◄

OVIDIU VUIA

SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI

(Cu Pamfil Şeicaru în exil)

- Volumul III -
 

www.Editura Rita Vuia - 2008 -

... "să rămâi aşa cum eşti, nesăţios de tot ce e frumos

într'o epocă în care mediocritatea şi vulgaritatea

ultragiază spiritele alese."

                                              Pamfil Şeicaru

4. Unde sunt manuscrisele lui Pamfil Şeicaru?

Dispariţia unor manuscrise importante ale lui Pamfil Şeicaru, după moartea sa, constituie una din tragediile culturii româneşti contemporane. În fruntea lor stătea lucrarea“Finlandizarea Europei” scrisă în anul 1973, tradusă după un an în germană, după chiar mărturisirea marelui ziarist, autorul o pomenea ca pe un adevărat leitmotiv în fiecare din scrisorile trimise în ţară lui Radu Valentin, cum se găsesc publicate în Scrisori din emigraţie de Pamfil Şeicaru, 1992. Alături de acest manuscris, despre care P. Şeicaru aştepta să-l scoată din strâmtoarea financiară de care suferea de multă vreme, mai figurau

“Problema naţionalităţilor în Rusia Sovietică”, manuscris ce trebuia să fie tradus din româneşte în germană, “Conflictul ruso-chinez si Europa” lucrarea închinată Papei Ioan Paul al doilea, la acestea se mai adaogă piesa de teatru “Excelenţa sa Rică”, despre ea îi scria lui Radu Valentin că i-a trimis-o la Bucureşti pentru a fi dactilografiată deoarece

nu are încredere în cinstea celor ce îi are la dispoziţie. Să reţinem că maestrul n’a primit niciun răspuns, niciun aviz de primire ceea ce ne pare astăzi mai mult decât ciudat, nici chiar maestrul n’a mai vorbit de piesa scrisă în zece zile şi îi entusiasmă de reuşita atât pe el cât şi pe dna Veguţa, credincioasa lui soră.

În legatură cu cele întâmplate după moartea maestrului, sunt în posesia unor scrisori aparţinând moştenitoarei principale fiica Viorela Şeicaru, căsătorită Vergne, sprijinită de soţul ei Claude, şi de la René de Flers, asociatul lui V. Dumitrescu, cel din urmă personaj misterios a refuzat orice legături cu mine, Viorelei după mărturie proprie i-a adresat câteva rânduri jignitoare, imputându-i graba cu care a ridicat manuscrisele lui P. Şeicaru, tot el simţindu-se cu musca pe căciulă, o învinuia de colaborare cu Bucureştiul.

Oricum, din cercetările noastre anterioare, puteam deduce ca demonstrate două aspecte nu lipsite de importanţa lor:

1.   Existenţa manuscriselor respective nu putea fi negată de nimeni, doua, dintre ele mai mult ca sigur erau traduse în germană: Finlandizarea Europei şi Problema naţionalităţilor în Rusia Sovietică. Faptul că maestrul a fost oblicat să schimbe de două ori titlul primului manuscris, e o dovadă că el a circulat pe la diferiţi editori, inclusiv germani. Definitiv se poate stabili că ceea ce se chema Institutul de studii politice şi istorice, era o editură a cărei misiune era să publice o lucrare revizuită nu în Germania ci în România comunistă numai ea era în dreptul să reţină două mii de exemplare dintr’o lucrare cum era Karl Marx şi românii. Întreaga colaborare a maestrului cu cei din ţară, au ieşit la iveală doi dintre cei mai puţin însemnaţi ca istoricul Valentin Radu şi Virgil Cândea acţiunea lor s’a arătat mai mult decât desamăgitoare, i s’au publicat trei broşuri şi niciuna din marile sale lucrări, a fost o farsă pentru a-l compromite pe marele ziarist care nu înceta să scrie decât după ce-i dicta conştiintă de om liber, ori pe cei din ţară îi înteresa o carte de adulare a lui Ceauşescu, ceea ce P. Şeicaru nu era de acord să o scrie, de unde divorţul iminent ce a urmat.

2.   Al doilea aspect e reprezentat de activitatea lui V. Dumitrescu, acesta pe lângă proceauşismul său de la gazeta nouă a Curentului, s’a simţit dator să-l mintă pe maestru, provocându-i atâtea nopţi nedormite în aşteptarea editării unor cărţi pe care “fiul lor” ştia prea bine că nu vor apărea niciodată şi se pune întrebarea dacă a acţionat din proprie iniţiativă sau la ordin de sus, partidul tot mai avea teamă că până marelui ziarist, după înşelăciunea dată, se va putea întoarce împotriva “geniului Carpaţilor” şi să-i ştirbească distincţiile din aur fals primite de la diferiţi oameni de stat apuseni, de unde sarcina omului lor va trebui să crească în vigilenţă, profitând de autoiluzionarea de care suferea Pamfil Şeicaru.

Din toate aceste motive, îl considerăm pe V. Dumitrescu principalul vinovat de dispariţia manuscriselor ce, necesarmente, de la Dachau la editură şi înapoi, treceau prin mâinile lui, inclusiv şi atunci când în loc de editură ele luau alte drumuri, cum s’a întâmplat de altfel. S’ar putea ca V. Dumitrescu, în calitatea sa de principală rotiţă a respectivului furt spiritual, prea puţin pedepsit şi urmărit de lege, să fi transmis între timp manuscrisele forurilor ce vroiau să le aibe, demonstrând şi cu această ocazie, cât de fidel a rămas, nu numai în articolele din Curentul, iubitului său şef N. Ceauşescu.

Desigur dacă ar fi considerat acuzaţiile mele ca nedrepte şi-ar fi luat oboseala să-mi dea o replică tare, demonstrându-şi ataşamentul faţă de democraţia apuseana, şi ridiculizându-mă prin argumente de nezdruncinat. Dar tăcerea i-a fost a doua fire, ceea ce îl condamnă

aprioric, i-a răspuns Viorelei, total neacademic fiindu-i teamă că doamna, în drept îl va da cumva în judecată. Faptul că René de Flers a căutat să se desvinovăţească, înseamnă că nu era chiar aghiotantul lui Vasile, avea legături de altă natură cu maestrul, totuşi se lăsase influenţat de Pamfil Şeicaru, cel care avea o părere mai mult decât bună despre “unicul” Vasile.

Astăzi când scriu aceste rânduri, principalii eroi ai evenimentelor descrise de mine, fiind morti, Viorela şi Claude într’un tragic accident de maşină, pe când al treilea a mai trăit mai bine de 12 ani, promit să le respect odihna de veci, numai că aici e vorba de a restabili un adevăr de-acum istoric, de unde obiectiva readucere pe scenă, discutându-i doar din acest punct de vedere şi din niciunul altul.

Iată scrisorile pe care le am din partea fiicei maestrului, Viorela pe care le redau în ordinea primirii lor:

Viorela Şeicaru-Vergne

36, rue Hélène Andrée

78000 Versailles

Vineri, 28 Noembrie 1980

Stimate Domnule Vuia,

V’am cunoscut prin voluminoasa şi admirabila corespondenţă pe care aţi adresat-o tatălui meu, cu o afecţiune filială, dar demnă în expresie şi păstrând în permanenţă dreptul la controverse.

Nu pricep de ce prietenii de la München nu v’au anunţat de decesul tatii, şi sunt convinsă că aţi fi venit la înmormântare şi aş fi putut astfel să cunosc pe interlocutorul epistolar al tatii.

Am adus toate manuscrisele tatii la noi acasă. Voi începe să clasez acest material atât de bogat, făcând o nomenclatură, încercând să clasez în prevederea unei publicări ulterioare (ceea ce încă n’a fost încă publicat); am clasat deja corespondenţa, acordând dosare

speciale celor care merită interes special.

Aştept cu nerăbdare apariţia Curentului pe Octombrie, care ar trebui să conţină articolul scris de mine despre tatăl meu. Dacă V. Dumitrescu nu îl publică voi ruga pe prietenii Govora şi Traian să-l publice în Carpaţii. De altfel am fost tare tulburată de textul din una din scrisorile matale: că Dumitrescu a mizat pe politica lui Ceauşescu? (scrisoarea din 9 Mai 1979)

Eu am fost la München la 6-8 Octombrie şi am avut plăcerea (plăcerea care este acuma o alinare a durerii mele) să-l găsesc bine plin de proecte, şi cu dorinţa să vină de Crăciun la noi la Versailles şi să-i fac sarmale) ...

Exilul românesc (de acord cu matale, nu emigraţie) a încercat să arunce umbre şi asupra morţii tatii; că ar fi fost otrăvit, că drul Iliescu mi-a dat telegrama numai după 3 zile de la deces, că tata ar fi fost în România să trateze cu Ceauşescu ... În această situaţie nu rămâne

decât o tăcere dispreţuitoare şi o atitudine demnă.  

Vă rog să-mi permiteţi a vă mulţumi pentru cele făcute pentru tatăl meu, toate ajutoarele trimise, toate grijile desfăşurate.

Cu cele mai bune sentimente

                                                Viorela Şeicaru,Vergne

Scrisoarea e descurajantă pentru un om al cărui singur interes era să lupte pentru recuperarea manuscriselor lui Pamfil Şeicaru, dispărute într’un mod atât de puţin misterios. Dar, din păcate, Viorelei nu-i prea păsa de lucrările tatălui ei ci urmărea să ia parte la câştigul pe care-l presupunea că-l poate avea ca şi colaboratoare a Curentului cel nou. Să zici că nu e visătoare întocmai ca tatăl său, pe care-l contesta tocmai pentru acest lucru? Deşi citise acuzaţia ce i-o aduceam lui V. Dumitrescu, singurul realist din toată adunarea, îmi scrie că a rămas tulburată să citească în scrisoarea mea din 9 Mai 1979 (mă citează exact) că Dumitrescu a mizat totul pe politica lui Ceauşescu, ori dacă îi părea

atât de nouă şi de necrezut această ştire, e o dovadă că nu deschisese niciodată Curentul, unde respectivul avea o rubrică privind acest subiect, al ceauşizării poporului român. Şi dacă mai adaog că pentru Viorela era interesant dacă acelaşi Dumitrescu îi publică articolul dedicat tatălui ei, avem înainte întreaga prezentare, după care ne putem da bine seama că pe Viorela o interesa orice înafara manuscriselor dispărute ale tatălui său. Şi, sigur, era incomodată de bănuielile mele ce le-am pus între ea şi prietenii săi de la München. Iată de ce mi-a răspuns atât de târziu, parcă ar fi fost nevrozată ca şi câinii lui Pavlov, de dificilele chestiuni ce urma să le rezolve. Dar în naivitatea ei, fără să verifice întâi ceea ce afirmă, scrie negru pe alb, că "a adus toate manuscrisele tatii, la noi, acasă", ori asta înseamnă că Viorela habar nu avea de preocupările tatălui său fiindcă în caz contrar, în primul rând, ar fi căutat "Finlandizarea Europei" de care tatăl ei îi vorbise, dar stăpânită de mânia ce i-o provoca tanti Veguţa, i se înfundară brusc urechile şi nu-l mai auzise pe bătrânul ei tată. Iată motive întemeiate să nu mai dau nicio şansă Viorelei, străină de zbuciumele interioare pe care le aveam în legătură cu dispariţia manuscriselor lui P. Şeicaru. Cum s’a îndepărtat ea, mă simţea şi pe mine, mai ales că din punctul de vedere al intereselor proprii, căuta să mă scoată din cercul prietenilor ei, care, orice ar fi făcut şi oricât de procomunişti se arătau, rămâneau apropiaţii ei parteneri de afaceri.

În atare împrejurări Viorela îşi dorea un intermediar între ea şi Vasile, dar cum acesta era mai rău ca un miel turbat, încercă să-l îmblânzească scriindu-i lui René de Flers tot în scopul de a încheia pace cu marele prieten de la München. Deşi e mai lungă cu mult decât rândurile scrise mie parcă pe o filă de reţetar, am s’o redau în întregime din cauză că

aruncă lumină asupra multor colţuri, rămase altfel în adâncă întunecime:

V. Seicaru-Vergne

7800 Versailles

Luni, 1 Decembrie 1980

Dragă René,

primesc în această zi scrisoarea ta recomandată şi mulţumesc (sic) pentru palmele morale administrate şi că m’ai rănit atât de elegant pe simple bănuieli şi fără să o fi meritat de loc. Am avut un prim impuls, acela de a scoate din dulap ansamblul de manuscrise şi de a

le arde. Dar trăind în Franţa, vrând să uit că raţionez ca un ţăran de la Dunăre, mi-am reprimat impulsul şi fără să mă disculp (neavând de ce să o fac) mă adresez unei fiinţe raţionale, dându-i cronologia.

Împreună, noi îl însărcinasem pe unchiul meu să claseze manuscrisele, să le numeroteze şi să le dea pentru fotocopii. După trei zile de la întoarcerea noastră în Franta, îi telefonez unchiului meu care mă anunţă că nu-i stătea capul să o facă, manuscrisele sunt deja la unul dintre prietenii săi (pe care eu nu-l cunoşteam în afară de a-l fi văzut 5 minute în gară de la München, în seara sosirii unchiului meu.) Şi René era în clinică!! Am încercat să obţin clinica pentru a te consulta, am telefonat chiar la informaţii pentru a avea prefixul pentru Starenberg, nimic de făcut. Soţul meu e cel care a avut iniţiativa propunerii unei reîntoarceri la München. Bine am făcut pentru că manuscrisele erau aruncate vraişte, cu foi volante, în beciul imobilului, într’o boxă. Ori cine ar fi putut lua manuscrisele cu îndemânare printre scândurelele de lemn care formau această boxă. Mi-am dat cuvântul şi îl voi ţine, dar am dreptul de privire asupra acestor manuscrise, sper (atât de preţioase pentru toată lumea după cât constat). Şi am avut dreptate să procedez astfel (a se vedea textul scrisorii mele adresate, acum câteva zile lui Vasile Dumitrescu). Şi dacă acest prieten al unchiului meu care nu dăduse nici măcar o chitanţă a acestor manuscrise unchiului meu, i-ar fi invocat prietenului René că nu a intrat nimic în depozitare. Frumoasă mutră (figură) am fi avut toţi aşa cum suntem.

