţelor sale? În primul rând el era omul tradiţiilor, mărturist la fiecare pas, chiar dacă avea privirile îndreptate în spre viitor, acesta nu neagă rolul constructiv al tradiţiei, cum o făcea în mod ingrat maestrului nostru. Rezerva lui arătată trecutului nostru trăit sub greci şi astăzi. trădările ierarhiei superioarea bisericii ortodoxe româneşti, nu se apropie nici pe departe de soluţiile drastice recomandate de Lovinescu.
Dintre lucrările lui citate de maestrul nostru unele au fost criticate şi de Călinescu ca de pildă monografiile sale de început Negruzzi, Asachi iar de pildă, ca s'o luăm de exemplu, pe "Titu Maiorescu" în 2 volume ca şi celelalte ale sale socotite monumentale, se remarcă prin faptul că sunt inegale în prezentarea lor, alături de descrieri documentate, figurează multe anectode şi întâmplări culese după ureche ceea ce contribuie la impresia că Eu-geniu Lovinescu este neserios în lucrările sale şi asta ca o constantă a scrisului său. Numai un om neserios putea să publice un document scris de el şi să-l prezinte ca unul eminescian, o atare faptă ar fi ajuns să-l dea pentru totedeauna afară pe un Octav Minar din literatura românească dar nu şi pe E. Lovinescu, cel sprijinit de zeii săi mari din Olimp. Pe lângă, neserios în toată activitatea sa precum îl arată de altfel romanele Mite şi Bălăuca, a fost şi un critic demodat care şi-a aplicat lui însuşi teoria sincronismului imitându-l pe profesorul de la Paris, G. Tarde.
De altfel maestrul chiar, dându-şi seama că a întins coarda mult prea mult, după ce îl apără pe Lovinescu aşa ca la carte, pentru a nu-i fi valabil dictorul "Cine se apără se acuză" dându-şi seama că ar fi totuşi, până la urmă, contestat, îmi aminteşte că a construit o mănăstire la Orşova fără subcrripţie publică, doar din produsul inimii sale şi poartă numele mamei sale, Ana: "Este ridicată în memoria camarazilor mei, ale căror oase stau la temelia României mari. Şi este ortodoxă. Nu s'a scris în cele trei ziare "Curentul" Evenimentul" şi "Rapid" de mănăstirea de la Orşova. Nu faci publiciate în tovărăşia unei rugăciuni.
Doar în albumul "Curentul" făcut de redacţie în 1943 s'au publicat fotografii ale mănăstirii. Nu confund credinţa părinţilor mei cu ierarhia bisericii ortodoxe. Îmi revendic dreptul de a rosti ceea ce cred în toată libertatea".
Deşi, în numele ultimului principiu omul poate să apeleze la dreptul său de a rosti în toată libertatea, ceea ce crede, să recunoaştem că maestrul a lăsat mult din siguranţa sa de la început şi admit deschis, că nu am fost bucuros să redeschid respectiva discuţie, chiar mi-am făcut unele reproşuri că am fost prea dur şi ultimativ dar oare nu acestea sunt caracterele imuabile ale adevărului? Şi poate aş fi continuat dialogul dacă nu aş fi descoperit că în cartea pe care mi-a recomandat-o în introducere lipseau mai mult de 20 de pagini chiar din partea cea mai importantă a dizertaţiei sale despre Stat şi alte probleme ce ar fi putut fi puse în legătură cu Istoria civilizaţiei moderne de E. Lovinescu. Am cerut redacţiei de la Carpaţii încă un exemplar din Istoria partidului naţional, ţărănist şi naţional-ţărănist dar textul prefeţei de 121 pagini era la fel de mutilat. La a treia cerere, Traian Popescu mi-a transmis, că aşa se prezentau toate exemplarele, ceea ce m'a indispus mult de tot, şi pentru a nu fi nevoit să informez de respectiva pagubă materială a ciunitrii textului la care ţinea atât de mult, am hotărât să întrerup convorbirea noastră despre un subiect ce nu-i mai putea face plăcere maestrului, odată ce ar fi trebuit să recunoască o eroare a se, ceea ce ar fi tot aşa de greu de suportat ca o bătălie în care te simţeai de la început învingător.
Din întâmplare un cunoscut, în aceleaşi zile, îmi aducea la cunoştiinţă că Pamfil Şeicaru se pregătea să-şi citească la radio Europa liberă testamentul său adresat poporului român. Era o mare ocazie pentru Pamfil Şeicaru să simtă că poate vorbi celor pe care nu i-a uitat în lungul său exil. Nu vroiam să insinuez nimica fără dovezile de rigoare, dar deodatâ îmi explicam curtea ce-o făcea maestrul atât de asidu lui E. Lovinescu reprezentat la Radio Europa liberă de fiica sa Monica Lovinescu şi soţul ei Virgil Untaru zis Ierunca.
Îmi mai aminteam din cele scrise că pe maestru îl lega o veche prietenie de criticul aflat în discuţie, pe care l-a vizitat şi în casa lui de la Fălticeni. Pentru cele scrise de tatăl ei, Lovineasca i-a mulţumit cu multă emoţie, dar pe Şeicaru nu l-a lăsat să-şi citească testamentul la postul de radio Europa liberă.
Maestrul a fost de părere că cineva din exil suspus a intervenit ca emisiunea să nu aibe loc. Şi poate că a avut dreptate.
Scrisoarea (34) din 24 April 1979 de la Pamfil Şeicaru
Dragul meu,
Ţin să te felicit pentru diagnosticul pe care l-ai pus lui Paul Goma, nu reprezintă nimic, o simplă ambiţie de scriitor care vrea să compenseze puţinătatea talentului cu o atitudine de insurect apărător al drepturilor omului care îi dă o publicitate. Nu pun niciun preţ pe conferinţa de la Belgrad care ar urma să înceapă la 15 Iunie. Eu înclin, că nu se va ţine fiindcă Rusiei sovietice nu-i convine liberul schimb al ideilor, al informaţiilor şi al oamenilor pe care îi susţine Carter şi opinia generală a Europei. Dacă Rusia acceptă să participe cu sateliţii ei, atunci va fi o răfuială între americani şi ruşi, care va demonstra idioţenia Conferinţei de la Helsinki regizată de Kissinger. Nici unei ţări din pactul de la Varşovia, înţeleg partidele comuniste care domină, nu le convine libera circulaţie a ideilor etc. Nu văd pe Ceauşescu să se poată resemna la libera exprimare a opiniilor, care ar disloca sistemul instaurat în 1945. Dar chiar Tito, care are o altă situaţie nefiind vecin cu Rusia şi n'a fost instaurat la conducerea Yugoslaviei de trupele de ocupaţie ruseşti, refuză libera circulaţie a ideilor. Lui Djilas autorul răsunătoarei cărţi, Noua clasă, cred că a fost tradusă în Germania aşa cum a fost tradusă şi în franceză, i s'a refuzat paşaportul. Tito sigur se temea de un turneu în Statele Unite a acestui muntenegrean de o dârzenie pe care nici anii de încisoare nu a frânt-o. Regimurile de dictatură comunistă nu pot rezista unui climat de libertate. Şi nu-şi pot atribui eroismul moral de a renunţa la puterea nelimitată ce o deţin, nesupusă unui control. Ai o judecată prea aspră a intelectualilor români. Eu urmăresc monografiile istorice care se publică, serios documentate, scrise cu îngrijire şi străbătute de un puternic sentiment românesc. Am primit o scrisoare de la Alexandru Zub care se găseşte pentru o bursă la Freiburg. Este cel mai reprezentativ al tinerei generaţii de istorici, de proporţiile lui N. Iorga. Mi-a scris că vrea să vină să mă vadă. Şi voi comunica ceea ce ar fi esenţial din convorbirea liberă pe care o vom avea. Este profesor la Universitatea din Iaşi se va întoarce în ţară. Monografia lui, Kogălniceanu istoric, este un monument al istoriografiei româneşti. Dacă elementele de elită ar pleca, ar spori numărul mediocrităţilor promovate de partid. O acţiune insurectă a intelectualilor n'ar da niciun rezultat, în afară de anii de închisoare ce i-ar avea. Şi admiţând că ar avea răsunet mare - ceea ce mă îndoiesc - crezi că diviziile ruseşti ce sunt la Reni ar sta spectatoare sau ar repeta operaţia din Cehoslovacia cu entuziastul concurs al Ungarei şi al Bulgariei. Totdeauna să ne gândim la situaţia geopolitică pe care o avem. Dacă eu sunt optimist în ce priveşte viitorul României, nu mă razim pe ţările Europei libere, nici pe americani care îmi amintesc de ihtiosauri, pleziozauri din era terţiară: corpuri gigantice şi capete foarte mici. Îmi amintesc de nu ştiu care dihanie terţiară care datorită dimensiunii, în afară de creerul din căpăţână mai avea un supliment la coadă. Statele-Unite extraordinară forţă economicâ şi militară, având o conducere politică nevoiaşă. Eu urmăresc forţele politice din Asia. La apropierea Chino-Japoneză care a tăiat respiraţia Kremlinului se adaugă căderea dnei Gandhi care întărise legătura cu Rusia, a luat puterea coaliţia care se îndepărtează de Rusia orientându-se spre ... China şi Statele Unite. Nu este necesar să-ţi desvolt consecinţele pentru Rusia unde asiaticii o socotesc o intrusă. Eu am împărţit în două imperialismul european, în Asia: imperialismul mercantil al Angliei, Olandei, Franţei, Italiei, Germaniei care au dispărut şi imperialismul teritorial practicat de Rusia şi stă neclintit, ceva mai mult e în expansiune: Mongolia exterioară satelit al Kremlinu-lui. Despre democraţii ţărilor Occidentale am cea mai aspră apreciere. Ştii că în Danemarca s'a suprimat salutul în armată. Exact cu ce a început anarhia în armata rusă după abdicarea ţarului. Democraţii occidentali n'au nici o autoritate, supralicitează demagogic pe socialişti şi pe comunişti. Bătălia nu se dă în Europa, într'o oarecare redusă măsură în Africa, decisiv în Asia. De acolo va veni lovitura decisivă contra Kremlinului. Se adaugă problema naţionalităţilor în Rusia ignorată laş de Europa liberă şi se adaugă divorţul total dintre inteligenţa rusă şi regimul comunist, plus o reînviere de credinţă religioasă la ruşi, cu totul neaşteptată după 60 de ani de campanie ateistă.
Vreau să-ţi comunic concluziile mele în ce priveşte situaţia din România. De la 1945 februarie când Petre Groza a luat puterea, instalat de Vâşinski şi legitimat de forţele de ocupaţie ruseşti, aici este păcatul originar al regimului, în curs de 32 de ani ideologia comunistă nu a cucerit poporul român. Ca în toate Statele pactului de la Varşovia, puterea comuniştilor nu se razimă pe adeziunea liberă a populaţiei ci pe miliţie, securitate şi foarte ipotetic pe armată. Ar fi nerealist să refuzăm a cunoaşte marea mutaţie ce s'a făcut social şi economic în România, în cursul a 20 de ani. Dar toate aceste realizări nu pot anula păcatul originar, partidul comunist nu a luat conducerea ţării de la poporul român ci de la forţele de ocupaţie ruseşti. Te miri că unii academicieni fac acte desonorante, abdicări pentru un paşaport. Găsesc normal, dat fiind că Academia română, copie a Academiei franceze, avea numai 40 de membrii. A urmat inflamaţia regimului comunist care a înmulţit numărul peste o sută sau două. Designarea membrilor Academiei se face de comitetul central al partidului. Inflaţia monetară micşoreazâ continu acoperirea în aur a monedei, la fel şi în domeniul academiei. Şi, dragul meu, nu putem cere oamenilor să aibă eroismul insurecţional într'un regim în care cetăţeanul este despuitat de orice armă legală de apărare. Poate un cetăţean al României să dee Statul în judecată dacă a fost neîneptăţit? Renaşterea spirituală se face fără ca regimul să-şi dee bine seama, sau chiar dăcă şi-ar da seama nu o crede pimejdioasă fiindcă este nulă. Toate regimurile dictatoriale de stânga sau de dreapta, nu-şi dau seama de prefacerile ce le-au determinat. Nu vom găsi nici un ţăran nici din cel mai izolat sat care să ignore problemele ţării. Şi spiritul critic al ţăranului este foarte ascuţit. Nu mai vorbesc de lucrătorii din industrie. Îmi formulezi o întrebare, de ce oare atunci când clasa aşazisa muncitoare ajunge la putere, trebuie să ia şi ultima libertate a omului? Dar nicăeri în ţările pactului de la Varşovia clasa muncitoare n'a ajuns la putere, ci o minoritate comunistă a fost pusă de forţele ruseşti de ocupaţie. Îţi voi cita un caz care te va lămuri. În România încă liberă, datorită legislaţiei muncii făcută de Trancu-Iaşi, patronii conform legii ei, plăteau ora suplimentară, orei normale. Ca proprietar al unei mari întreprinderi tipografice, aveam muncitori deci cunosc legea. Azi, orele suplimentare în regimul dictaturii proletariatului sunt neplătite fiindcă sunt benevole acum se numesc patriotice. Precum se vede dictatura proletariului este de fapt contra proletariatului, în Rusia sovietică şi la fel în ţările satelite. Aceste regimuri nu se reazămă pe adeziunea liber consimiţită ci pe miliţie, securitate şi un cod penal conceput de sinistrul Vâşinski. De aici, şubrezenia lor. O acţiune insurecţională n'ar avea alt rost în România decât să se repete eroarea acelei eroice rezistenţe din primii ani ai regimului instalat de Vâşinski. De-aici înţelepciunea românească rezumată în zicala "fie noaptea cât de lungă ziuă tot se face".
Librarea României este în funcţie de prăbuşirea Rusiei care va veni mai repede decăt am îndrăzni să credem.
Îmbrăţişări
Pamfil Şeicaru
După această dată, deci de la 26 Aprilie până la 9 Mai 1979 au urmat o serie de scrisori pe care le-am scris maestrului, solicitate de problemele ridicate în coloanele Curentului, seria nouă, ediţie de exil şi pentru a economisi spaţiul ce îmi stă la dispoziţie mă voi mărgini să citez cele mai importante fragmente din conţinutul lor.