Ce trebuie să cred când găsesc în textul unei scrisori primite de tatăl meu, scrisoare de la 9 Mai 1979 (N’am dreptul să dezvălui numele acestui corespondent)... “revenind la scrisoarea dlui Dumitrescu, desigur nu e de mirare că s’a ajuns la o aşa situaţie, exilul nostru fiind mai mult decât meschin. Dar aici mai este încă ceva despre aceasta măcar nouă fiindu-ne permis să discutăm deschis. Dl. Dumitrescu a mizat totul pe politica lui Ceauşescu în aşa fel încât aproape este de necrezut că domnia sa nu este fiinţat de marele dictator. Este absurd să crezi că dl. Dumitrescu are 37.000 DM datorie, când neforţat de nimeni a pontat pe un ins în care în ţară absolut nimeni nu crede. Că Ceauşescu ar fi acela care ar face legătura între popor şi partid este iar mai mult decât absurd. Nu ştiu de când e plecat dl. Dumitrescu din ţară, dar eu nu-mi amintesc ca vreodată dl. Ceauşescu să fi reuşit să cucerească poporul şi înscrierile în partid să se facă altfel decât de formă. Şi apoi ar fi de întrebat ce independentă a României apără Ceauşescu? Este oare România liberă

astăzi? Poporul român vrea să fie liber cu adevărat şi dacă va reu şi vreodată, o va lua de la alegerile furate din 1947, dl. Ceauşescu nefiind decât un profitor al acelei imposturi. Şi până la urmă văzând exemplul Ungariei sigur că poporul român se întreabă dacă n’ar fi

mai bine cu Ruşii? Eu respect părerile fiecăruia dar când eşti atât de original şi contra oricărei realităţi să nu te miri că te trezeşti complet părăsit ...”.

Cinstit, din toată grămadă de informaţii care îmi cad în cap din toate părţile, cum să reuşesc să fac parte lucrurilor, să triez adevărurile, jumătăţile de adevăr, contraadevărurile, minciunile interesate sau nu nu. Chiar unchiul meu a travestit adevărurile, aruncând

ecrane de fum. Ce trebuie să cred, unde să găsim simplul adevăr? Unchiul meu mi-a zis la Dachau că primăria a dat 1.000 DM pentru cheltuieli de înmormântare şi că Frau Deffner se străduia să scoată restul. Reacţia mea, sănătoasă cred şi cinstită a fost să îl întreb dacă a dat aceşti bani lui Vasile Dumitrescu. M’a asigurat că a făcut-o.

Deci, manuscrisele sunt la mine. Nici un rând nu a fost dat cuiva, gratuit sau oneros. Resping orice alegaţie, dar în plus mă revolt şi înţeleg să-mi rezerv drepturile pentru a mă apăra contra defăimării.

Situaţia tatălui meu? Atât cât am putut, noi l-am ajutat pe tatăl nostru. Din 1976 situaţia soţului meu s’a degradat teribil. În 1977 şi-a vândut casa pentru a acoperi datoriile la bancă. A fost înşelat pentru că prea cinstit, el nu luase toate precauţiunile necesare şi nu prevăzuse necinstea celorlalţi. Şederea tatălui meu în Germania a fost hotărâtă fără părerea noastră. Toate propunerile noastre nu au fost ascultate, dacă nu respinse pe faţă. Nimeni nu realizează încă reaua influenţă asupra tatălui meu a acestei admirabile (sic) tanti Veguţa. Devotată, cu siguranţă da, dar cu o nevoie bolnăvicioasă de a-l îmbrobodi pe tatăl meu, de a-l face să-l îngrijească, să-l cocoloşească, să-l iubească; orice sugestii venind de la mine nu puteau fi decât rele. În 1975 noi obţinusem de la Fourcade şi în special datorită uneia din adjunctele sale, prietenă din copilărie a lui Claude, rezervarea foarte căutată şi dorită a unui studiou cu chicinetă şi sală de baie în curs de construire, la 3 paşi de casa noastră de la Saint-Cloud. Prin ce aberaţie a minţii mătuşa l-a făcut să creadă că era un azil de bătrâni. Obţinusem de asemenea de la Foştii Combatanţi atestarea care îi permitea să fie îngrijit 70 % la Fundaţia Foch din Suresnes şi de asemenea puteam să obţin ajutorul lunar de la Foştii Combatanţi. Ce interese a servit ea determinându-l să nu vină în Franţa în 1976, să trăiască aproape de noi, cu o reală independenţă, în condiţii cel puţin tot atât de bune ca cele de pe Mittermeyerstrasse. De ce nu l-a sfătuit pe tatăl meu să facă demersurile din 1976 pe lângă autorităţile germane? De ce toate speranţele sale s’au năruit în ce priveşte publicarea cărţilor sale? Am primit vizita din Germania care mă lăsau să presimt că unii aveau interesul să-l ţină pe tata în această situaţie de dependenţă. O dată

în plus ce să cred? Am toate scrisorile tatălui meu care la toate întrebările noastre îngrijorate răspundea că nu sunt motive de îngrijorare, că totul se aranjează, cărţile sale vor ieşi curând, că avea să primească atâta şi atâta. Ei, Doamne! Aveam dreptul să-i spun

tatălui meu că se leagănă în iluzii, să vorbim rezonabil. Tata a trăit întotdeauna în visări, de la exilul său cu grijă întreţinute de tanti Veguţa şi când începea să-şi dea seama de erorile comise, cum ar fi putut să recunoască el, chiar faţă de fiica sa că se rătăcise şi că

vrea să accepte sugestiile noastre. El se menţinea pe această poziţie şi toate scrisorile sale o afirmă, mâine va fi frumos, că eu trebuie să îi acord încredere, să cred în el, că mâine va avea bani aşa cum o merită. Cine este criminalul în această afacere? Tot eu sunt vinovată?

Claude si-a depus bilanţul în Noiembrie 1977. La 2 Decembrie se ştia că eu trebuie să fiu operată de cancer. Pe 15 Iunie 1978 Claude a fost concediat şi nu în cadrul economic; deci în şomaj cu 35 %. Ni s’ar fi reproşat acum demnitatea în care am trăit, ascunzând tristeţea noastră ... Nu am dece să mă explic, dar am dreptul să mă revolt contra oricărei alegaţii, care ar putea să atingă onorabilitatea noastră. Alăturat este dublul unei scrisori pe care o adresez chiar azi lui Lorin Popescu, fost colaborator la Curentul. Iată împotriva a ce

trebuie să mă lupt şi Dumnezeu ştie că am atât de mult dezgust că nimeni n’ar putea să-mi reproşeze că închid telefonul.

În corespondenţa din această dimineaţă, ironie a soartei, noi am primit certificatul de neimpozitare pentru 1979. Fără comentarii ...

Acum, că am încasat aceste lovituri, nemeritate, când sper că am risipit eventualele neînţelegeri, mi-ar place ca ceilalţi să joace fără cărţi trişate. Dacă Curentul nu trebuie să mai apară, trebuie să mi-o spui, fără să mă iei ca ţap ispăşitor. Dacă pentru a apărea trebuiesc încă manuscrisele tatălui meu, să mi-o spui deasemenea în faţă. Înţeleg să-mi ţin cuvântul dar ştiind adevărul adevărat. Cred în sinceritatea ta, în devotamentul tău dezinteresat am dreptul să-mi pun întrebări, să merg cu mici paşi precauţi, fiind atentă să nu intru cu picioarele în cuiburi de vipere. Pe 7 Octombrie după ce noi ne-am văzut la tatăl meu, l-am auzit pe dr. Iliescu spunându-i tatălui meu: trebuie să ne vedem, pentru că René şi eu nu suntem de acord cu anumite opţiuni ale lui Vasile.

Am scris în franţuzeşte din consideraţie faţă de soţul meu, ca să poată citi şi şti ceea ce scriu căci momentul este grav.

Rămân în mod sincer

                                   a dtale Viorela Şeicaru Vergne

Alături de scrisoarea Viorelei se afla şi o scurtă epistolă a lui Claude Vergne, în care îl copleşeşte cu prietenia sa pe René de Flers, cu intenţia bineînţeles să ajungă la prietenul şi colaboratorul său, Vasile Dumitrescu.

Soţia sa, în scrisoarea ei abordează mai multe probleme diferite ca importanţă. Din primele rânduri aflăm că lăsat la Dachau, împreună i-au încredinţat unchiului ei sarcina să claseze şi să numeroteze manuscrisele lui P. Şeicaru aruncate vraişte, ca foi volante, în beciul

imobilului unde locuia maestrul, într’o boxă, de unde oricine vroia, putea să şi le însuşească.

Ştim de-acum că dna Veguţa înainte de a pleca în ţară, în Dec. 1977, după cum îmi scrisese făcuse ordine şi clasase pe pachete, mulţimea de manuscrise ale maestrului P. Şeicaru (sunt cu sutele după expresia ei proprie) astfel că avem dovadă clară că fuseseră cercetate de o mână străină (fie de prietenul fratelui Costică, fie chiar de V. Dumitrescu) şi încă în mare grabă de unde dezordinea în care au fost lăsate.

În legătură cu această problemă, “Frankfurter Allgemeine” publica la 8 Noembrie 1980, sub semnătura scriitorului ceh Ota Filip, un scurt anunţ întitulat “O ofertă” reprodus în Curentul în limba română din Octombrie, Decembrie 1980, din care vom reţine următorul pasaj: “Abea după moarte, Şeicaru a primit de la Bucureşti o mărinimoasă ofertă. Guvernul român era dispus să plătească transportul cu avionul în Patrie şi să-l înmormânteze în Capitală pe decedatul grandsenior al jurnalismului liberal bucureştean. Răposatul avea totuşi de plătit un preţ: arhiva lui Şeicaru şi numeroasele lui manuscrise nepublicate până în prezent, Bucureştiul vroia să le aibă.”

"Pamfil Şeicaru a fost înmormântat în Dachau, arhiva lui a rămas în München iar “Curentul” va fi de-acum editat de alţii mai tineri."

Este curios că textul e pus de la început până la sfârşit între ghilemele deci se presupune că scriitorul ceh citează pe cineva, noi credem că pe V. Dumitrescu, nu avem la dispoziţie numărul ziarului german ca să lămurim problema. Dar oricum, informaţia despre arhiva lui Şeicaru este total falsă, fiindca din ea dispăruseră cele mai importante lucrari nepublicate de marele ziarist, şi am înţelege mânia aceluiaşi V. Dumitrescu împotriva fiicei maestrului Viorela, că a pus mâna pe restul arhivei, ceea ce îl lăsa complet descoperit şi posibil de a fi dat în judecată de ea, ca moştenitoare ori după cum se observă abea la 1 Decembrie îi

trimite lui de Flers o scrisoare în care îl implora pacea cu V. Dumitrescu.

Deci, ştirea lansată de ziarul german induce lumea în eroare, cu largul concurs al tovului V. Dumitrescu, care a avut grijă din timp să plaseze manuscrisele maestrului de valoare, dar el era tare supărat pe Viorela fiindcă îşi dădea seama că de-acuma era la cheremul acestei deloc cinstite doamne. Se pune întrebarea unde sunt picturile maestrului din Av. Reina Vitoria 13, 10 A, lăsate moştenire aceleaşi Viorele, si noi suntem siguri că au fost vândute de mult, adică înainte de 1989, autorităţilor de resort din ţară, singurele în măsură să le plătească mai convenabil, celor doi şomeri de lux, cum erau Viorela şi soţul ei.

Articolul fie cât de scurt conţine încă doua greşeli mai mult decât discutabile. P. Şeicaru nu a fost niciodată un jurnalist liberal iar Vasile Dumitrescu nu a mai fost capabil să continue apariţia Curentului după moartea lui Pamfil Şeicaru, cum se lăuda în anunţul respectiv. Mai mult ca sigur, comuniştii nu mai aveau de ce să-l suştină financiar când odată cu moartea lui Pamfil Şeicaru, îşi terminase şi el marea lui misiune de gazetar în concediu!!!

Chemat la telefon unchiul Costică îi comunică despre manuscrise că o cunoştinţă de-a lui pe care şi Viorela l-a văzut cinci minute în gară la München, a luat cu el manuscrisele, fapt pentru care soţii Vergne se întorc la Dachau: unde găsesc în boxa ştiută o parte din manuscris. Viorela consideră că întâmplarea cu prietenul şi manuscrisele au fost fumuri de-ale unchiului Costică şi totul se termină aici. Deşi întâmplarea putea să aibă şi o alta desfăşurare. Străinul din gară Muenchen anunţat de fratele maestrului că primesc în câteva zile vizită de la Paris, s’a grăbit, după ce a luat dintre manuscrise tot ce trebuie, să aşeze restul la loc, vina căzând pe bietul Costică, presupus a fi pradă unei halucinaţii socotite drept fumuri, diagnostic ce o satisfăcea în primul rând pe Viorela. E greu de admis ca străinul să nu fi ascultat de porunca lui Vasile, supărarea lui fiind produsă de întoarcerea celor doi care i-au încurcat socotelile, plănuit fiind să ieie mult mai multe manuscrise decât a putut, s’o realizeze într’un timp atât de scurt. Intenţia Viorelei este vizibilă, prin René de Flers vroia să se împace cu Vasile Dumitrescu, în acest sens mă citează pe mine considerăndu-mi interpretarea ca una din informaţiile ce i-au căzut pe cap, deşi dacă ar fi citit Curentul sau dacă ar fi ţinut cont de adevărurile ce îi poate aduce gazeta respectivă ar fi fost lămurit în ce priveşte orientarea acestui domn mic de statură, gigant în ambiţii nesprijinite cu conţinutul substanţei sale cerebrale; dar în fond ea mă trăda fără a clipi din gene, a uitat că eu i-am dat sfatul să-l dea în judecată pe V. Dumitrescu, principalul responsabil pentru dispariţia manuscriselor maestrului. I-am promis sprijinul bănesc dar, din păcate, fetei nu-i păsa de manuscrisele părintelui ei, gândul îi era numai la chiverniseala proprie, pe care însă nu o va ajunge. Nu putem trece cu nepăsare pe lângă situaţia mizerabilă a lui Claude, ajuns şomer retribuit cu 35 la sută şi posesorul unui certificat de neimpozitare, de unde şi atitudinea lor de a cântări o situaţie pe toate părţile, înainte de a renunţa la ea.

Ar mai fi de adăogat faptul că Viorela e total nedreaptă cu mătuşa ei Veguţa, practic nu a avut nicio influenţă asupra fratelui său, prin însăşi prezenţa sa îi dădea siguranţă că face bine că se întoarce cu faţa spre poporul său român, şi până Veguţa pensionara temniţelor comuniste şi de nenumărate ori comprimată, adică mai clar dată afară, lăsată pe drumuri, gândeşte aşa, e sigur că se află şi el pe drumul cel bun.