În epistola din 26 Aprilie, lămurind în cele dintâi unele puncte nevralgice ivite între noi "Lucrarea mea (e vorba de teza de habilitare, cu temă pur medicală n.n.) v'am trimis-o nu pentru a o citi ci numai pentru a mă cunoaşte mai bine ... Vă mulţumesc din tot sufletul pentru intenţia dvoastră dar vă rog sincer să nu publicaţi nimic despre lucrarea mea in Curentul. Pe de altă parte am vrut să vă câstig un dram de încredere şi să -mi daţi dreptate atunci când vă scriu că în ţară e Jale cu J mare şi o spun asta fără să mi apăr vreun interes.
Despre problema catolicismului în sine:
"În legătură cu ortodoxismul şi catolicismul meu, trebuie să vă mărturisesc că sub influenţa trăirilor italiene, m'am gândit să trec la catolicism. Chiar când am vrut s'o fac, mi-au căzut în mâini memoriile cardinalului ungur Mindeszenti, dezvăindu-mi adevărata faţă a Vaticcanului (papa Paul al VI-lea) şi am rămas pe mai departe ortodox. În ce priveşte articolul Dvostră trebuie iar să mărturisesc am fost sensibilizat de un articol al lui Oct. Bârlea, în care venerabilul monsenior ajunge să-l facă şi pe Ştefan cel mare ... catolic, în misiunea sa se prozelitism, în loc să-i apropie pe oameni îi va învrăjbi acum şi pe chestiune unit-ortodox ...".
Iar despre Eu-geniu Lovinescu:
"Amatorismul lui Lovinescu constă în aceea că el a acceptat orice elucubraţie poetică, fără să ieie atitudine, mai ales dacă venea de la Paris. Din păcate, cultura clasică nu i-a dat echilibrul cuvenit şi de această judecată nimeni nu-l va scăpa.
Din toate m'a lovit ca un glonte în inimă citatul în care Lovinescu, declară relifgia ortodoxă ca obscurantistă. Vă rog, să nu uitaţi că de acest termen am fost intoxicat la cursurile de marxism-leninism, tot ce nu era în vederile lui Marx şi Engels era declarat obscurantist, Realitatea este realitate: am fost şi suntem ortodocşi şi avem o cultură bizantină. Ce ar fi fost dacă eram catolici este o întrebare inutilă din punct de vedere istoric".
În scrisoarea din 2 Mai 1979, semnalez primirea scrisorii publice a dlui Vasile Dumitrescu, pe care o voi publica într'altă parte. În această scrisoare condamnam lipsa de înteres arătată de românii din exil faţă de recenta publicare a volumului cu articolele de fond scrise în Curentul anului 1944.
În rândurile trimise maestrului la 9 Mai 1979 reveneam la scrisoarea publică a dlui Vasile Dumitrescu, redactată separat de ziar deşi era trimisă împreună ce el. Respectivul domn se plângea de datoriile făcute pentru a asigura apariţia regulată a Curentului, el recunoştea o datorie de 37.000 mărci şi făcea apel la ajutorul românilor din exil. Totul părea drept o sinistră glumă deoarece prin articolele închinate preşedintelui României, alţii în ţară şi-au ridicat vile la şosea şi ca fii credicioşi partidului mai funcţionau pe posturi renumerate cu un salariu de invidiat.
Dar să redau fragmentul de scrisoare ajuns la redacţia Curentului, deci probabil a fost citit de Pamfil Şeicaru, dar el nu mi-a dat niciun răspuns a trecut liniştit peste problemă semn că nu era chiar încântat de activitatea lui V. Dumitrescu, devenit prin forţa împrejurărilor cel mai apropiat colaborator al său: "Dar aici mai este încă ceva, despre care măcar nouă ne este permis să vorbim fără nicio oprelişte. Dl. Dumitrescu a mizat totul pe politica lui Ceauşescu, în aşa fel încât este aproape absurd că domnia sa nu ar fi finanţat de marele dictator. Este absurd să crezi, că dl. Dumitrescu are 37.000 DM datorie când neforţat de nimeni a mizat pe un ins în care în ţară absolut nimeni cu crede. Că el ar fi acela care ar face legătura între popor şi partid, este iar mai mult decât ridicol. Nu ştiu de când este plecât dl. Dumitrescu din ţară dar eu nu-mi amintesc ca vreodată dl. Ceauşescu să fi reuşit să cucerească poporul şi înscrierile în partid să se facă altfel decât de formă. Şi apoi ar fi de întrebat ce independenţă a României apără dl. Ceauşescu? Este România liberă astăzi? Poporul român vrea să fie liber cu adevărat şi dacă o va începe vreodată o va lua de la alegerile furate în 1947, Ceauşescu nefiind decât un profitor al acelei hoţii ... Eu respect părerea fiecăruia dar când eşti atât de original şi contra oricărei realităţi aş zice că dl. Dumitrescu, nu ar trebui să mire că se trezeşte complet părăsit, încărcat cu o datorie de 37.000 de mărci, în care, însă nimenea nu poate să creadă".
Note şi Comentarii
Tema scrisorii din 24 Aprilie 1979 aparţinănd lui Pamfil Şeicaru, revine la analiza situaţiei internaţionale nu înainte de a mă felicita pentru diagnosticul pus lui Paul Goma, (este şi el de părere că acesta nu reprezintă decât "o simplă ambiţie de scriitor, care vrea să compenseze puţinătatea talentului cu o atitudine de insurect apărător al drepturilo omului, care îi dă publicitate". Anii care au urmat de atunci până astăzi, verifică părerile marelui ziarist fără să mai aibe nevoie de vreun comentar în plus.
Revine la conferinţa de la Belgrad, care, el înclină să creadă că nu va avea loc. De-aici, analiza beligeranţilor, începând cu marea Rusie, aceasta probabil nu va participa deci va face să nu se ţie conferinţa, nefind de acord cu circulaţia liberă a ideilor. Dar dacă totuşi va participa, împreună cu sateliţii săi, va exista o răfuilă straşnică între americani şi ruşi demonstrandu-se inutilitatea conferinţei de la Helsinki, regizată de Kissinger. De altfel, nici una din ţările pactului de la Varşovia inclusiv Ceauşescu nu vor accepta liberul schimb al ideilor. Chiar Tito, care nu e vecin cu Ruşii, mai mult, nu l-au instalat la putere treupele sovietice, nu admite acest principiu democratic. Lui Djilas autorul cărţii "Noua clasă" nu i s'a dat paşaport, fiindcă Tito se teme de acest dârz dizident, a cărui dârzenie nu i-au înfrânt-o nici anii lungi de închisoare.
Aşa dar, concluzia este că dictatura comunistă nu poate rezista unui climat de libertate. Întelectualitatea românească, maestrul crede, că eu o judec mult prea aspru. Personal urmăreşte monografiie istorice apărute în ţară, scrise documentat, străbătute de un puternic sentiment românesc. A primit o scrisoare de la Alexandru Zub aflat cu o bursă la Freiburg şi ar dori să-l vadă. Este un reprezentant al tinerii generaţii de istorici de proporţiile lui N. Iorga. Comparaţia este o hiperbolă, ne pare că Pamfil Şeicaru în postura unui înecat se agaţă de un fir de pai, fără să căutăm să-l jignim pe Al. Zub, distanţad între el şi N. Iorga este ca de la cer la pământ, şi nimeni nu ştia mai bine acest lucru ca maestrul nostru, dar în acest mod dădea o şansă unor tineri să se afirme escaladând înălţimi ce nu le sunt, de fapt, accesibile. Mai ales după revoluţie, academicianul Al. Zub a devenit suficient sie însuşi ca dascăl credincios slujitor al unei catedre şi nimic mai mult. Prin anii 1990, primind o revistă ieşană intitulată Dacia literară, în care nişte tineri lipsiţi de cel mai elementar har îşi băteau joc din carenţă de pregătire faţă de ceea ce trebuia să continuie tradiţia revistei lui Kogălniceanu, descoperindu-l pus în fruntea lor ca director de onoare, i-am scris lui Al. Zub cerându-i să facă ordine în curţile sale spirituale, dar s'a zburlit şi din condamnabilă comoditate a reacţionat refuzând să-mi răspundă la scrisoare, adoptând politica ştruţului, uitând ca prin minune că a scris o monografie, mult apreciată de P. Şeicaru, despre Mihail Kogălniceanu, ori asta l-ar fi obligat să reacţioneze dacă ar fi fost un spirit comparabil şi de la distanţă, cu unicul Nicolae Iorga.
Îmi face impresia ca şi în acest domeniu, al istoriografilor români, cel puţin în parte maestrul se automăgea, ceea ce parcă îi devenise a doua lui fire, mai ales în ultimii săi ani de viaţă.
Şi cu aceasta ocazie maestrul respinge ideea unei insurecţii în România, ceea ce ar avea drept urmare invadarea ţării de trupele sovietice aflate la Reni, ajutate de cele ale ungurilor şi bulgarilor. Întreaga jertfă, susţine în continuare, ar face inutil eroismul rezistenţei anticomuniste din primii ani, am adăuga noi dusă de luptele de partizani în munţi care însă au durat mult mai mult, depăşind perioada de început a comunismului, şi ar fi păcat să-l lăsăm pe maestru să repete greşelile istoricului Vlad Georgescu.
Desigur, personal nu aş fi fost adeptul unei insurecţii generale, dar aş fi cerut intelectualului român ca în cei aproape cincizeci de ani de comunism să fi avut o purtare demnă de rezistenţă interioară, în loc să fi adoptat capitularea fără condiţii, en rase campagne cum o numea Pamfil Şeicaru, cedând prea uşor înaintea cotropitorilor bolşevici. Fiecare în loc să mintă sau să jure strâmb pe ceea ce nu credea, la locul său de muncă trebuia tacit să-şi manifeste rezistenţă care sub forma unei picături chinezeşti, cu timpul, şi-ar fi ajuns scopul, în orice caz nu am fi suferit umilinţele de azi, când cei ce au minţit ieri, se arată fidelii comunismului de astăzi.
P. Şeicaru recunoaşte că este optimist privitor la viitorul României, dar nu fiindcă ar avea încredere în americani sau europeni, pe cei dintâi îi compară cu ichtiozaurii din terţiară, mari în trup, dar cu creerul mic sau îl au în coadă. Este de luat în seamă neîncrederea maestrului în politicienii europeni şi americani mai ales astăzi când politicenii români în unanimitate susţin că doar intrarea României în Uniunea europeană ar aduce salvarea ţării din sărăcirea ei, ceea ce s'o recunoaştem sună prea demagogic pentru a fi adevărat. Încă odată ar trebui să ţinem seama de avertismentele unui om cu mare experienţă în politica internatională când ne atrage atenţia că ţările apusene şi Statele Unite nu fac nimica fără să-şi satisfacă mai întâi propriile interese. Deci, pentru a intra în Europa va trebui să fim pregătiţi, noi inşine să ieşim din sărăcie prin propriile puteri, doar în acest mod vom putea discuta de la egal la egal cu viitoarele state, ori de nu, vom trece dintr'o robie rusească într'alta europeană.
Mai departe, cunoaştem teoria maestrului că Rusia va primi lovitura decisivă în Asia, la prăbuşirea ei va mai contribui insurecţia naţionalitaţilor aflate sub dominaţie sovietică şi intelectualitatea sătulă de regimurile totalitare.
Mai interesant de studiat, consideră P. Şeicaru, e comunismul instalat în Martie 1945, în România de guvernul Petre Groza, acesta are un păcat originar deoarece a luat puterea cu ajutorul armatelor ruseşti, astfel că ideologia comunistă nu a reuşit să cucerească poporul român. Puterea comunistă nu se reazimă pe adeziunea poporului ci pe miliţie, securitate şi foarte ipotetic pe armată. Să reţim că în timp ce marele ziarist combătea comunismul ajuns la noi la putere, datorită unui păcat originar de care sufereau toţi cei ce l-au condus şi îl conduc inclusiv N. Ceauşescu, în coloanele Curentului, seria nouă, din exil, scăpaţi de sub supravegherea lui P. Şeicaru, colaboratorii ziarului se adresau lui Ceauşescu de parcă el ar fi fost singurul cu care ar fi vrut să steie de vorbă, deci la Muenchen se instalase o altă republică populară română de esenţă comunistă.
Cu toate acestea autorul nostru nu refuză să recunoască marea mutaţie s'a făcut social şi economic în România ori aici va trebui să fim antenţi la înterpretarea pe care o vom sa mutaţiei respective. De la început, marele ziarist a lăudat realizările în industria grea a regimului comunist dar chiar de atunci şi-a permis să critice politica dură în problema ţărănească, şi desfiinţarea clasei mijlocii ale cărei atribuţii erau preluate de funcţionarii statului, ceea ce-i pur şi simplu catastrofal pentru veniturile supuse corupţiei şi bunului plac a unei pături parazitate de oaemeni, puterii înlăturându-se orice afirmare a iniţiativei personale cu un mic câştig în schimbul căruia Statul s'ar degreva de anumite sarcini minore, timp luat din domeniul producţiei celei mari. Criticile au fost drepte, şi pentru marele nostru ziarist o sigură dovadă că nu şi-a pierdut independenţă, n'a intrat în solda comuniştilor, faptul că ar fi admis să-i publice anumite lucrări nu era o trădare, fiindcă nu admitea nicio cenzură, tot ce făcea era convins că slujeşte interesele neamului şi ale ţării.
Desigur după întâiul entuziasm maestrul s'a lămurit tot mai mult de calitatea partnerilor comunişti.
Reţinem trei aspecte din cuprinsul scrisorii de faţă:
1. Maestrul face următoarea afirmaţie ce ar trebui bine cântărită de cei ce fi trebuit să-i citească de mult operele, şi cu siguranţă nici nu au auzit de ele: "Democraţii occidentali n'au nicio autoritate, suprasolicitează demagogic pe socialişti şi pe comunişti. Astfel că despre aceşti democraţi ai ţărilor occidentale am cea mai aspră apreciere. Ştii că în Danemarca s'a suprimat salutul în armată. Exact cu ce a început anarhia rusă după abdicarea ţarului".
Şi declinul Europei continuă până în zilele noastre, parcă ar urma să împlineasca destinul unei destărămări ireversibile. Procesul a început, ca să-l datăm aproximativ, odată cu dorinţa lui Fr. Nietzsche să se dedice studiului filozofiei prin care spera că va reuşi să salveze Europa da la tot mai accentuata sa decadenţă.