În ce priveşte ajutorul ce l-ar fi putut primi de la organizaţia combatanţilor în Franţa, de care vorbeşte Viorela, sigur, după intervenţiile lui Vasile cel bun, o primea, probabil din foarte multe puncte de vedere, în condiţii mai avantajoase, şi din mai multe locuri, şi la

Dachau, Pamfil Şeicaru nu stătea parazit pe spinarea nimănui, 1.000 DM ajutor de înmormântare a primit de la primăria din Dachau, şi credem că cel puţin asta era remuneraţia sa lunară şi desigur nu era singura. Viorela nu-i putea satisface aventura vieţii de creator de care se bucura în Germania, ori aceasta îi forma cu adevărat conţinutul destinului său, pe care l-a împlinit până la ultima bătaie a inimii sale.

Întretimp la 16 Decembrie 1980, am primit şi eu o scrisoare de la Viorela pe care o vedeam cocoţată pe tronul marilor critici, amintindu-şi că înainte cu multă vreme a fost înscrisă la facultatea de jurnalistică, după voia tatei, şi la litere şi filozofie după voia ei.

Era la München în anul şcolar 1941-1942. Eu gustam această ascensiune subită şi nu aveam nimic împotrivă să-i slujesc ca şi un fel de secretar literar:

Versailles, 16 Decembrie 1980

Stimate Domnule Vuia,

Articolele de care îţi vorbise tata se găsesc în Almanahul aniversar de 15 ani de la apariţia Curentului. În “essais-ul” literar despre Călinescu (căci nu se poate vorbi de articol) şi aici regăsim pe Şeicaru din tinereţea lui, când elev în ultimii ani la liceul din Bârlad începuse

să scrie cronici literare. Însă stilul este foarte marcat de tendinţa polemistă a gazetarului. Era încă tânăr; în 1942 nu avea decât 48 de ani, cred că pentru geniul lui Şeicaru, anii grei ai surghiunului au fost totuşi ca o decantare, un fel de îndepărtare de agitaţia ctitorului (ctitor de gazete, reviste, case, mănăstire, monumente) de agitaţia omului aruncat în viaţa politică şi graţie acestei nenorociri fizice care este exilul, tata a putut lua o dimensiune de istoric, de adevărat scriitor (vezi ultimul articol despre Duca). Astăzi mă supără apelaţia, chiar fie şi într’un articol de gazetă, aş vrea să găsesc o expresie nouă în care ar intra şi noţiunea de jurnalist, de pamfletar, dar şi de istoric, de cărturar.

V’am fotocopiat şi articolul lui Cezar Petrescu, pe care-l găsesc slab; jenant în expresie, parcă n’ar fi vrut să scrie şi pentru vechiul lui prieten Şeicaru. Dar nu trebuia uitat că a fost o vreme când Cezar Petrescu l-a trădat pe tata; i-au cerut vechii lui colegi să scrie?

Nu aş putea stabili. Dar pentru a cita pe tata, fraza greşită, tot în acest Almanah, sub pana lui Hurmuz Aznavorian: "De câte ori îi aduc aminte de câte un fost prieten, Pamfil da din umeri şi-mi spune râzând şi paradoxal: Dragă Hurmuz, îi preţuiesc mai mult pe ei decât

pe prietenii de azi, fiindcă numai datorită lor, mă menţin treaz şi întreg pe baricadă.”

Tot în acest Almanah am fotocopiat două cronici ale tatii. Le-am găsit potrivite cu ideaţia dtale şi integrându-se bine în optica schimburilor epistolare pe care le aveaţi cu tata. Astfel veţi avea impresia că tata v’a scris, o dată în plus, şi cu aceste rânduri doreşte prietenului Ovidiu Vuia“. Frumoase sărbărtori de Crăciun şi un fericit AN NOU.

Cu multă simpatie

                                     Viorela Şeicaru Vergne

Nu eram supărat pe Viorela, din contra încercam s’o înţeleg şi în cele dintâi-o respectam tocmai fiindcă era fiica maestrului, asupra căreia şi-a revărsat dragostea de tată şi calda lui tandreţe, simţită şi de oameni depărtaţi de el, cum era venerabilul deputat V.V. Stanciu. Acesta s’a oprit, fericit inspirat în cuvântarea sa, la comparaţia că faţă de fiica sa, Pamfil Şeicaru nutrea sentimentul tandru pe care-l avea când vorbea de România.

Desigur, nu-i puteam împărtăşi părerile despre “eseul” scris în 1941 înainte de aniversarea a 15 ani de la apariţia Curentului, publicat mai apoi într’un Almanah memorabil, de către Pamfil Şeicaru despre “O falsă istorie a literaturii române de la origini” de G. Călinescu. Suntem de acord că în el îl regăsim pe tânărul de 18 ani care în ultimii ani, la liceul din Bârlad, începuse să se iniţieze în istoria şi critica literară, dar ca orice început al marelui ziarist, el nu a rămas în faza de debut, simţindu-şi chemarea chiar dacă a părăsit-o formal, a perfecţionat-o mai departe, încât la vârsta de 47 de ani se poate spune că tatăl ei avea o

pregătire solidă de critic literar, cu acel simţ ce nu poate fi dobândit prin lectură, a catalogat Delirul lui Marin Preda ca un simplu reportaj ceva mai desvolţat, fără să se apropie de romanul de cronică istorică realizat de autorul preferat M. Barrès, dar şi de Tolstoi în Război şi pace. Viorela se referea la stilul foarte marcat de tendinţa polemistă a

gazetarului, de fapt mai mult decât discutabil fiindcă orice analiză critică are şi un iz polemic, dar acesta rămâne neobservat, deoarece adevărurile exprimate de critic, doar marginal recurg la exagerări pentru a-şi susţine argumentaţia. Acolo unde domină pe primul plan polemica şi atacul unui alt autor cu totul subiectiv, sentinţele ies din cadrul unei critici obiective, şi vor fi în continuare citate pentru frumuseţea lui sau ca un bun mijloc de a caracteriza creaţia respectivului poet, în literatura română un exemplu de-acuma clasic rămân ideile cu totului destructive ale lui Ion Barbu la adresa lui Tudor Arghezi, valabile pentru hermetismul său poetice.

Viorela nu preţuieşte articolul lui Pamfil Şeicaru fiindcă vrea să fie în tonul celor ce au ajuns să declare că oricum marele istoric literar rămâne unic fiindcă la el nu interesează ce spune, ci cum o spune. Acest mod de a judeca dadaist, este fundamental combătut de Pamfil Şeicaru, el nu confundă pe istoricul literar cu romancierul, fie oricât de talentat, deoarece primul urmăreşte adevărul şi nu realizarea estetică bazată pe invenţia imaginativă în cele dintâi.

Prin gravele erori care le conţine lucrarea lui Călinescu, prezentate doar în parte, Pamfil Şeicaru face o muncă de pionerat, deschide drumul acelora care vor defini lucrarea aparent voluminoasă a lui Călinescu, drept ceea ce este, o falsă istorie literară şi la această sentinţă maestrul Şeicaru a rămas până la sfârşitul vieţii, cum reese şi din corespondenţa

noastră, deci respingem ideea Viorelei, şi sigur nu e nu mai a ei, că zisul eseu iscălit de P. Şeicaru ar fi o simplă polemică literară, născută din tendinţa gazetarului neajuns la maturitate la vârsta ... nu de 48 ci de 47, cât avea în 1941când a publicat articolul pentru prima oară în “Curentul”. Viorela susţine un fapt greu de admis, adoptat greşit de unii intelectuali ai exilului care nu au cunoscut atât de bine activitatea marelui gazetar, şi dintre ei face parte şi propria lui fiică, din păcate. O personalitate creatoare chiar genială cum a fost P. Şeicaru, are unele însuşiri înăscute considerate de unii autori drept categorii ale conştiinţei sau de alţii ale inconştientului, pe baza acestora ele se exteriorizează datorită educaţiei şi ale altor influenţe obiective, dar acestea oricât de diferite ar părea la un moment dat, ele nu pot scinda monolitul de bronz al personalităţii respective, cu alte cuvinte aşa cum am arătat-o şi într’altă parte, până în 1944, marele gazetar avea la dispoziţie toate instrumentele acestei meserii, slujită de prezenţa istoricului de talent şi la fel de scriitorul iubitor de desăvârşirea în frumos, pe când în exil datorită unor noi împrejurări, formal pe primul plan s’a remarcat istoricul având la dispoziţie observaţia cotidianului gazetăresc şi la fel contribuţia scriitorului înzestrat cu har, aşa dar nu avem motive să ridicăm o perioadă în detrimentul alteia, toate sunt expresia unicităţii unei mari personalităţi care ca model de creaţie s’a desvoltat într’un fel sau altul, caracterele primordiale rămânând neschimbate, fără să se nege posibilitatea de evoluţie a fenotipului, el nu influenţează, în mod decisiv, codul genetic. Este raportul dintre fond şi formă, prin aceasta din urmă iese la lumină originalitatea autorului, stilul care dă pecetea specifică a unei epoci modificată de prezenţa geniului (Schopenhauer). De pildă, oricât nu a mai recunoscut Suferinţele tânărului Werther, prin capacităţile sale creatoare Goethe se manifestă în prima lui capodoperă ca profund faustic, tânărul pe lângă înclinaţiile sale lirico-poetice e stăpânit de demonia de a poseda pe logodnica prietenului său şi fiindcă nu reuşeşte se sinucide ceea ce mai târziu Faust n’o va mai face ci cu ajutorul lui Mefisto îşi va putea satisface domjuanismul, bineînţeles fără să se mai sinucidă. Însăşi clasicismul său înseamnă setea şi dorul după un echilibru ce lipseşte fiinţei expresioniste germane, pe când noi românii căutăm Italia în întregul ei, nu atât pentru clasicismul său cât pentru unicele sale frumuseţi, care în ultimă analiză îl ridică pe om la cer, în mod mioritic sub forma nunţii cosmice sau după învăţătura platonică sau neoplatonică la italian.

Din această cauză, Viorela se înşelă când caută cuvântul ca piatră filozofală, din el să curgă magic noţiunea ce ar putea defini într’unul activitatea întreagă a maestrului, din partea noastră e bine să le reţinem pe toate, Pamfil Şeicaru a fost mare gazetar (inclusiv cel de pamfletar atât de propriu spiritualităţii româneşti, fie că ar fi unul de cuvinte sau de idei după formula lui N. Iorga) istoric de mare clasă şi scriitor cu străluciri geniale.

Viorela nu a observat că de multe ori în calitatea mea de scoliast, îi puneam într’aşa fel întrebările maestrului pentru a-i iscodi adâncimile gândului său, nu am uitat că prin metoda dialogului - fie şi scris în cazul nostru - Socrate punea bazele maieuticii, adică ştiinţei de a afla adevărul.

În partea doua Viorela consideră articolul lui Cezar Petrescu, publicat în acelaş Almanah, drept slab, jenant în expresie parcă nu ar fi vrut să scrie despre vechiul său prieten. Vom reveni asupra acestui articol, acum dorim să subliniem noua discordanţă dintre părerea fiicei şi a nobilului ei tată. Se ştie că Cezar Petrescu a părăsit Curentul în 1937, când a fost solicitat de rege să conducă un ziar - el se va chema România - în viitoarea dictatură pe care o pregătea. În 1943, maestrul menţiona că Cezar Petrescu şi-a adus din proprie iniţiativă articolul, ceea ce pentru Pamfil Şeicaru, a însemnat o victorie având în vedere că întretimp prietenul său nu-l vorbea chiar de bine. E chestiune de perspectivă total diferită, când Pamfil Şeicaru şi-a arătat admiraţia deschisă pentru marele romancier Cezar Petrescu, pe care îl considera un Balzac al românilor, a protestat împotriva faptului că cei din ţară au aruncat asupra lui tăcerea, promovând pe nedrept pe Camil Petrescu nu pe criterii estetice cât politice, până la sfârşitul vieţii nu şi-a schimbat părerile asupra valorii scrisului marelui său prieten, Cezar Petrescu. În schimb celălalt a arătat ca om micimi de caracter, nu i-a iertat lui Pamfil că este mai mare gazetar ca el, când îşi dădea seama că fără

prezenţa sa, Curentul ar fi devenit un ziar anonim, şi ajuns la România a putut încăodată să constate că nu-l poate concura pe P. Şeicaru, tirajul publicaţiei sale nici pe departe nu se apropia de cel al Curentului. Nu cred că toţi ziariştii venali din romanele lui C. Petrescu l-ar fi avut ca model pe Şeicaru cum susţine Gafiţa, dar sigur câţiva să fi existat ca o răbufnire sublimând gelozia deloc fundamentată a romancierului că există prin P. Şeicaru un ziarist mai mare ca el, deci în acest mod trebuiesc receptate unele îngroşări ale personagiilor sale dar, încăodată o subliniez nu toţi corespondeau figurii lui Şeicaru chiar dacă înfăţisarea prietenului său îl obseda pe romancier.

În lumina acestor date, revenirea lui Cezar Petrescu în paginile Almanahului constituia pentru el un drum al Canossei, rezervat marilor învingători, care cer iertare. Pamfil, mult mai sentimental, nu a uitat că în 1918 a intrat în Bucureşti alături de acest Cezar Petrescu, au publicat împreună Hiena şi Pamfil a contribuit la mutarea “Gândirii” la Bucureşti,

adresa editurii de pe strada Povernei era a locuinţei sale personale, şi la 9 August 1944, trimis de Ion Antonescu în Spania cu misiune specială, tot de Cezar Petrescu s’a despărţit în gară de Nord, parcă presimţeau că nu se vor mai vedea niciodată.

Maestrul a recurs la o mică răzbunare: l-a considerat mare pe Cezar Petrescu până în 1944, deci fără să mai ia în socoteală toate compromisurile făcute de prietenul său regimului comunist, în ultimul său roman intitulat Drumul lui Vladim, de data aceasta nu mai poate fi contestat de nimeni, eroul principal este chiar Pamfil, descris ca un mare ziarist care se ratează în exilul său apusean.

Din scrisoarea din 19 Februarie 1981 a Viorelei Şeicaru Vergne fiindcă nu-mi permite spaţiul am să citez doar fragmente din ea, ce ar mai înteresa pe cititorul de azi. Iată începutul:

"Dragă prietene Vuia,

Şi pe mine m’a mirat această penibilă geneză care nu a ajuns la capăt, cu publicarea cărţilor tatii. Ce editor se ocupa? Cine are manuscrisul? La întrebările mele precise, mi se răspunde cu reproşuri că am ridicat documentele şi manuscrisele tatii. Când voi veni la

München pentru parastas vom vorbi deschis, deschis de multe.

În ceea ce priveşte pe Cezar Petrescu, mă voi ocupa, dar acum sunt asaltată de prea multe probleme, cari trebuiesc rezolvate repede".

Urmează prezentarea polemicii duse cu un anume Schafferman autorul unui articol din “Viaţa noastră” din Israel şi în parte şi cu Bire, fiţuică ce apărea la Paris. Fiindcă problema nu ne interesează, citez doar mărturisirea Viorela care însfârşit îşi dă seama că nu poate să-l înlocuiască pe tatăl său neavând talentul lui, crede că va trebui să pondereze eventual violenţa, să tempereze expresiile şi forma să fie uşor ironică.

Mai interesante pentru mine sunt rândurile de încheiere: “Pentru câţiva fideli prieteni, am tras această fotografie a tatii. Sper că vă va face plăcere să o posedaţi. Doream să o încadrez, dar necunoscând stilul casei, gusturile, am renunţat. Iartă-mi scrisul cu maşina, dar caligrafia mea este aproape tot atât de greu de citit ca acea a lui O. Vuia. (sic).

Cu prietenie

                      Viorela Vergne

Am primit cu multă plăcere fotografia maestrului executată de Viorela cu câteva săptămâni înainte de moartea sa. E a doua, luată din profil în mâini cu marea iubire a vieţii sale, Cartea. O expun în volumul prim, la sfârşitul lucrării de faţă.

În ce priveşte ortografia Viorelei, îmi pun întrebarea că fiind cu câţiva ani mai mare ca mine, făcând facultăţile de ziaristică, litere şi filozofie la Viena, când a putut să-şi însuşească ortografia comunistă a lui Roller, respectată şi astăzi, cu sfinţenie în România, scoţând apostroful şi înlocuindu-l cu liniuţa de unire. De pildă, maestrul în scrisorile ce mi

le scria întrebuinţa corecta ortografie a limbii române, punând apostroful acolo unde se cere şi liniuţa la fel. Dar urmaşii lui Roller şi cei ce-i cultivă şi astăzi cultul, au adaptat scrisorile lui Pamfil Şeicaru la noua ortografie rolleriană, având grijă pe mai departe ca ea să fie respectată cu sfinţenie comunistă. Dar de unde şi-a însuşit-o Viorela când mărturisea că în ultimul timp a scris foarte puţin în limba română?

Scrisoarea din 4 Martie 1981 a Viorelei e mult prea lungă, în prima ei parte repetă ceea ce a scris lui René de Flers la 1Decembrie 1981, deci nu o mai reproduc. Ar fi totuşi de reţinut acuzaţia lui Vasile D. adusă soţilor Vergne că s’au grăbit să pună mâna pe manuscrise ca ordonaţi de Bucureşti, ceea ce însemna că el se apăra grăbindu-se să condamne pe alţii de ceea ce face el însuşi. În 18 Ianuarie Viorela îi trimite lista

tuturor textelor tatii aflate în mâinile ei, însoţită cu următoarele rânduri din care redă un pasaj: ...  “Cine ar fi găsit timp să trieze, să claseze, să facă un repertoriu, să treacă atâta vreme? Aveţi acuma lista trimisă la 21 Decembrie a textelor pe cari vi le pun la dispoziţie, căci n’am decât un cuvânt. Dar de aţi hotărât să opriţi apariţia Curentului, vă rog, de a

nu încerca să deplasaţi responsabilitatea pe spatele meu. Eu vă ofer o colaborare reală, francă; cum m’am impregnat cu cele scrise de tata, mi se întâmplă deseori, citind un text din presa franceză, să-l pun în paralela cu un text al tatii, spunându-mi că ar fi interesant să punem pe două coloane ceea ce scrie X astăzi cu ceea ce a scris tata acum atâta vreme. Am imboldul să vă semnalez acest paralelism din care viziunea de viitor a lui Şeicaru este prinsă din urmă de scrisul de astăzi a unui comentator. Dar îmi spun la ce bun ...”.

Să recunoaştem că propunerea Viorelei la o colaborare este reală şi francă, vine chiar cu o temă care ar fi convins pe oricine de valoarea noii colaborări oferite de fiica decedatului Pamfil Şeicaru, şi desigur ar fi primit-o cu braţele deschise. De unde ne apare inexplicabilă reacţia duşmănoasă a lui Vasile D. în afara cazului că el ar fi considerat misiunea lui privind pe Pamfil Şeicaru cât şi a Curentului încheiată, de unde brutalitatea cu care respingea toate intenţiile de bună colaborare a Viorelei. Să admitem că el vroia să conducă de unul singur Curentul, ceea ce e greu de presupus având în vedere lipsa lui de pregătire în domeniul ziaristicei, dar şi într’un caz şi într’altul se cerea să aibe o altă atitudine, din care să se explice chiar şi public, pornire ce ar fi urmat-o dacă acest om era atât de cinstit, de cum se pretindea. Tăcerea pe care o adoptase încâ îl făcea mult mai suspect şi îi punea activitatea dusă pe lângă marele ziarist într’o lumină extrem de proastă. Îşi putea lua el superioritatea să ignore învinuirile ce i se aduceau? Răspundem, da, în cazul când acestea exprimau adevărul, că Vasile Dumitrescu se afla în slujba regimului din ţară, şi personal sunt convins şi astăzi, că asta era realitatea.

Pusă în faţa unor noi calomnieri, dacă Viorelei Vasile se pregătea să îi dea o replică nelalocul ei, femeia, deşi cu o condamnabilă întârziere răgaz în care acuzatul avusese timpul să îndepărteze toate urmele compromiţătoare de la locul crimei, începe să atace problema a fond şi în acest sens vom cita un pasaj din scrisoarea ei, adresată lui Vasile

Dumitrescu, pe care mi-a transmis-o în fotocopie şi mie:

Miercuri 4 Martie 1981

"Stimate Domnule Dumitrescu,

Am primit numărul din Ianuarie a Curentului, în mai multe exemplare şi vă mulţumesc.

Mi-ar fi fost agreabil să primesc răspuns la scrisoarea mea din 16 Ianuarie, si repet sunt încă dispusă de a pune la dispoziţia ziarului Curentul, texte inedite sau nu, ale tatălui meu.

Luând în relectura scrisorilor şi evidenţiind frazele scrise în privinţa “Finlandizării Europei” vă rog să-mi daţi explicaţii. Cine posedă manuscrisul tatii? Cine este traducătorul? Care sigur posedă şi textul dactilografiat. Ştiu din scrisorile tatii că exista editura. Tata îmi scria cu excesivul său optimism având convingerea că apariţia cărţii era iminentă, sau cu amărăciune că traducerea întârzie, şi după acea că editura a început doar să tragă primele probe. Pentru tata,această carte însemna deoparte ieşirea lui din tunel şi de altă parte consacrarea lui în lumea scriitoricească germană. Astfel realizez întreaga lui trăire (“la torture par l’esperance”). Înfiorător şi nedrept ceea ce soarta i-a dat ca încercare ultimă.”

Oricât de târziu, Viorela pune o întrebare cât se poate de clară, i-o dictează calitatea ei de fiică a maestrului, privitor la soarta manuscrisului “Finlandizarea Europei” de care Pamfil Şeicaru pomenea mai în fiecare scrisoare ce ne-o trimitea. La toate nedumerile femeii, Vasile D. omul de încredere al marelui ziarist, răspundea cu reproşuri prin nimic motivate, în afară că evită nişte lămuriri asupra unor fapte de care trebuia să fi luat cunoştiinţă odată

ce după mărturisirile chiar ale lui P. Şeicaru el, era braţul său întins către lumea din jur astfel că nu întreprindea nimic fără să nu se consulte cu el.

După cele relatate în Scrisori din Emigraţie de Pamfil Şeicaru, am putut constata că maestrul întreţinea legături nu numai cu Radu Valentin ci şi cu un activist mai puternic numit Virgil Cândea, intermediarii eminenţelor cenuşii comuniste care au aprobat ca cei

din ţară să editeze cele trei broşuri în Germnaia, două în editura de Studii politice şi istorice, fireşte în limba germană, dacă volumele româneşti au văzut lumina tiparului în ţară, cum mărturiseşte chiar maestrul fără să figureze ca autor pe lucrările pe care le-a scris.

Legăturile lui V. Dumitrescu erau de la început stabilite, prin aceiaşi şefi, numai că rolul lui Vasile a devenit principal, atunci când cei de la centru s’au hotărât să nu-l mai susţină financiar cărţile, şi pentru a nu-l pierde cumva pe maestru, i-au dat dreptul lui Vasile, omul lor de încredere, să-l amăgească pe bătrânul maniac, (aşa numeau toată truda lui Pamfil Şeicaru de a înălţa cu o treaptă România şi pe români în faţa Apusului) minţindu-l de la o zi la alta, că îi va duce manuscrisul tipărit de o editură ce nu exista, cursă în care au căzut Pamfil Şeicaru şi sora lui Veguţa.

Să fi spus Vasile Dumitrescu atari adevăruri era de-acum exclus, mai uşor era să nu răspundă deloc sau când totuşi o făcea, să recurgă la reproşuri, susţinând ca el s’a sacrificat pentru Şeicaru deci nu dă socoteală nimănui.

S’ar putea ca lucrurile să se fi întâmplat şi altfel, începând cu ziua când toate manuscrisele maestrului au fost înghesuite într’o boxă din subsolul locuinţei din Dachau. Prietenul unchiului Costică, venit de la Bucureşti, s'ar fi putut să aibe misiunea ca să aducă el

manuscrisele maestrului, era un obicei al comuniştilor să nu se încreadă nici în propria lor persoană dar mi te în Vasile care la München începuse să prindă rădăcini prea burgheze. Se ştia că atunci când Viorela telefonase la Dachau, unchiul îi spusese că prietenul său, văzut în gară München de Viorela, a dus cu el pachetele cu manuscrise ori tocmai acest fapt i-a determinat să se întoarcă de urgenţă la Dachau unde, ei au regăsit repuse la locul lor materialele maestrului. Dar persoana vizată dispăruse ca prin farmec. Cofruntat cu noua situaţie Vasile şi-a dat seama că planul său a fost dejucat deoarece un alt misit pusese mâna pe principalele manuscrise ale lui Şeicaru, fiind în drum spre Bucureşti. Dumitrescu dându-şi seama de valoarea lor ar fi vrut să le ţie la el, la München căci, cu timpul le-ar

fi vândut la un preţ cu care şi-ar fi achitat toate datoriile pe care avea pretenţia că le are.

Iată motivul supărării lui Vasile şi imputările facute Viorelei că ei sunt ordonanţele Bucureştiului (bineînţeles, fără voie) prin venirea lor au grăbit furtul manuscriselor lui Şeicaru înainte ca el să fi descoperit ce se urzeşte în jurul său. Deci, Vasile Dumitrescu putea să jure cu mâna pe inimă că el nu ştie cine a furat manuscrisele lui P. Şeicaru şi nici unde ar fi ele.

În aceeaşi scrisoare Viorela mai adaugă: “Am singura misiune de a degaja adevărata statură a lui Pamfil Şeicaru şi a crea fondul Şeicaru, cu întreaga lui activitate (care se reflectă în paginile scrise de el) cu corespondenţa schimbată.”

Iată o iniţiativă pe care o salutam din toată inimă şi aş fi dorit mult să particip şi eu la alcătuirea unui atare fond.

În 12 Martie 1981 primesc câteva rânduri de la Viorela, în care mă încunoştiinţează că a primit un răspuns dr la René de Flers influenţat de Vasile D. (nu cunosc conţinutul ei) şi una de la Vasile pline de reproşuri. Şi scrie că începe să-şi facă o părere, considerând că sunt la curent cu “metodele de lucru” ale lui V.D.

În 6 Aprilie 1981, Viorela mă cheamă să-i însoţesc într’o călătorie, pe ea şi pe Claude, de la Paris la Madrid şi retur. Cu deosebit regret nu puteam să-i însoţesc fiind legat de datoriile ce mi le impunea, zi de zi, serviciul meu.

Scrisoarea cuprinde referinţe la ultimele articole, ale lui Pamfil Şeicaru, citite de Viorela în presa vremii, majoritatea de politică internaţională şi unul întitulat de la Hegel la Lukacs. Nu insist asupra lor fiindcă nu priveşte obiectivul urmărit de noi.

Excepţie fac rândurile de la sfârşit: “Bineînţeles până astăzi nici un răspuns de la München. Soţul meu, care este de o cinste strictă şi absolută, deoparte, de altă parte, nu poate concepe machiavelice “combinazione” a început singur, să-şi pună întrebări şi chiar să găsească anumite răspunsuri".

În 12 Mai 1981, soţii Vergne mă anunţă că de ziua înălţării (28 Mai) se mută la Allogny departamentul “Cher” la 15 km nord de Bourges. Este o regiune frumoasă, amintirile frumoase istorice abundă în orăşelul Bourges şi împrejurimi. Claude mă roagă să consider ca pe o invitaţie permanentă vizita mea la Allogny. Vor putea instala o cameră de musafiri şi un adevărat “bureau” ce va fi consacrat “fondului” Şeicaru.

Şi mai pomeneşte pe soţii Tutoveni de fapt eroare de frază, sunt prin fire Tutoveanu (poetul).

La fel Val du Roy: prizonierii români erau prinşii germanilor. Să nu uit că Alsacia şi Lorraine erau germane şi au fost până în 1918.

Va căuta să-şi găsească timp pentru fotocopii şi pentru o bună măsură va adăoga un splendid portret scris de tatăl ei despre “Mama Zoe Tutoveanu.”

Au fost ultimele rânduri pe care mi le-a scris Viorela Şeicaru Vergne fiindcă la puţin timp împreună cu soţul ei Claude au suferit un grav accident de maşină, prin care şi-au pierdut viaţa amândoi.

Să spunem că asupra moştenirii lui Pamfil Şeicaru a plutit un blestem asemenea celui al faraonilor, numai că spre deosebire de ultimul nu va cere atâtea victime până secretul manuscriselor lui Pamfil Şeicaru va fi dezlegat.

Am regretat-o mult pe Viorela, fiindcă era atâta de plină de proecte, nu puţine, ca şi înfiinţarea fondului Şeicaru, închinat memoriei marelui să părinte, sub lumina de soare a operelor sale parcă inima ei s’a deschis ca o floare, gata, prin toată energia ei, să înceapă o viaţă nouă, mai bună, mai frumoasă şi mai adevărată.

Sorţii au vrut altfel şi i-au retezat drumul, mai mult decât barbar, tocmai când ajunsă pe culmea unui munte putea privi şi îmbrăţişa totul, cu înţelegere şi binecuvântată înţelepciune, dobândind mult dorita pace interioară. N’a fost să fie!