În acest context se înscrie şi hotărârea Curţii supreme a Germaniei să legifereze căsnicia dintre doi homosexuali, le conferă aceleaşi drepturi ca sacrei nunţi dintre bărbat şi femeie, de unde prin tulburarea unui sfânt sacrament care stă la baza unei noi vieţi, supus patimei oarbe, sterpe în esenţa ei vitală, consfiinţind patologicul, încăodată societatea apuseană îşi certifică, situaţia ei însăşi, de gravă şi ultimă înbolnăvire. În locul lozincii comuniste pe toate flamurile lumii ar trebui scris îndemnul: "Oameni din toate ţările, Uniţi-vă pentru a vă apăra viaţă voastră şi a copiilor voştri"!
2. Chestiunea doua se referă la Academia română de care m'am plâns maestrului că în ultimul timp are mai mulţi membrii decât neghina în grâu. Răspuns: "Te miri", îmi spuse maestrul, "să că unii academicieni fac acte dezonorante, abdicări pentru un paşaport. Găsesc normal, dat fiind că Academia română copie a celei franceze avea numai 40 de membrii. A urmat inflaţia regimului comunist care a înmulţit numărul peste o sută sau două. Desemnarea membrilor Academiei se face de Comitetul Central al partidului. Inflaţia monetară micşorează continu acoperirea în aur a monedei, la fel şi în domeniul academiei".
Comparaţia între moneda care prin inflaţie îşi micşorează acoperirea în aur, cu academicienii care prin inflaţia lor ca număr, îşi micşorează acoperirea în aur, ca şi corespondent în valoarea lor ştiinţifică sau artistică, îmi pare extrem de plastică şi atoategrăitoare.
Ceea ce maestrul nu mai ajunsese să afle, după revoluţia din Decembrie 1989, prin păstrarea vechilor comunişti în Academie la care numărul celor noi înscrişi, inflaţia devenea de mie la sută, se înţelege că tipul nou de academician pierde întreg aurul de acoperire, astfel că valoarea sa a scăzut, încât nu e nici la nivelul unui proaspăt absolvent de liceu, care nu a trecut bacalaureatul. (E vorba de bacalaureatul dintre cele două războaie mondiale că altfel astăzi examenele se dau la marea pomană spre ruşinea celor care se pregătesc să intre în Europa cu aşa moştenire).
Probabil în următorii doi ani numărul academicienilor se va dubla şi asta datorită îngrijirii părinteşti a actualului Preşedinte al Academiei, Eugen Simion, cel care din toate criteriile de primire în Instituţia sa, a uitat şi uită mereu, de ceea ce se chiamă valoarea candidatului.
3. A treia convorbire e cea mai înteresantă fiindcă ea dezbate o problemă fundamentală comunismului! Maestrul răspunde la întrebarea mea: "De ce oare atunci când clasa muncitoare ajunge la putere, trebuia să-i ieie omului şi ultima libertate? Dar nicăieri în ţările pactului de la Varşovia clasa muncitoare n'a ajuns la putere ci o minoritate comunistă a fost impusă de forţe ruseşti de ocupaţie."
Ceea ce nu se înţele, bogăţia României s'a epuizat aproape de sfărşitul domniei comuniste, când sărăcia a început să-şi arate destul de violent colţii. Şi ea s'a accentuat în anii viitori în România cu faţă pretins democrată. De fapt, mărturiile sărăciei noastre stăteau bine înfipte în pămâmtul ţării, deoarece în ele au fost investite toate veniturile, numai că marile interpriinderi ale industriei grele urmau să nu fie eficiente deoarece au fost ridicate după planurile unui nebun ce nu ţinea cont de resursele adevărate ale patriei. Aceşti monştrii ai industriei grele s'ar fi impus să fie dsitruşi pe loc dar niciun guvern nu a îndrăznit să arunce la gunoi ceea ce trebuia aruncat. Nenoricirea revoluîţiei româneşti a constat în faptul că aceşti monştrii nu au putut fi distruşi, astfel că ei opresc orice adevărată democratizare, odată ce muncitorii după o educaţie de 50 de ani s'au identificat cu nişte maşini care le sunt cei mei mari duşmani. Se cer finanţări în continuare a unor fabrici nerentabile şi fiindcă mai ales partidul social-democrat proaspăt născut din cel comunist, nu-şi poate permite să-i lase pe muncitori în ananghină. De unde cercul vicios se închide şi adâncimea crizei sociale şi economice, sărăcirea populaţiei devine tot mai evidentă şi mai cuprinzătoare.
În acest mod viitorul României, din păcate, nu-l mai putem privi cu atât optimist ca şi atunci când credeam că trecerea la democraţie nu va însemna decât preluare unei puteri din mâna uneia într'a celeilalte şi totul va porni înainte ca de la sine. Numai că demenţa comuniştilor a creat parcă pentru veşnice, golemuri şi monştrii metalici de care până nu vom scăpa ne va merge tot mai rău. Dar cine oare îşi va lua răspunderea să ducă această revoluţie până la capăt?
Datorăm intuiţei poetului Aron Cotruş, aleasă recunoştiinţă, fiindcă în versuri cutremurătoare, ne-a simţit starea înspre care ne îndreptăm, într'o vreme când nimeni nu bănuia dezastrul ce ne ameninţă:
Pusu-ne-au în rând cu vita
Ne duc grâul, ne dau pita
hienele, cu ţârâita ? ...
Doamne, asta ni ursita ?
Robia în care ne-au dus ocupanţii ruşi, ca să n'o uităm, ielele-Parce ne-au scris-o cu fier înroşit pe inima conştiintei:
Căpcăunii urlă, zburdă
Şi de tălălămbi se'mburdă ...
Rusia roşă, Rusia surdă,
Ne-a schimbat din neam în ciurdă ?
Scrisoarea (35 ) din 3 Mai 1979 de la Pamfil Şeicaru
Dragă Ovidiu,
cum sunt sigur că ai primit Curentul vei fi luat cunoştiinţă de situaţia mea: a întârziat apariţia cărţii de care este legată certidudinea liberării mele din eterna strâmtorare care mă ţine prizonier. Fireşte că întretimp s'a găsit soluţia financiară dar până la sfârşitul lui Mai nu poate să fie cartea în vitrinele librăriilor. Am dat la tradus cartea mea (450) pagini "La roumanie dans la grande guerre" în limba germană. Va apărea sub titlu "Europa centrală şi Balcanii în primul război mondial". Traducătorul un german din România mă aşteaptă până ce va apărea la o editură din Viena. Am două urgenţe: 1) plata abonamentului la ziarul Le Monde care expiră pe ziua de 11 Mai. Abonamentul pe trei luni este de 230 de franci. Îţi alătur nota în care mă anunţă ziarul. Până la 11 August când se temnină cele trei luni voi fi în situaţia de a nu înnoi abonamentul. Cum "boerii" de la "Le Monde": rue 5 des Italiens, dacă nu primesc din timp aşteaptă 15 zile până să-mi reînoiască trimiterea ziarului, de aceia, te rog, să le trimiţi prin mandat poştal costul de 230 franci şi dacă se poate chiar telegrafic ca să ajungă la timp util. A doua rugăminte să-mi trimiţi 150 de mărci costul telefonului spre a-l plăti imediat, altfel risc să-l suspende şi să treacă timp până îl repun în funcţie.