Mi-a scris şi René de Flers în cele din urmă supărat de un articol de-al meu în care protestam că nu am fost chemat la înmormântarea maestrului, şi cu această ocazie trimiteam fulgere năpraznice împotriva lui Dumitrescu pentru mine principalul vinovat pentru crearea unui mediu neprielnic în ce priveşte împlinirea aşteptată de venerabilul Pamfil Şeicaru.

Pe-atunci nu ştiam de existenţa trioului din jurul maestrului format din Vasile Dumitrescu, René de Flers şi drul Iliescu, marele ziarist dacă mi-a amintit foarte fugitiv de de Flers, deloc de dr. Iliescu şi nu chiar des l-a pomenit pe Vasile, şi atunci fără laudele ce i le-aducea în scrisorile trimise lui Radu Valentin, semn că sunt vechi cunoştiinţe.

Nu mă voi referi la scrisoarea destul de lungă şi tare încâlcită a lui de Flers, dar eu personal îl consider un naiv, era devotatul lui Vasile că aşa a învăţat-o de la maestru, dar se vedeau atât de rar încât îl putem absolvi de vina de a fi avut aceleaşi legături cu cei din ţară.

Un singur paragraf, de fapt ultimul m’a pus pe gânduri, cu atât mai mult, cu cât autorul îşi dădea importanţă fără să spună absolut nimica. Acest de Flers nu ştia ce înseamnă să spui lucrurile pe faţă adică ceea ce e numită drept sinceritate: “Adevărul, Domnule dr. Vuia, este prea dur şi dta ca doctor ar trebui să judeci faptele la rece. Sunt poate singurul martor al multor întâmplări ale lui Pamfil Şeicaru pe care nimeni nu le ştie, nici Viorela şi nici Costache, fratele lui. Singura care ar putea vorbi ar fi Veguţa, care, cred că pe data de

Oct, 20, 1980 ziua în care ne-a părăsit, l-a întâmpinat". Şi dacă mai sus mă apostrofează, în legătură cu activitatea Curentului că motivele funcţionării lui “nu e nevoie să le cunosc şi eu,” mi-am dat seama că în acest mod, al jocurilor de măşti, nu putem continua, m’am hotărât să schimb subiectul ca să-l readuc la adevărata lui măsură.

Mi-am amintit că în Scrisori din emigratie, apărute în Bucureşti, în anul 1992, Pamfil Şeicaru se ocupă de familia de Flers de la care a moştenit un document ce ar trebui să ne fie mai drag decât lumina zilei. Iată-l, fiind vorba de reacţia a doi soldaţi români, în timpul ocupării Budapestei din primul război mondial.

Şi anume, căpitanul Theodor Alexandru a fost ginerele lui Robert de Flers, ultimul, autor dramatic, membru al Academiei franceze, în timpul războiului prim mondial a făcut parte din misiunea franceză condusă de generalul Berthelot apoi ataşat militar al Franţei iar mai târziu ataşat militar la Moscova. Dorinţa lui a fost ca singurul fiu al fiicei sale şi nepotul lui să-i poarte numele alături de-al tatălui său Alexandru. Născut în Oltenia, Robert Al. de Flers vorbeşte româneşte şi trăind în anturajul maestrului Şeicaru a avut prilejul să-i relateze următoarea întâmplare despre soldaţii români pe care o ştia de la tatăl său şi o avea notată printre hârtiile sale, marele ziarist l-a rugat s’o bată la maşină. Cât despre autenticitatea ei, nici nu intră în discuţie, personal o am de la Viorela, descoperită printre actele tatălui ei: “În şovinismul lor fanatic ungurii au uitat că tocmai trupele militare ale

acestor opincari i-au eliberat de teroarea sovietică a lui Bela Kun. Ei au uitat că aceşti ţărani şi ciobani, n’aveau nici cisme şi nici bocanci ci numai opincile luate de acasă cu care au mărşăluit împotriva bandelor lui Bela Kun, au dovedit şi o atitudine mai mult decât demnă şi corectă faţă de populaţia civilă ungară. Ei au uitat că aceşti ţărani şi ciobani care au intrat în ţara lor pentru a izgoni pe Bela Kun, nu s’au gândit nicio clipă să se răzbune împotriva unui popor care îi ura şi care i-au înjosit sute de ani. Şi totuşi îmi este imposibil să cred că ei au uitat palma usturătoare pe care le-a dat-o un “bocskoros”

zdrenţuit şi obosit după marşul făcut întru eliberarea lor. Nu-mi pot închipui că ei au uitat opinca găurită care îşi flutura nojiţele peste drapelul unguresc înălţat deasupra parlamentului ungur, sau ... poate?

Într’o după amiază imediat ce trupele româneşti intraseră în Budapesta, un sergent şi un soldat au primit ordin să coboare drapelul unguresc de pe parlament. Rezultatul a fost ... o-pinca găurită a soldatului care a fost legată deasupra drapelului unguresc ... Ce ar fi

putut oare, fi mai dureros?

Un profesor universitar ungur care fusese martor ocular al acestui act ironic şi dureros, declară: “Mă doare până în fundul inimii şi totuşi trebuie să recunosc inteligenţa acestui “bocskoros” (opincar), care ne-a dovedit superioritatea şi ironia sa faţă de caracterul nostru ...” Ce ar fi putut fi mai dureros pentru acest popor mândru, originar de pe malurile Amurului, decât acest gest ironic al soldatului român?! În felul său el a arătat ungurilor ce simte acest popor de opincari, fără a se gândi la o răzbunare personală şi crudă, o răzbunare pe care sute de ani a fost dorită împotriva asupritorilor. Şi totuşi răzbunarea n’a fost luată, dar ungurii uită mult prea repede, sau ... e posibil că nu?!!!

René Al. de Flers

Journalist

Ian, 11,1977

În ce priveşte dispariţia unor importante manuscrise ale lui Pamfil Şeicaru, după moartea sa, noi credem, că fie prin Vasile Dumitrescu, fie prin aşazisul prieten al unchiului Costică, indiferent prin ce intermediari, manuscrisele au ajuns în România unde se află şi acuma,

fără să putem preciza dacă ele se găsesc depozitate la Arhivele de Stat, cum de la început s’a hotărât dar maestrul nu a fost de acord cu această destinaţie, el ar fi preferat biblioteca Academiei române, unde ele stăteau fără oprelişti la dispozţia cercetătorului, sau poate în posesia unui specialist greu de identificat. Îmi amintesc un poet din ţară, trimis în misiune de către Ion Dodu Bălan, pe urmele lui Aron Cotruş la Madrid s’a întors cu o preţioasă corespondenţă a marelui poet purtată cu artista Doina Missir, stabilită trecător în Elveţia, Aron se afla în Canada/Statele Unite. Înainte de a muri, trimisul lui Dodu Bălan a publicat fragmente din această corespondenţă care este mereu citată, dar nu şi corespondenţa în totalitate, care bine se vede nu stă la dispoziţia nici chiar a specialiştilor, fiindcă nu e citată de niciunul. Se poate presupune că scrisorile lui Aron Cotruş se află în continuare la Dodu Bălan care le ţine ca pe o comoară în ascunzişurile bibliotecii sale, ori cine ştie unde. E destul să amintim că un manuscris cu Scrisoarea a V-a, împreună cu poezile: Nu ma’nţelegi şi Renunţare au fost predate chiar de Eminescu, în 1883, lui Al.G. Djuvara şi au rămas în posesia familiei până în 1958 când au fost încredinţate Academiei române, după mai bine de 70 de ani, lucru ce s’ar putea întâmpla şi cu manuscrisele lui P. Şeicaru, dar noi nutrim speranţa că ele vor apărea la lumină după un interval de timp mult mai scurt.

Cu această ocazie ne punem întrebarea, ce s’a ales cu materialul ajuns la Viorela, după moartea ei cu care fiica marelui ziarist intenţiona să pună bazele unui fond Şeicaru, deci interesant de cunoscut deoarece pe lângă articolele publicate avea multe nepublicate, de altfel şi primele destul de puţin citite într’un exil ce nu prea îndrăgea cartea şi lectura de valoare.

În apartamentul maestrului de pe Av. Reina Victoria din Madrid, preluat de Govora, după moartea lui “tata Şeicaru” a fost lichidat, golit de Viorela şi soţul ei, după cum îmi scria Viorela invitându-mă să-i însoţesc la Madrid, grija ei o constituia biblioteca tatălui de care ar fi vrut să scape, mai ales că nu poseda cărţi valoroase pe care P. Şeicaru avusese tot timpul să le ieie cu el la München.

Dar îmi ce pun întrebarea ce s’a întâmplat cu picturile artiştilor români care împodobeau pereţii locuinţei sale din Madrid, valoroase pentru muzeele noastre din ţară, la toate aceste semne de întrebare ar putea să răspundă familia din Bucureşti a maestrului, care întretimp i-a mutat rămăşiţele pământeşti de la Dachau într’un cimitir din Bucureşti, dacă bine sunt informat. Pe baza colecţiei prezente de manuscrise, portrete, amintiri, studii istorice şi literare, de ce nu s’ar putea trece de la fondul Şeicaru la înfiinţarea unei case memoriale închinate marelui om de cultură care a fost Pamfil Şeicaru şi asta, de-acum în ţară!

În continuare să ne oprim la datele biografice ale tatălui său transmise de către Viorela dlui I. Emilian, interesat să le aibe:

Marti 9 Decembrie 1980

Stimate Domnule Emilian,

Vă mulţumesc pentru întrebările puse, cari mi-au dat ocazia să refac, odată în plus, un itinerar în căutarea imaginei tatălui meu.

Tata s’a născut, după hârtii, la Bucuresti la 18 Aprilie 1894. Este curios căci, familia era din cotitura Slănicului, din regiunea Buzău. Căutând, am regăsit pentru Dta (ca şi pentru mine) un mic arbore genealogic:

Pamfil Şeicaru

născut în 1894

Haralambie Şeicaru

născut pe la 1860-65

Constantin Şeicaru

pe la 1830 preot şi după aceea Protopop la Tăbăreşti unde s’a născut şi Haralambie

Petre Şeicaru

pe la 1800

Niculae Şeicaru

care a venit cu turme de mii de oi de la Şeica din Ardeal pe la 1785 şi s’a instalat în preajma comunii Brădencu

Tatăl tatălui meu, Haralambie, după studii la seminar, a intrat la Căile Ferate. Familia a fost la Buzău, Tecuci, Oneşti. O parte din familie (familia Constantinescu) era de la Beceni unde mama naşă (naşa tatii) îl primea pe tata vara în vacanţă.

Tata s’a dus după aceea la Bârlad unde a locuit la Tutoveni, urmând cursurile liceului Codreanu şi unde a avut norocul de a găsi şi întrebuinţa biblioteca soţilor Tutoveanu şi inteligenţa lor îndrumare pe calea erudiţiei.

La Bârlad a început să scrie, făcând critici literare. A intervenit războiul: ştiu de la tata că ajungând la Iaşi (în retragere) a putut să-şi dea ultimele examene de licenţă la drept şi litere.

În 1919 a întemeiat Hiena, în 1920 (?) Ora. Cu Titus Enacovici şi cu ajutorul acestuia a creat “Cuvântul”, de unde a plecat (din cauza lui Nae Ionescu) şi a creat “Curentul” care a apărut la 11 Ianuarie 1928.

Pentru editicarea Dtale şi a-ţi înlesni priceperea acestui om atât de complex am făcut o serie de fotocopii:

- inaugurarea monumentului Victoriei de la Marăşeşti ridicat doar din fonduri proprii

- un articol al lui Victor Ion Popa “Amintire din război”

- un articol al lt-Col. Sever Al. Slătinescu în care vei găsi citaţia pentru Mihai Viteazu

- fotografia momentului decorării

- articolul generalului Dabija: “Pamfil Şeicaru aparător al Oştirii”

- articolul tatii “Regina războiului nostru”

- articolul tatii “Mareşalul Averescu”

Tata a fost decorat cu:

- Croix de Guerre francaise, avec deux citaţions et que cette decoration lui a été remise sur le front des troupes par le Général Berthelot en personne, chef de la Mision Militaire Francaise en Roumanie (du texte d’une attestation donné par le Général Chambe)

- Mihai Viteazu

- Steaua României

- Polonia restituta

Nu am nimica să poată confirma că ar fi primit o decoraţie rusă.

Tata a fost un “batisseur” a Mănăstirii sf. Ana de la Orşova, pe locul unde a avut primul contact cu focul. Mănăstirea a fost construită pentru a fi Oferită armatei. Monumentul de la Măraşeşti. Monumentul din Franţa, Val du Roy, în cimitirul român unde dorm 687 de militari români, morţi între Ianuarie şi Decembrie 1917 (prizonieri de război). Am intenţia să cer autorizaţia Comitetului Souvenir Francais de a căuta în arhive şi să fac o şedere în regiunea Val du Roy ca să caut unde au locuit, care a fost viaţa şi cauzele acestei hecatombe româneşti. Şi poate voi găsi inspiraţia pentru o cărticică în omagiul acestor bieţi oşteni români. Cimitirul este foarte frumos, în pădure de brazi (ca la Waldfriedhof de la Dachau), un fel de altar, străjuit de drapelul francez şi cel român.

                                                      Viorela Şeicaru Vergne

Voi încheia capitolul de faţă cu o scrisoare adresată mie de dl. Ion Emilian dedicată memoriei mareşalului Ion Antonescu. Având în vedere că şi Pamfil Şeicaru a fost un mare admirator al său, nu altfel ca autorul rândurilor de faţă, am găsit potrivit ca să cinstim respectiva întâlnire dintre cei doi prin următoarele şiruri înscrise pe inima inimii poporului

român:

20 Ianuarie 1983

Stimate Domnule Doctor Vuia,

Aveam 20 de ani şi eram elev TR la şcoala de Cavalerie la Târgovişte. Deşi mulţi din camarazii mei de promoţie erau mai în vârstă decât mine şi cu studiile terminate (printre ei un doctor în litere şi filozofie) datorită aptitudinilor militare fusesem desemnat a fi şeful clasei.

În această calitate, la începutul fiecărei ore de curs teoretic, dam respectivului profesor raportul şi stam tot timpul în apropiere de catedră, spre a fi eventual de folos profesorului. Pentru noi cavaleriştii, cursul cel mai important era “Tactica cavaleriei şi tactica generală”

(o singură notă care se înmulţea cu 3 pentru media generală). Titularul catedrei era colonelul Ion Antonescu care nu venea decât o singură oră pe săptămână fiind suplinit de colonelui Mitică Rădulescu, om extrem de simpatic, totdeauna dispus şi glumeţ.

Colonelul Ion Antonescu care avea pe vremea aceea cca 45 de ani, era sobru, te privea drept în ochi, fără să-ţi dea posibilitatea să deduci ce gândeşte. Vorbea frumos, cât se poate de clar, nu făcea digresiuni şi nici glume. Nu lua loc pe scaun niciodată, se ţinea drept în picioare, cu mâna dreaptă spre al treilea nasture al vestonului. Nu gesticula. După ce-i dam raportul, îmi spunea “Mulţumesc” şi privind spre clasă: “Luaţi loc, domnilor!”

I se spunea “Câinele roşu” din cauza părului roşu-ruginiu şi a severităţii, severitate pe care noi, cei mici, n’am simţit-o. Exemplu: Antonescu era nefumător, dar ne da să scriem o temă, o situaţie tactică pe care trebuia s’o ilustrăm şi cu un crochiu, spunea: “Se poate fuma”. L-am văzut de-aproape de zeci de ori. Era robust, perfect sănătos, nici o cută pe faţă, nici cel mai mic semn de nervozitate. Când spunea vreo întrebare, aştepta cu maximum de răbdare să i se răspundă. Multi din camarazii mei îşi facură studiile în străinătate, erau oameni umblaţi în lume şi proveneau din aristocraţia timpului (Nicolae Illiotu, fiul mareşalului, Baronul Victor Stârcea, Paul Zănescu, nepotul Simchii Lahovary, doamna de onoare a Reginei Maria etc.) toţi dar absolut toţi, îl divinizau pe Colonelul Ion Antonescu.

Nu ştiu ca el să fi fost bolnav, dar ştiu că a avut un grav accident de călărie pe când era general, prin 1935/36. Deşi general şi la vârsta de 50-54 de ani încăleca întocmai ca un sublocotenent şi absolvea fără greşală parcursul de obstacole. La Sibiu pe terenul de

exerciţii al Centrului de instrucţie al Cavaleriei, a căzut în cap. O săptămână întreagă nu şi-a recăpătat conştiinţa, dar şi-a revenit apoi. Căzătura aceasta n’a n'a avut alte urmări. A încălecat şi după aceea ...

- Copilul paralitic nu era al Mareşalului ci al Doamnei Maria Antonescu, din prima căsătorie. La 23 August 1944 acest băiat paralitic (18 până la 20 de ani) se afla la Olăneşti. A doua zi s’a sinucis. Nu se ştie cum şi nici nu s’au făcut cercetări.

Ion Antonescu nu a fost de la început adversarul legiunii (pe Corneliu Codreanu l-a invitat la el la Predeal, au făcut ski împreună, în iarna lui 1937).

Domnul Horia Sima l-a făcut să fie adversar. În privinţa asta, eu ştiu multe lucruri. Până acum am tăcut, pentru a nu da apă la moară duşmanilor Gărzii de Fer şi ai naţionalismului românesc. Dar n’am să mai tac. Josniciei şi perfidiei domnului Horia Sima trebuie să i se

răspundă.

Dacă Mareşalul Antonescu ar fi fost sifilitic, apoi sovieticii, comuniştii din anii de cumplită teroare şi aliaţii lor din lumea întreaga nu ar fi trâmbiţat-o, de mult? Antonescu a fost perfect sănătos, blând şi îngăduitor cu cei mici (vă pot da exemple) dar extrem de pretenţios, neîndurător şi chiar răzbunător faţă de cei mari. De-aceea l-au urât generalii, ofiţerii subalterni şi trupa l-au adorat pe Antonescu. Domnul M.E. Enescu a scris în "Cuvântul românesc" că Antonescu a fost ofiţer ... de birou şi că n’a avut contact cu "masa vie a Armatei”. Se înşeală profund, domnul. M.E. Enescu. Antonescu a urmat treptele

ierarhice militare şi de stat-major, facând stagiu la trupă: comandant de escadron chiar de baterie, de cavalerie, comandant de divizie, de regiment (9 Roşiori) de brigadă (a 2-a Comp) de divizie (a 3-a Infanterie) etc. A cunoscut foarte bine mentalitatea soldatului, a

reangajaţilor şi a ofiţerului de tip moş Teacă.

   Deocamdată atât!

   Sperând că cele de mai sus vă vor fi de folos

   rămân al Dvs. cu alese sentimente

                                                         Ion V. Emilian

În legătură cu sifilisul nervos de tipul paraliziei generale progresive, el a fost pus în discuţie nu de adversarii mareşalului Antonescu ci de apropiaţii săi, chiar dacă teoria a fost însuşită cu vie plăcere de cei dintâi.

Eu l-am cunoscut pe doctorul neurolog Stroescu, cel ce în tinereţe a avut ocazia să lucreze cu celebrul H. Spatz în Germania, tema sa de studiu fiind tocmai sifilisul nervos. În general dr. Stroescu s’a concentrat şi în continuare asupra cercetărilor sale de laborator, în ţară neexcelând ca şi un deosebit clinician. Sub comunişti când l-am cunoscut eu, era trimis la munca de jos a unei policlinici, ceea ce interpretată ca o persecuţie din partea regimului comunist, până la urmă s’a degradat într’un cult al propriei sale activităţi, vecină cu o adevarată paranoie. Nu rar, se puteau citi în diferitele ziare ale Capitalei distincţiile primite în străinătate de dr. Stroiescu, lipsite de o valoare anume, dar el bătea toba la toate porţiile ca să fie reabilitat pe postul de profesor ce l-ar merita. Şi fiindcă nu a avut succesul scontat şi-a amintit că a fost în timpul războiului antisovietic medicul lui Ion Antonescu, numit cine ştie prin ce protecţii şi că el i-a pus dgs. de paralizie generală, pe care-l trâmbiţa peste tot.

Venise să ne viziteze la institut şi noi împreună cu şeful secţiei ne-am adunat în jurul drului Stroescu, pentru a-i da tot respectul nostru de colegi mai tineri. Deodată a început să se laude că el l-a tratat pe Ion Antonescu de paralizie generală şi cu cât înainta în relatările lui stupide, noi îl părăseam pe rând, astfel că s’a trezit că vorbeşte de unul singur. Dl. Stroiescu nu a menţionat că i-a făcut mareşaului recţia Bordet-Wasserman pentru sifilis în timp ce acesta suferea de o stare febrilă, dată de o boală infecţioasă. Ori dl. Stroiescu uitase că reacţia devine nespecifică în stările febrile, şi dezvăluindu-şi insuficienţa de pregătire clinică a fost imediat înlocuit, iar medicul ce i-a urmat l-a vindecat pe mareşal de boala lui infecţioasă fără vreo legătură cu sifilisul, inclusiv nervos de tipul paraliziei generale progresive şi astfel medical se încheie definitiv cazul Stroiescu şi greşala lui copilărească de diagnostic, a cărei victimă a fost chiar, I. Antonescu.

5. Studii literare

1. Anticipatorul fascismului: Gabriele d’Annunzio

Un permanent insurect împotriva realităţii, un nesupus al existenţii, un vârtej de idealism, de spectaculos, romantic, de fast teatral, Gabriele d’Annunzio rezuma splendid individualismul.

Nu a acceptat viaţa, nu a acceptat ritmul potolit al unei existenţe, fiindcă a socotit şi viaţa un material sortit marilor transfigurări ale artei, aşa cum este marmora, culoarea, cuvântul, sunetul. Pentru Gabriele d’Annunzio nu a existat hotar între vis şi realitate, el a incendiat realitatea cu fanteziile lui, el a sfărâmat contururile aspre, imuabile ale existenţei, cu o smintită revărsare de imaginaţie. A avut capriciul să interpreteze un rol, să dea existenţei lui spectaculosul unei tragedii shakespeariene şi a fost autorul, actorul, regizorul unei reprezentaţii unice: Gabriele d’Annunzio. Dacă au aplaudat sau din nătângie au fluerat

contemporanii, spectatori uluiţi al acestui complex teatral, lui Gabriele d’Annunzio i-a fost perfect indiferent, fiindcă nu s’a temut decât de un singur insucces: să treacă neobservat.

Şi-a înterpretat viaţa fiindcă în concepţia d’Annunziană numai mediocrii şi-o trăesc, şi-a înterpretat-o într’o gamă de poezie lirică urcând în cadenţe spre solemnitatea poeziei epice.

În 1900 după ce-şi risipise toată averea pe care o câştigase cu scrisul, hărţuit de creditori, zvârlea orgolios nerăbdătorilor lui creditori acest cuvânt: “Voi plăti cele 700.000 de lire cât datoresc dintr’o singură lovitură cu apropiatul meu volum de versuri.” A crezut în el, a crezut cu tenacitate, cu fanatism, în el, a slujit cu tot ce i-au dat ursitoarele un singur cult, s’a închinat cu devoţiune unui singur altar, a cântat imnuri de preamărire unui singur zeu: Gabriele d’Annunzio: “Din creştet până la tălpi eu sunt o muzică de stele; muzica lumii locuieşte în mine”.

Poet al vieţii, risipitor al celei mai neastâmpărate fantezii, Gabriele d’Annunzio nu-şi află în istoria lumii decât un sigur echivalent, pe Don Quijote. Aceeaşi eliberare din logica existenţei comune aceeaşi forţare a realităţii să se supună spiritului, aceeaşi halucinantă trăire a unei lumi imaginare. Nu s’a mărturisit d’Annunzio în această formulă: “Lumea

este reprezentarea sensibilităţii şi a gândirii câtorva oameni superiori cari au creat-o, cari au amplificat-o şi înobilat-o în lungul secolelor şi cari vor amplifica-o şi înobila-o: încă în viitor. Aşa cum ne apare, lumea este un dar măreţ, ofrandă generoasă făcută de o elită celor ce trebuie să muncească”.

Prin însăşi esenţa lui individualismul este un act de afirmare aristocrată şi ceea ce Maurice Barrès numea “cultul eului”, a format regula de viaţă a lui Gabriele d’Annunzio. A cântat emoţii puternice, a stors rând pe rând din tot ce-i putea pune la dispoziţie viaţa. A iubit cu intensitate, cu cea mai capricioasă fantezie, amestec de senzualitate şi poezie, de senzaţii istovitoare şi de delir liric, a întreţinut prospeţimea iubirii prin nestatornicia alegerii, ca să se spovedească magnific în acele romane de fast liric, de fast pictural: “Triumful morţii”, “Focul”. Şi când nu i-a mai putut dărui nimic iubirea, când voluptatea vieţii nu i-a mai spus nimic, când cuvintele de dragoste, aiurerile lirice, când imaginaţia lui nu a mai putut stoarce nimic inedit ca emoţie, ca exaltare, ca delir emotiv iubirii, atunci s’a întors cu acelaşi nesaţ spre acţiune.

Din toropeala neutralităţii, Gabriele d’Annunzio a smucit Italia şi din cenuşa ardoarei lui erotice, a răsărit ardoarea lui eroică.

Dar nu o ardoare erotică capabilă să se satisfacă în cadenţa versurilor, nu un poet războinic ci un războinic, un pasionat al riscurilor, un violent al îndrăznelilor, un exaltat, pornit să dea Dulcineii contururile de taină, de ispititoare taină a morţii. Gabriele d’Annunzio nu a fost un paşnic burghez care şi exilează fantezia doar în scris, care îşi încarcerează dorul de viaţă intens imaginată spre a fi trăită delirant, doar în cuprinsul

frazelor unui roman, el a trăit lirismul întregei lui fiinţă.

Romanele lui n’au fost imaginate, literatura lui a fost doar o genială denunţare a vieţii lui transfigurată de imaginaţie. Cum ar fi putut să-i fie altfel faza epică a existenţei lui decât o trăire eroică, o năbădăioasă invazie în domeniul războinicilor? Gabriele d’Annunzio nu a cântat războiul, l-a făcut, a descoperit în acest domeniu un material de emotivitate pe care fantezia lui să-l poată modela. Ori unde au fost riscurile mai mari, el a fost prezent, ori unde suflul morţii era mai intens, Gabriele d’Annunzio se grăbea ca un neostenit trubadur al acestei funerare curtezane a vieţii. De altfel, acest sens de voluptate a morţii pe care o simţi, cu care cochetezi, căreia te oferi îndrăzneţ, netemător de farmecele ei reci, de genunele imperiului ei de mister, Gabriele d’Annunzio i-a mărturisit: “Chiar dacă acest imens război nu ar fi făcut altceva decât să readucă omul către familiaritatea morţii înlăturând aceasta falsă limită care pare ca o separă de viaţă şi de lumină, noi trebuie să-l laudăm şi să binecuvântăm războiul.”

Cu exact aceeaşi intensitate cu care s’a risipit în exaltările lui lirice, Gabriele d’Annunzio s’a risipit în exaltările sale epice, a trăit liric şi a trăit epic, a regăsit aceeaşi voluptate în alcovul morţii, pe care o epuizase în alcovurile iubitelor. În locul şoaptelor erotice, şoaptele morţii îi creiau o lume de emoţii nebănuite, riscurile apăreau ca îmbrăţişări furişe, ca sărutări furate unei iubite care se refuză posesiei tale: “Du sang, de la volupté et de la mort” au devenit pentru Gabriele d’Annunzio teme de nouă inspiraţie, de nouă trăire în acel amestec specific al existenţelor lui, în care imaginaţia violează realitatea, îi dă alt aspect, îi dă o profunzime, o rezonanţă de vioară, de orgă, îi dă preţul trăirii. Şi când

războiul s’a sfârşit, Gabriele d’Annunzio incorigibil insurect al realităţii, al unei mediocre vieţuiri şi-a făcut războiul lui.

Popoarele ostenite de război, învinşi ca şi învingători încântaţi că pacea poate fi făcută, Gabriele d’Annunzio într’o singularitate patetică a zvârlit o tiflă teribului Clemenceau, ocupând Fiume, cu acei disperaţi ai sublimelor exaltări, cu “arditti”. A fost rege şi dictator la Fiume, a anticipat fascismul în romantica gestului îndrăzneţ, în fulgerarea hotărârii, în plăcerea spectacolului oferit lumii, în grandilocvenţa faptei, în voinţa de a da Italiei o nouă concepţie de viaţă o nouă respiraţie. Constituţia dată de Gabriele d’Annunzio Statului Fiume este în linia generală a concepţiei, în arhitectura ei, constituţia de azi a Italiei fasciste.