Crede-mă că-mi este penibil să tulbur prietenia cu necazurile mele. Păstrez nota din 9 August: 300 mărci, ca să-mi aduc aminte când mă voi libera din apriga strânsoare a nevoilor. Întârzierile sunt ca întotdeauna în zodia afurisită a destinului meu, nu izbutesc decăt izbindu-mă de obstacole, dar până la sfârşit izbutesc totuşi. Şi atunci voi şterge datoria aşă cum se cuvine.
Într'o scrisoare îmi promiteai că vei veni la Muenchen. Mi-ai prilejui o mare bucurie dacă ai face un drum până la Dachau.
Închei mulţumindu-ţi pentru bunăvoinţă. Îmbrăţişări
Pamfil Şeicaru
Note şi Comentarii
Marele ziarist, bătrânul şi venerabilul meu prieten, îmi scrie de multele lui greutăţi fiinanciare datorită faptului că a întârziat apariţii "de care era legată certitudinea liberării mele din eterna strâmtorare care mă ţine prizonier". Încă îmi aduce la cunoştiinţă că a dat la tradus în limba germană cartea lui (450 pagini) "La Roumanie dans la grande guerre" aceasta va apărea sub titlul "Europa centrală şi Balcanii în primul război mondial"!
Traducătorul, un neamţ din România, el va aştepta până cartea va apare întro'o editură din Viena.
I-am achitat datoriile urgente pe care le avea, aşa cum m'a rugat, având satisfacţia să-l ajut pe omul, pe care nu numai că-l respectam dar am ajuns să-l iubesc de-a binele. E cazul să amintesc, de data asta posedam luciditatea lui Sanco Panca, fiind sigur că mult visata carte a maestrului, Finlandizarea Europei, nu va apărea niciodată, speranţele sale se arătau mai mult decât deşarte. Din partea mea eram gata să-l iau la mine la Giessen, să-i asigur un trai fără griji dar el nu se mulţumea cu aşa ceva, la vârsta de 85 de ani poseda o unică forţă spirituală din această caută socoteam că şi lui i se potrivea epitelul dat de el lui Nicolae Iorga, de adevărată uzină creatoare.
În acest sens zarurile erau de mult aruncate, Pamfil Şeicaru, marele ziarist, istoric şi literat-esseist, îşi trăia ultima aventură a vieţii, şi din acest drum, chiar dacă va însemna o echilibristică pe marginea unei prăpăstii, nimeni nu-l va putea întoarce. Fără îndoială între P. Şeicaru, rămas neabătut la credinţa lui din 1918 când şi-a început cariera de ziarist şi cei din jurul lui mânaţi de interese mărunte mai ades meschine, era o distanţă de ani lumină dar putem eu să-i spun acest lucru, punându-mă în postura unui tulburător de vise şi iluzii? Desigur, că nu şi în acest caz nu-mi rămânea decât să mă ocup de Vasile Dumitrescu lipsit total de harul scrisului, submediocru în tot ce întreprindea dar el reprezenta legătura maestrului cu lumea din afară, de acest individ depindea, în concret, sorta publicistică a lui Pamfil Seicaru deci pot din nou să judec extrem de critic epoca în care trăiesc, unde valorile autentice sunt călcate în picioare cu brutalitatea acelor lipsiţi de har, singura lor menire fiind aceea de a distruge de la primele semne tot ce înfloreşte şi va da rod. În raporturile puse cu capul în jos, dintre P. Şeicaru şi Vasile Dumitrescu asistam la fenomenul numit de Nietzsche "Umwertung aller Werte" adică non-valoarea va ajunge să stăpânească asupra valorii propriuzise, realizându-se domnia maselor cum o numeşte Ch. Maurras.
Să cităm scrisoarea publicată, împreună cu ziarul Curentul, dar pe o filă separată, de unde îi lipseşte data (eu am primit-o la 2 Mai 1979) pe care dacă semnatarul ar fi avut o urmă de demnitate, nu ar fi publicat-o:
Stimată Doamnă,
Stimate Domn,
Din primul număr de la reapariţia Curentului am precizat:
Un organ de presă nu poate apărea fără o bază financiară. Aceasta poate veni din subvenţii sau donaţii. Nu dispunem nici de altele.
Reclame comerciale, la condiţiile actuale, o sursă inexistentă!
Voinţa cititorului. Pentru noi singura posibilitate de a continua apariţia. Ca totdeauna Curentul se tipăreşte pentru cititorii din interiorul Ţării. Dacă în mod provisoriu apărem în afara hotarelor, aceasta este o necesitate tehnică. Cititorii din Romania pot citi Curentul dar nu-l pot cumpăra, nici abona şi asta tot din impedimente de ordin ... tehnic. Numai cititorii aflaţi în afara hotarelor pot abona ziarul nostru.
Aceasta înseamnă: cine dintre cei aflaţi în străinătate abonează Curentul face posibil ca cei din cuprinsul Ţării să-l citească.
Din aceasta reiese clar că finanţarea Curentului depinde de acei ce-l aboneasză. Printre aceştia sunteţi şi Dvoastră, fapt pentru care îmi permit să vă exprim călduroasele mele mulţumiri.
Suntem informaţi că la Bucureşti se ştie că Curentul este finanţat de "serviciile secrete ale unui stat imperialist". Din Muenchen şi din alte suburbii ale lumii libere am aflat că suntem subvenţionaţi "de cei de la Bucureşti", iar, recent, ne-a parvenit de la Tel Aviv informaţia că apărem cu "mirosul petrolarilor de pe piaţă propagandei arabe".
Adevărul este că Curentul se tipăreşte cu bani (marci germane, valută în RFG) din propriul meu buzunar, bani pe care eu îi câştig prin muncă. La aceşti bani se mai adaogă şi contribuţia abonaţilor. În ceea ce priveşte aceasta din urmă ţin să atrag atenţia că din miile de persoane cărora le-am trimis primele patru numere "de probă" numai 155 (unasutăcinzeci şi cinci !) au abonat Curentul.
Am tipărit volumul "Articole de fond" într'un număr de 500 (cinci sute) de exemplare ce m'a costat 5.103,20 DM (cinci mii una sută trei). S'au vândut la cererea celor interesaţi 43 de exemplare.
Cu numărul pe luna Martie 1979 Curentul împlineşte un an de la apariţie. Dacă pun la socoteală toate cheltuielile făcute, inclusiv cele necesitate de a pregăti începerea acestei activităţi, totalizând patru ani de eforturi şi cheltuieli, ajung la o sumă care înclude la ora actuală şi 37.000 DM datorii pe care le-am făcut, în ultimul timp şi pe care trebuie să le rambursez.
În această situaţie mă văd nevoit să întrerup apariţia Curentului până când îmi voi plăti datoriile, după care voi putea face altele noi, pentru a putea continua. În speranţa că pot conta pe înţelegerea Dvoastră faţă de această situaţie, vă rog să primiţi mulţumirile mele.