Din sfărâmăturile pateticei aventuri a lui d’Annunzio la Fiume, din resturile exaltării epice pe care o provocase poetul, Mussolini a luat primele lui elemente spre a amplifica în realitate ceea ce Gabriele d’Annunzio a proectat în imaginaţie. Ce mai înseamnă opera alături de viaţa acestui cavaler al individualismului care îşi aşteaptă tălmăcitorul într’un nou Cervantes?

Idealismul brutalizând materia, visul dispreţuind realitatea, poezia biruind mediocritatea existenţei.

A fost profet Maurice Barrès când în 1915 scria despre Gabriele d’Annunzio: “Îşi prepară o splendidă biografie”

Cine a spus că poezia este în divorţ cu viaţa?

                                                        Martie, 1938 Pamfil Şeicaru

2. Umbra cetăţii getice

“Cet exil dans le passé c’était encore

une protestation contre les conditions

de la vie réelle.

Il souffrait trop que rien hors son

rêve ne fût aimable”

                                                                                          Maurice Barrès

Comoara Regelui Dromichet nu o va mai căuta nimeni; sub straturile de pământ vor continua să doarmă netulburate mărturiile cetăţii getice ... Răzeşul care tot scotocea pamântul, spre a inunda cu lumina soarelui ungherele de taină ale cetăţii Regelui Dromichet, a murit.

Era atât de bătrân “Nea Ghiţă” Băescu! ...

În ultimii ani pierduse acea comunicativitate, acea isteţime, acea sprinteneală inventivă în replică; dar pentru mine continua să existe aşa cum l-am cunoscut acum treizeci şi cinci de ani. Auzisem că este căutător de comori; şi în naiva mea imaginaţie îl socoteam iniţiat în

tainica artă a aflării locurilor însemnate cu vâlvătaia de foc a straniilor spovedanii ale pământului. De câte ori îl vedeam, uitam de joacă; renunţam la toate ispitele unei ape curgătoare şi alergam în preajma lui. “Nea Ghiţă” povestea frumos, despre lucruri care nu se întâlnesc; contura imagini din lumi îndepărtate în spaţiu sau în timp, părea o chemare spre altundeva...

Eram un copil neastâmpărat, dar nu mai puţin simţeam vraja povestirilor lui nea Ghiţă; prea mult nu înţelegeam, însă nu mai puţin eram cucerit de ceea ce desprindeam vag din ce auzeam.

Când am trecut în clasa II-a de liceu, nea Ghiţă Băescu, mi-a acordat mai multă atenţie. Într’o zi m’a întrebat ce m’a impresionat mai mult din istoria antică. Fără ezitare am răspuns: “Alexandru Machedon”... Nea Ghiţă încă m’a iscodit: eram bucuros că se da şi

firavei mele ştiinţe atenţie. Am prins atunci să evoc figura eroului. Găsisem într’o ladă veche a bunicului printre cărţile bisericeşti, o istorie a lui Alexandru Machedon şi atât mă cucerise încât tot o reciteam şi mă lăsam în voia imaginaţiei să întovărăşesc pe cuceritorul Orientului.

Fireşte, în cartea de şcoală povestea lui Alexandru Machedon devenise o înşiruire de date, precizia istorică înăbuşise imaginaţia. Dar la întrebarea lui nea Ghiţă am răspuns nu ca la şcoala, ci aşa cum mi-l închipuisem eu pe Macedonean, cu ajutorul cărţii aflate în lada bunicului. M’a ascultat cu o atenţie care îmi anima curajul şi dădea avânt imaginaţiei care

scotea din fântâna memoriei. Când am terminat, nea Ghiţă m’a privit cu un zâmbet de indulgenţă: “Este adevărat că a învins pe Darius, că a intrat triumfător în Persepolis şi a învins pe Por împăratul; dar zadarnic a trecut Dunărea, că pe Geţi nu i-a putut răpune!... Nu a primit nici un răspuns mai mândru decât atunci când a întrebat pe câţiva Geţi, pe

care îi aflase în lanurile de grâu aşa de înalte că se pierdeau caii cu calăreţi cu tot: “De ce vă temeţi voi?” Răspunsul a fost: “Să nu cadă cerul pe noi”. -”Ei”- continua răzeşul - “din neamul acesta ne tragem noi, nu din bestiile scoase din pivniţele mamertine şi aduse de Traian pe aceste meleaguri! ... Pleavă purtată de vânturi! ... Noi suntem geto-daci! ... Dar asta nu se spune la şcoală! ... Tot pomenim de romani şi abia cu sfială ne mai aducem aminte că suntem geto-daci, cum ai aminti mai mult în silă şi de un străbun sărac!”...

Tare mai era mânios nea Ghiţă! ... Şi eu nu pricepeam ce-l putuse supăra atâta faptul că Dacia fusese cucerită de romani şi întru cât nu erau motive de mândrie ascendenţele noastre romane. Mă simţeam clătinat în cunoştiinţele mele istorice: pornirea înverşunată a lui nea Ghiţă împotriva romanilor mi se părea de neînţeles: “Au hoţit lumea antică. Grecia au prădat-o. Africa au pustit-o, Egiptul l-au jefuit, Galia au prădat-o ca şi pe Dacia. În faţa lui Caesar, ce mândru apare Vercingetorix! ... Acelaşi eroism la Decebal.”

Cu o sforţare de curaj am îndrăznit să apăr memoria Divului Traian. Şi - minune: Nea Ghiţă a admis o excepţie, dar numai pentru Traian ...

Din ziua aceea am devenit ucenicul lui nea Ghiţă, care m’a iniţia într’o altă înţelegere a istoriei. Într’o zi m’a luat acasă: pe o măsuţă învelită cu un ştergar alb, stăteau rânduite cărţile. Le priveam cu sfială, cu respect, cu o abia stăpânită curiozitate. A continuat să-mi vorbească de Daci, de vitejia lor şi iar s’a întors neîndurat spre Romani ...

- “N’au fost în stare să oprească năvălirea barbarilor!... Dacă Dacia nu ar fi fost cucerită de romani, dacă sistemul militar al dacilor nu ar fi fost sfarâmat, Roma nu ar fi fost cotropită de barbari. Era aici, - în faţa Sciţilor, a hoardelor sarmate, - zidul dacic ... romanii au fost pedepsiţi, fiindca au distrus Dacia!”...

Cum aş fi putut cuteza să contrazic pe nea Ghiţă? Copiii au o înclinare spre tot ce înseamnă insurecţie, iar nea Ghiţă reprezenta o seducătoare insurecţie împotriva istoriei, aşa cum o învăţam la şcoală. Eram mândru de atenţia ce mi se da; mă simţeam sporit ca prestigiu şi căutam să nu pierd o vorbă din ce spunea nea Ghiţă.

Când a terminat răfuiala cu “bestiile scoase din pivniţele mamertine”, nea Ghiţă a ţinut să-mi dea un plus de atenţie: m’a lăsat să-mi aleg o carte. O ochisem mai de mult, un roman popular, ai cărui erou era Garibaldi. Un volum gros-abia îl puteam duce; dar căutam să par că-mi este uşor să-l duc într’o mână, deşi mai mult îl rezemam pe şold. ÎI strângeam bine, de teama să nu-l scap, să mă fac de râs.

Trei zile mi-am făcut raiul imaginaţiei sub un vişin bătrân, de patru copii cu mâinile întinse abia îl puteam cuprinde. Sub vişin era umbra deasă: întins pe iarba moale, citeam cu nesaţiu isprăvile lui Garibaldi! Şi era o tăcere în grădină! ... Abia un zumzet de albine părea ca o şoaptă nedesluşită; iar rând pe rând, sub vişin, se schimba decorul în care se

mişca neastâmpărul de faptă al lui Garibaldi.

Pe urmă au venit şi alte romane, iar eu creşteam grozav în stima lui nea Ghiţă, care avea în mine auditorul prelegerilor lui istorice ...

Într’o zi în loc de roman mi-a dat o carte serioasă: “Teoria Ondulaţiunii universale” de Vasile Conta ... În prealabil mi-a făcut o scurtă introducere, căutând să mă lămurească asupra legilor ce dominau întreg universul; că nu există decât materie şi dacă noi spunem şi forţă, este o deosebire pe care o face doar mintea noastră ... Ascultam şi nu pricepeam nimic, dar cum aş fi putut mărturisi, atunci când nea Ghiţă mă credea copt chiar pentru filozofie?

Nu a mai fost sub vişinul bătrân acea nesfârşită serbare a imaginaţiei; citeam în silă, cu voce tare, ca o lecţie de geometrie. De priceput, ce putea oare să priceapă o minte de copil?

Dar râvna de a mă face demn de aprecierea lui nea Ghiţă, prospeţimea memoriei mi-a înlesnit să reţin pagini întregi din “Teoria Ondulaţiunii universale”. Pentru nea Ghiţă nu era o simplă afirmare a unei excepţionale puteri de reţinere ci dovada unei dotări a inteligenţei mele pentru filozofie. Încântat de prima experienţă mi-a dat -spre spaima mea - “Teoria Fatalismului”. Ah! “Cauzele necesare care dau naştere la efecte tot necesare” ce m’au chinuit o săptămână sub vişin! ... Nu pricepeam nimica, dar nu puteam să-mi sfărâm, printr’o neghioabă mărturisire de ignoranţă, prestigiul de care mă bucuram la nea Ghiţă. De altfel şi astăzi, sunt convins că pentru multă lume tot ce este de nepriceput este profund şi nu-i de mirare că un neant de gândire poate fi acoperit cu o foarte obscură terminologie ...

Voiam să termin supliciul filozofic, vroiam să scap de teoria fatalismului şi în acelaşi timp, mă gândeam cu groază că pe masa lui nea Ghiţă se mai aflau şi “Bazele metafizicei”. Când s’a terminat calvarul pe golgota metafizicei, am respirat uşurat: mi s’a părut o oază răcoroasă într’un pustiu de abstracţiuni, “Cronicele istoriei Românilor”, editată la 1872

de Mihail Kogălniceanu. Aici se mai adăoga şi plăcerea comentariilor lui nea Ghiţă.

Era în această stranie tovărăşie, o necontenită invitaţie la balul imaginaţiei. Nici mai târziu nu mi-am putut lămuri de unde venea această pasiune de a cunoaşte, la un simplu răteş. Fireşte, mai târziu mă încântau naivităţile lui nea Ghiţă, tot acel amestec de date precise şi de legendă, transfigurate de o puternică imaginaţie; dar atunci în îndepărtaţii ani ai copilăriei, nea Ghiţă reprezenta pentru mine adevărata ştiinţă istorică.

Într’o zi am prins curaj şi l-am întrebat dacă într'adevăr caută o comoară. Când am terminat de rostit, mi s’a părut că încercam să aflu o mare taină: îndrăzneala mea supăra discreţia pe care o păstrase până atunci. Dar nea Ghiţă mi-a răspuns cu tot firescul: “- Da! caut comoara Regelui Dromichet!”

Şi parcă era bucuros că-l întrebasem; fără să mai adaug un cuvânt, a prins să-mi povestească istoricul acestei cercetări, căreia îi consacrase mai mulţi ani şi continua să-i închine. Frânturi din Herodot potrivite tezii, consideraţii asupra aşezării cetăţilor, geto-dacice povestea lui Lisimach - totul privind contribuţia aceleaşi imaginaţii - proectau în faţa mea lumea pe care o căuta nea Ghiţă Băescu. Comoara va fi găsită, dacă cetatea Regelui Dromichet a fost identificată; şi vasele de ceramică pe care le găsise în sondajele făcute nu îngăduiau nici o îndoială asupra locului unde presupunea el că a fost situată cetatea getică. (Zaharia Duhul din “Comoara Regelui Dromichet” a lui Cezar Petrescu este o transpunere a lui Ghiţă Băescu).

Au trecut ani, - aveam doar unsprezece ani atunci, dar şi astăzi încă mă urmăreşte pasionata evocare a cetăţii Regelui Dromichet. Peste copilăria mea se proectează umbra duioasă a căutătorului cetaţii Regelui Dromichet, prima invitaţie făcută visului, prima cunoştiinţă cu un Don Quijote, ispitit de aventura în marea taina a legendelor geto-dacice.

Zilele de vară la Beceni, tovăraşia lui nea Ghiţă Băescu pe cărările înflorite ale imaginaţiei, amintirile înşiruite ca nişte melancolice umbre, - toate se strâng în cadenţe de şoapte ale trecutului, pe care îl evoc întru pomenirea răzeşului ce a trăit sub vraja unei năluciri a propriei lui imaginaţii. Comoara Regelui Dromichet era în el, trăia ca un îndepărtat

ecou ereditar al lumii getice, dar pentru copilăria mea a fost prima realitate plăzmuită din funigeii visurilor.

     J’ai revé la grotte ou nage la sirène ...

     O viaţă închinată unei năluci ...

... La sfârşit, adevăratul Don Quijote îşi renega toate încântările imaginaţiei; nu a mai crezut în realităţile create de el. Nea Ghiţă Băescu a continuat însă să creadă în cetatea getică, în care sta ascunsă Comoara Regelui Dromichet. A fost în această stăruinţă, ceva mai tare decât o nălucire; era o chemare ce venea din adâncurile acestui pământ geto-dacic - gestul simbolic al unui popor ce-şi bâjbâie originile spre a se regăsi.

Un ţăran, într’un sat din ţinutul Buzeului, care nu a însemnat nimica decât o viaţă înflorită de o nevinovată aventură persistentă în ţara visului, - se profilează pe zările copilăriei ...

Mă abat adesea la Beceni ca să regăsesc umbra copilului, ce se necăjea cu filozofia lui Conta, din care nu pricepea nimica. Grădina a fost inundată de apa Slănicului, peste pomi s’au aşternut straturi de nisip, de nu li se mai văd decât vârfurile ce continuă să dea vlăstare. Bătrânul vişin a fost trăznit iar ochii mei nu văd decât culoarea singurătăţii ...

Bătrânul a închis ochii lui albaştri: va fi aflat însfârşit, taina regelui Dromichet ...

     L’air est plein du frisson des choses qui s’enfuient.

     Şi comoara nu o va mai căuta nimeni ...

Decembrie 1940           Pamfil Seicaru

Note şi Comentarii

Ambele realizări literare le am de la regretata Viorela Şeicaru Vergne, fiica maestrului, afirmative publicate în Almanahul Curentului în 1943 la 15 ani de la apariţia ziarului, deşi primul este datat cu Martie 1938, luna şi anul morţii lui d’Annunzio, pe când al doilea poartă anul 1940, mai mult ca sigur anul creaţiei.