Cu alese sentimente al Dvostră Vasile C. Dumitrescu
Fără îndoială, rândurile de faţă sunt scrise cu multă şiretenie. Ni se aduce la cunoştiinţă că ziarul Curentul nou apare pentru cititorii din ţară, cei din străinătate se abonează în locul lor. Să reţinem, pentru domnul editor nu există exilaţi ori la ajutorul lor majoritar nici nu se aşteaptă. Dar cum bine putem citi, el nu cere niciun sprijin doar ne roagă să-i înţelegem întreruparea apariţiei Curentului, ceea ce vine să demonstreze că dl. V. Dumitrescu are o sursă de unde primeşte mărci în valută (expresie pur românească), deocamdată, fiindcă datoriile s'au mărit prea mult, e necesar să le achite după care va putea continua mai departe ceea ce înseamnă că nu o poate face cu banii din buzunarul său odată ce pe aceştia i-a epuizat la achitarea celor 37.000 DM, şi după cum se ştie editorul e funcţionar de stat, băncile nu-i vor elibera altă sumă până nu vor intra, altele pe contul său. Iată că dl. Dumitrescu se trădează, afacerea Curentului e falimentară şi nu ar continua-o nici cel mai mare capitalist, dar omul nostru o face fiindcă după un interval de timp îi va intra în buzunar bani proaspeţi şi aceştia nu pot fi decât de origine românească, legăturile dlui Dumitrescu cu autorităţile române fiind clare de tot, o ştim din corespondenţa maestrului care vorbea de un cenzor profesor universitar care-i revedea Finlandizarea Europei şi sigur în limba română, ori cum P. Seicaru nu ajunsese în contact cu el, rămâne acest Dumitrescu omul de legătură între maestru şi Institutul de studii politice şi istorice din Bucureşti că aşa ceva nu există în Germania şi incă să preieie din vânzare, 2.000 de exemplare.
Dar pe Vasile Dumitrecu trădează tot ceea ce scrie la Curentul, e greu de presupus că ar fi fost chiar atât de prost să-l preaslăvească pe marele dictator al ţării N. Ceauşescu, fără să nu capete un sprijin substanţial din Bucureşti, fie şi pe calea ambasadei române din Germania. Regret mult că nu mai posed articolul în care editorul Curentului scrie negru pe alb că e mândru de a fi român atunci când vede ce Preşedinte are România se înţelege e vorba de N. Ceauşescu. Dar iată, ce ni se spune în articolul, "Ce se pregăteşte" semnat de Vasile Dumitrescu în Curentul Anul L, no. 5923, sâmbătă 11 Februarie 1978: "Sunt pentru o discuţie liberă" a spus tovarăşul Nicolae Ceauşescu în cuvântarea de la Helsinki. Dar o discuţie liberă nu se poate duce între om şi numai aparatură ci numai între om şi om. Din structura descrisă mai sus reiese că n'are nici un sens să discutăm cu megafoane. Ceea ce scrie tovarăşul Eisenburger n'a gândit-o el. Nu face decât să repete, cu mai multă sau mai puţină amplificare şi tonalitate şi terminologie, ceea ce de altfel putem afla direct din ceea ce exprimă secretarul general al PCR, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, singurul care are ceva de spus şi care, chiar dacă de (prea) multe ori se repetă, nu recită spusele altora. D-sa este singurul cu care se poate discuta. Noi la rândul nostru fiind unii dintre puţinii romăni fără nicio funcţiune deci fără importanţa socio-economică, ne vedem reduşi la o singură calitate: aceea de a fi simpli oameni. Dar tocmai această calitate ne pune în situaţia de a fi participanţi la discuţie, partneri ce pot discuta liber cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, d-sa fiind la rândul d-sale singurul partener posibil într'o discuţie liberă".
Şi tot aşa tilinca-tilinca vorba lui Agamiţă Dandanache, Vasile Dumitrescu declarându-se partnerul de discuţii cu marele dictator, de fapt, îl târnoseşte ca cel mai demn adept al cultului personalităţii, soldat credincios al lui N. Ceauşescu. Cu atât mai hilară ne apare încercarea editorului să atragă atenţia tovului N. Ceauşescu asupra celor ce îl înalţă pe dictator pe un tron mai frumos decum a făcut-o el, mai ales că recurg la graiul ales şi inspirat al poeziei. De pildă, în numărul de Sâmbătă 11 Martie 1978, alături de poza dictatorului - se publică poezia Luminătorul de Ileana Roman apărută în revista Flacăra din 26 Ian 1978, o adevărată bătaie de joc la adresa dlui Nicolae Ceauşescu pe care îl previne, probabil ca subiect al discuţiilor libere pe care le vor avea, din această "capodoperă" cităm prima strofă şi ultima: "El este deci norocul ţării / Sinea acestor vremuri noi / Şi tot pământul îi e prieten / Căci are'n ochi doi porumbei" şi "El are'n ochi doi muncitori / Cu care vede tot poporul / El este deci norocul ţării / Şi'n lumi Luminătorul".
Într'un număr anterior pentru a ne uşura înţelegerea sublimului articol "Ce se pregăteşte" cu aceeaşi ocazie însă, ni se reproduce poezia Ora fundamentală apărută în revista Flacăra din care din nou vom reproduce ultimele strofe menţionând că autorul este Ion Chiric: "Între muncitori-stindar, voinţă clară, / el declanşa puterea din priviri / şi împărţind la sate, pentru cei ce ară / Gila ţării, plămădea noi firi. / O facere de lume s'a petrecut atunci, / pe meleagul românesc-vânt nou de primăvară / el întreagea, la strămoşeşti porunci, / puterea poporului în ţără." / Desigur marele dictator a rămas încântat de măreţia acestor versuri încât a reuşit cu forţe noi să se joace cu globul pământesc, avut pe masă, de-a lumile ce-i cădeau la picioare, efectul fiind mai puternic o dată ce recitatorul acestor minunăţii poetice nu a fost altul decât Adrian Păunescu, fiul lui de suflet.
Ar fi să mai credem că aranjamentul respectiv nu a aparţinut dlui Vasile D. ci responsabilului cu anticultura de la Curentul nou pe nume Gh. Stanomir, dracu va şti cine se ascunde sub acest nume pe care noi îi consideram un pseudonim.
Şi cu aceasta să ne oprim, i-am dat chiar destulă atenţie dlui V. Dumitrescu şi dacă am făcut-o nu se datorează non-valorii sale absolute ci am dorit să-l prezentăm înainte de a-l duce pentru ultima oară pe scenă ca principalul erou în afacerea manuscriselor lui P. Şeicaru dispărute fără urme, după moartea maestrului.
Scrisoarea (36 ) din 25 Junie 1979 de la Pamfil Şeicaru
Dragă Ovidiu, n'am terminat scrisoarea ce îţi este destinată spre a te lămuri asupra poticnelii Curentului, de altfel de scurtă durată cum vei constata curând. Sunt de dăuăzeci de zile prins într'o lucrarea consacrată acestui Papă polonez şi a semnificaţiei vizitei în Polonia. Este în aprecierea mea o breşă în împărţirea făcută la Yalta. Scriu grăbit şi sper că în două săptămâni să termin cele 130 de pagini. Marţi voi da să fie dactilografiate primele 40 de pagini care trec imediat la traducătorul în limba germană. Întrerup lucrul ca să-ţi confirm primirea celor două articole. Primul consacrat veşmintelor istorice m'a impresionat prin bogăţia culorilor arătând o sensibilitate şi darul de a reda în imagini succesiunea îmbrăcămintei din vremuri de mult apuse. Frumos, redai pe Sadoveanu un poet al naturii în proză. Eugen Lovinescu fost coleg cu Sadoveanu la gimnaziul din Fălticeni, îl evocă încă din copilărie pasionat de vânat, de pescuit şi de hoinărit prin crângurile învecinate. Sadoveanu îl descrie ca un tânăr "cuminte ca o domnişoară, prizonier cărţilor". Este trist că omul a fost mai prejos de opera lui. Când reapare Curentul după cele două numere care sunt culese, voi reproduce succesiv cele două articole. Lucrez de zor pentru a termina cartea şi a-o da la tipar la sfărşitul lui Iulie. Până atunci voi afla răgaz să termin lunga scrisoare începută. Cu urări de bine
Îmbrăţişări al tău
Pamfil Şeicaru
Note şi Comentarii
Maestrul îşi întrerupe scrisoarea neterminată ce mi-a destinat-o, pentru a mă lămuri asupra poticenlii Curentului, de altfel de scurtă durată cum voi constata, cât de curând. Iată că V. Dumitrescu a ieşit în public prea devreme, dacă nu cumva chiar asta îi era intenţia ca prin întreruperea apariţiei ziarului, să forţeze mâna sprijinitorilor din umbră, pe care-i putem numi de-acum fără să ne fie teamă că greşim, e vorba de autorităţile române din Bucureşti, care aveau şi cheltuiau sume enorme, cu aprobarea şefului, numai pentru a-i crea o imageine pozitivă în Apus, de altfel ţinea foarte mult la acest lucru. Din această cauză scrisoarea era doar formal publică ea nu cerea nici în treacăt românilor din străinătate cum erau numiţi, ci se adresa unei persoane aflate în umbră, ei îi dădea de fapt raportul financiar, după ce nu a reuşit să-şi atingă scopul la un contact direct, cu cel ce-l putea ajuta. V. Dumitrescu reuşise în planurile lui, mai repede decât bănuise, iar în ce priveşte eventuala sa demascare, puţin îi păsa lui de asta, pentru el exilul nu exista decât ca români ce locuiesc în străinătate, întocmai cum sunt trecuţi şi în catastifele securităţii.
Marele ziarist mă înştiinţa că de 20 de zile e prins de o lucrare consacrată Papei polonez Ioan Paul al doilea, cât şi vizitei sale în patria natală.
După părerea lui P. Şeicaru prin acest papă are loc o breşă în împărţirea lumii, aşa cum a fost făcută la Yalta. Scrie foarte grăbit şi speră ca în două săptămâni să termine cele 130 de pagini dintre care Marţea viitoare va da primele 40 de pagini traducătorului în limba germană.
Îmi laudă cele două articole pe care i le-am trimis: Primul trata despre veşmintele istorice şi maestrul menţionează faptul ca l-a impresionat descrierea mea prin bogăţia culorilor şi darul de a reda în imagini succesiunea îmbrăcăminţii în vremuri de mult apuse.
Al doilea era dedicat lui Sadoveanu, despre el considerâ că-l redau ca pe un poet al naturii în proză. Fără îndoială Sadoveanu are darul să vrăjească florile, pomii, oamenii cât şi lucrurile din jurul nostru, în momentul când reuşeşte să le împrumute o viaţă nouă, prin cuvintele prozatorului cu fiecare operă le dă un sentiment interior ce ar fi parte din umbra lui Dumnezeu răsfrântă în inima din om. Biblii profane, istorii cereşti îţi oferă povestirile acestui unic magician a cărui formulă e simplă ca şi întâiul cântec scos pe vioara unui înger rătăcit la curtea unuia din Fraţii Jderi. Nu e om ci un gigant al logosului românesc, el atinge murmurul tainic pe care-l rostesc pe limba lor zimbrii coborâţi de la mănăstirile situate la porţile raiulul; prin armonia lor îşi câştigă originarele cadenţe chemările de orgi subterane unde mai trăiesc cei ce sunt în stare să treacă prin perdelele de apă lunară aşezată între durata timpului şi Veşnicie. Atare aventuri spirituale nu le pot împlini decât cei împărtăşiţi cu har dumnezeiesc, a urmat-o Mihai Eminescu în Sărmanul Dionis şi după el Mihai Sadoveanu în Nunta domniţei Ruxandra, două temple ridicate pe calea, ce duce spre Absolut, din această cauză se zice, tot pe graiul Blajinilor, că Mihai Sadoveanu este un Eminescu al prozei româneşti.
Mă întorc la realitatea cu scopurile ei mai întotdeauna ca şi curse întinse altora şi cred că acţiunea mea are o justificare, când recunosc faptul că am trimis cele două articole pentru a-mi verifica unele întrebări ale căror răspunsuri ar putea să devie certitudini. După cum am văzut maestrul le-a apreciat în mod deosebit şi mi-a promis să le publice, primul după ce vor ieşi de la tipar cele tocmai culese, urmând succesiv în numărul următor al doilea articol. A fost aşa cum am bănuit, cele două articole nu au apărut în Curentul de unde se poate bănui că răspunsul meu la scrisoarea lui publică l-a înfuriat pe V. Dumitrescu în mod deosebit. Dacă ar fi fost nevinovat, ştind că sunt în relaţii prieteneşti, chiar mai mult cu maestrul, ar fi încercat să mă caute şi să-mi demonstreze eroarea a cărei victimă sunt. Mi-aş fi recunoscut bucuros greşala dacă aş fi fost convins că nu am dreptate şi astfel totul s'ar fi terminat în mod fericit pentru toţi. Dar V. Dumitrescu a adoptat metoda comunistă să mă lovească pe la spate ori aşa procedează acel ce se află în culpă. Mă aşteptam la o atare reacţie, de la un om cunoscut şi prin încăpăţânarea sa diabolică, şi mi se dovedea definitiv că acest V. Dumitrescu îl ţine prizonier pe P.Şeicaru în propriul său Curentrul, de unde îl poate mânui după voie. Necunoscându-i activitatea, de altfel maestrul nici nu era curios să o ştie, în situaţia în care se afla nu pretindea decât să i se editeze lucrările, timpul nu-i mai dădea un răgaz deosebit dar după cum ştim pe V. Dumitrescu nu-l înteresa decât firma Curentului cel nou care-i aparţinea, în rest după instrucţiunile primite nu avea decât sarcina să-l mintă pe maestru, să-l amâne sine die, să-i promită anumite date care automat se amânau şi aşa mai departe până lucrurile vor avea un sfârşit cum toată lumea îl aştepta.
În legătură cu Sadoveanu, am aflat dintr'un articol al lui Gala Galaction că autorul Hanului Ancuţei s'a instalat, fie şi trecător în casa de la Ciorogârla a lui Pamfil Şeicaru pe care popa socialist îl înjura nu prea conform canoanelor bisericeşti, deşi el nu avea nicio vină din toată tărăşenia asta. Cu toate acestea P. Şeicaru nu i-a contestat lui Sadoveanu calităţile de mare scriitor, nu i-a purtat Sâmbetele, mai ales după ce i-a intrat şi în casa de la Ciorogârla după cum ar fi făcut alţii, a adăugat simplu "e trist că omul nu a fost la înălţimea operei sale".