Ca orice dar, venit din inimă, bucurându-mă, am ştiut să-l preţuiesc şi să-l păstrez până astăzi, când prin ele, încăodată, cititorul sensibil poate să-şi dea seama că talentul literar l-a ajutat pe Pamfil Şeicaru să ajungă un mare ziarist şi istoric de valoare, în acelaşi timp

însă literatura pierzând un exeget remarcabil.

În primul rând vom analiza studiul întitulat, Anticipatorul fascismului: Gabriele d’Annunzio. Şi vom fi miraţi să constatăm că fără nicio întroducere prealabilă, autorul dă una din definiţiile cele mai cuprinzătoare privind arta d’annunziană caracterizată astfel: “Un permanent insurect împotriva realităţii, un nesupus al existenţei, un vârtej de idealism, de spectaculos romantic, de fast teatral, Gabriele d’Annunzio rezumă splendid individualismul”.

Desigur individualismul e una din categoriile principale ale spiritualităţii apusene, dar el va apare într’o coloratură nouă, neoromantismul e de fapt un mod de împlinire propriu sfârşitului de secol al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea, inaugurează un stil diferit numit în fiecare ţară apuseană altfel, Jugendstil în Austria şi Germania, Art nouveau în

Franţa, dar chiar în aceeaşi ţară apar mai multe curente diferite, supuse aceloraşi coordonate, cum ar fi neoromatismul epocii. În general, sursa principală, teoretică al individualismului neoromantic de mijloc şi sfârşit al secolului al XIX-lea se află în filozofia lui Nietzsche, cu prevestirea decadenţei culturii europene împotriva căreia filozoful propăvăduia cultul eului prin voinţa la putere şi teoria supraomului reprezentate de Zaratustra cât şi de susţinerea elitelor.

Nu e greu de stabilit deosebirea acestui neoromantism de cel de la începutul până la mijlocul sec. XIX-lea, al doilea e unul eroic, de natură metafizică, să ne gândim la zisul romantism al lui Leopardi, Victor Hugo sau Byron, de unde pesimismul e o boală a timpului de cele mai multe ori de natură apocaliptică. Neoromantismul următor este o cultivare nu numai a individualismului dar a tuturor trăirilor mai ales de natură emotivă, dar nu numai. În acest mod există o specificitate de desvoltare, în Germania, Şt. George vrea să pună bazele unui imperiu poetic condus de poeţi, pe când în Franţa raţionalismul cartezian, chiar şi cultul eului îl pune sub măsură, existenţialismul lui Hedegger le e mai potrivit sufleteşte decât cel al lui Sartre tocmai pentru lipsa de excese ale ontologiei gânditorului german. Problema principală a societăţii postnietzsche-niene e lupta decisivă între desvoltarea tehnicii şi tot mai devalorizata cultură umană.

La d’Annunzio nu numai că individualismul devine excesiv dar terenul său de acţiune este trăirea actului artistic în toată desfăsurareaei emotivă chiar şi în domeniul atât de depărtat al războiului. Se înţelege că în cazul acestui neoromantism nu mai poate fi vorba de pesimism sau optimism, situaţia este de ordin social, nu-i nici de sfârşit de lume, nici

de catastrofă cosmică.

Toate fenomenele descrise sunt valabile pentru a înţelege pe artistul şi omul d’Annunzio dar nu-l privesc pe autor, cel puţin nu pe prim plan, ele îl tratează din punctul de vedere al Fiinţei, demnă de a fi luată drept model ideal, de unde în bună parte se identifică cu personajul său, chiar şi atunci când refuză să-i urmeze excesele, mult prea exagerate. Ca şi parametru de referinţă, va fi necesar să ne referim la tipul social de ratat al eroilor romanelor sale, ori Pamfil Şeicaru caută să ne schimbe perspectiva de viaţă, ţine să ne dea reţeta reuşitei, modul de a obţine elixirul fericirii, cel ce poate atrage pe cititori, miraj ce

lipsea celorlalţi colaboratori ai săi, tot atât de înzestraţi în ale ziaristicii.

Mai înainte de toate, recunoaşte înzestrarea lui d’Annunzio cu un simţ special artistic aşa cum nu-l are decât un italian: “Nu a acceptat viaţa, nu a acceptat ritmul potolit al unei existenţe, fiindcă a socotit şi viaţa un material sortit marilor transfigurări ale artei aşa cum este marmora, culoarea, cuvântul, sunetul”. Şi mai departe, îşi descrie propria fire aşa cum în cea mai nobilă parte a ei o cunoaştem prea bine: “Pentru Gabriele d’Annunzio nu a existat hotar între vis şi realitate, el a incendiat cu fanteziile lui, el a sfărâmat conturile aspre imuabile, ale existenţei sale, cu o smintită revărsare de imaginaţie.”

În 1900, înglodat în datorii avea speranţa că va scăpa de ele dând lovitura cu apropiatul său volum de versuri. Pe alte meleaguri şi în alte timpuri P. Şeicaru nu spera şi el că va ieşi din strâmtoarea financiară în care se zbătea, publicând volumul Finlandizarea Europei? Şi explică de ce trebuia să se întâmple aşa: "A crezut în el, a crezut cu tenacitate, cu fanatism, în el, a slujit cu tot ce i-au dat ursitoarele un singur cult, s’a închinat cu devoţiune în faţa unui singur altar, a cântat imnuri de preamărire unui singur zeu: Gabriele d’Annunzio: Din creştet până la tălpi eu sunt o muzică de stele: muzica lumii locuieşte în mine”. Maestrul îşi continuă caracterizările săpate în marmora cuvintelor veşniciei, inspiraţia e atât de profundă încât dăm dreptate celor ce susţin că în atare momente poetul crează după dicteul unui daimon ori înger.

Desigur eliberarea din logica existenţei, pentru a-şi impune halucinantele trăiri ale unei lumi imaginare, îl apropie de Don Quijote, apropiere de multe ori discutată şi lui Pamfil Şeicaru, că ar există, o anumită legătură între el şi eroul Tristei figuri al lui Cervantes, dar adăoga, marele ziarist, că el nu era atras deci nu vedea morile de vânt. Raportarea la

d’Annunzio ne apare valabilă dar cu o singură condiţie fundamentală: artistul italian urmăreşte un ideal ce ar putea să salveze o lume a cărei cultură e ameninţată cu dispariţia, pe când la Don Quijote toate idealele sunt depăşite, “neoromanticul” d’Annunzio mai crede în discursul marilor elite, fidele virtuţilor umane, în general.

Drept urmare, poetul a iubit cu intensitate, cu cea mai capricioasă fantezie, amestec de senzualitate şi poezie, de senzaţii istovitoare şi de delir liric, a întreţinut prospeţimea iubirii prin nestatornicia ei, ca să ni se spovedească magnific în acele romane de fast liric, pictural, “Triumful morţii”, “Focul”. Acum ar trebui amintită şi marea actriţă Eleonora Duse, iubita poetului, şi eroina misterelor sale teatrale, reînviind pe cele săvârşite în teatrele rotonde ale Cretei antice.

Dar din liricul exaltat de delirul entuziast al iubirii se configurează şi epicul, omul de acţiune d’Annunzio, un alt alterego al marelui ziarist român. De-acum, existenţa lumii transfigurate de imaginaţie se cere să fie trăită delirant şi eroic, de unde nabădăioasa invazie în domeniul războiului, astfel că el nu numai a căutat războiul dar l-a şi făcut,

înfruntând riscurile cele mai mari, fiind prezent acolo unde suflul morţii era mai intens.

Pentru a cunoaşte această aventură d’Annunziană va trebui să ştim că în primul război mondial cu avionul său personal poetul nostru a executat nenumărate raiduri asupra Vienei şi la sfârşitul războiului, pentru că vestitul Consiliu suprem al păcii a dat Serbiei portul Fiume (azi Rieka) în fruntea unei oştiri improvizate, conduşi de nava sa Puglia, pe

care căpitanul a murit în timpul asediului respectiv, d’Annunzio a ocupat oraşul în care a domnit ca rege şi dictator timp de 16 luni înfruntând hotărârile nedrepte ale celor ce au încheiat pacea.

D’Annunzio binecuvântează războiul fiindcă-l familiarizează pe om cu moartea ce o va căuta în continuare ca pe o altă voluptate trăită în alcovurile ei pe care altădată o epuizase în alcovurile iubitelor: în locul şoaptelor erotice, şoaptele morţii îi creiau o lume de emoţii nebănuite, riscurile apăreau ca îmbrăţişări furişe, ca sărutări furate unei iubite care se refuză posesiei tale: "Du sang, de la volupté et de la mort", au devenit pentru Gabriel d’Annunzio teme de nouă inspiraţie, de nouă trăire în acel amestec specific al existenţei lui, în care imaginaţia violează realitatea, îi dă alt aspect, îi dă o profunzime, o rezonanţă de vioară, de orgă, îi dă preţul trăirii.”

Acest cult al morţii practicat de d’Annunzio ne aminteşte de povestirea “L’endormeuse” (cea care adoarme) în care Maupassant descrie binefacerea euthanasiei, omul trăindu-şi sfârăşitul vieţii ca pe o plăcere nemăsurată.

Este momentul să facem o vizită scurtă la Gardone cu il Vittoriale al lui Gabriele d’Annunzio, general de aviaţie în rezervă, mai târziu înobilat ca principe de Montenevoso.

Cele două părţi ale destinului pământesc trăite de poetul nostru sunt reprezentate fiecare după propriul lor specific. În curte se vede avionul cu care Gabriele D. a făcut răidurile sale deasupra Vienei şi după încheierea păcii în direcţia oraşului Fiume.

Tot în curte se află teatrul-odeon în formă de rotondă comparate de mine, cu cele de pe insula Creta. Mai spre lac se vede nava Puglia cu care s’a efectuat asediul Fiume-ului.

Această navă a fost montată în complexul monumentului naţional de la Vittoriale degli italiani într’o tribună de cipreşi, drepţi ca şi coloanele unui templu grec al cărui altar este chiar lacul Garda.

Statul italian i-a făcut lui d’Annunzio un mausoleu de marmoră, sus pe o platformă rotundă, ca unui principe comandante, înconjurat de capitanii săi. De acolo coboară pădurile de chiparoşi până în golful lacului, mare de azur întreruptă de fâşii de insule înaintând pe ape, ca nişte covoare de persian pe terase de sticlă. De la malurile verzi până

departe sub orizont, trene ale aceluiaşi argint fluid, se întind cu luciri de cristal pe faţa lacului fumuriu. Pe când Marea clocoteşte în spasmele neliniştii, Lacul este pacea şi liniştea însăşi.

Din curte, parăsindu-l pe principele-general, eroul Italiei, vom intra în apartamentele sale, de fapt mici săli de muzeu în care îl vom descoperi pe rafinatul şi excentricul poet iubitul lui Eleonore Duse, debussyanul şi “decadentul” Gabriele d’Annunzio, acasă la el în celebra sa “La prioria”.

Peste tot se văd uneori încărcate baroc diverse obiecte, multe cărţi, statuete orientale, aşezate în cea mai sfântă neorânduială dar poate tocmai asta înseamnă ordinea aparţinând artistului, toate sunt aranjate după logica sa interioară, alogica privitorului, ca o caracteristică a individualismului excesiv. Dar ceva te chiamă, îi ghiceşti rosturile ca

pe o taină. Nimic nu ţine de raţiune, nici chiar de intuiţia bergsoniană, percepţia este pur emotivă inclusiv gradaţiile şi ierarhiile dintre lucruri care apar doar aparent mute, căci şi tăcerea lor are o semnificaţie ascunsă, ceea ce împinge spre emulaţie şi căutare, fără să dai obiectelor vreun sens, dar tocmai nonsensul duce la poarta labirintului spre lumină.

Desigur, d’Annunzio nu e premergătorul modernismului, ceea ce tulbură constituie atenţia ce se dă fiecărui amănunt, frumuseţea ajunsă la capătul ei nedorit îşi cere ultimele drepturi de exprimare.

În cadrul aşazisului neoromantism idividualist sunt câţiva mari ctitori să-i numim în muzică pe R. Wagner, în pictură pe G. Moreau, iar în poezie şi-ar avea locul genialul nostru M. Eminescu. Aşa s’ar explica de ce muzica “decadenţă” din Tristan şi Isolda a fost regăsita în poezia “Peste vârfuri”. Aşa ar primi un conţinut romantismul tardiv al lui Mihai Eminescu, total diferit de primul val al romantismului.

La neoromantismul din generaţia din care făcea parte şi d’Annunzio, mai participau în muzică un Bruckner, dar mai ales un Mahler care prin adagiourile sale simfonice exprimă tocmai sentimentul familiarizării cu moartea din opera lui Gabriele d’A., posibil de a fi găsit şi în unele poezii eminesciene. Dar în Franţa, simbolismul elevului Moreau, Odilon Redon sau expresionismul lui Rouault sau chiar fauvismul lui Matisse şi Derain nu sunt opere autentic artistice chiar dacă l-am mai pune aici şi pe G. Klimt sau total necunoscutul pictor elveţian Hodler şi încă nu sunt citaţi toţi artiştii, care ne-ar obliga să ne revizuim atitudinea negativă pe care o avem faţă de aceşti autentici creatori, printre ei desigur un loc

de onoare îl deţine şi Gabriele d’Annunzio, cu atât mai mult cu cât astăzi putem constata dezastrul provocat de multiplele experienţe moderniste etichetate drept manifestaţiuni de antiartă, încât s’a ajuns la decadenţa totală a culturii apusene, exact cum a prevăzut filozoful Nietzsche şi încă mai mult.

Aproape de finalul prezentării, autorul nostru e de părere că prin ocuparea oraşului Fiume şi prin constituţia dată, Gabriele d’Annunzio a oferit statului o concepţie de viaţă nouă, bazată în arhitectura ei pe structura de mâine a Italiei lui Mussolini deci prin romantica gestului îndrăzneţ, în fulgerarea hotărârii, în plăcerea spectacolului oferit lumii, în grandilocvenţa faptei, a fost un anticipator al fascismului. Ideea este discutabilă deoarece există o incompatibilitate de esenţă între individualismul excesiv, adesea susţinut de o libertate anarhică, şi orânduirea fascistă, în ultimă analiză, un regim totalitar, de aspră

dictatură. Este mai mult decât hazardat să susţii că din resturile exaltării epice provocate de poet, Mussolini şi-a luat primele elemente spre a reda în realitate ceea ce poetul a proectat în imaginaţie. Legătura este forţată, stabilită după consumarea actului, aşa cum încercase Hitler să-şi însuşească ideologic marea şi eroica muzică wagneriană. Conştient că a mers prea departe, maestrul în continuare îşi scoate eroul din istoria total tendenţioasă, şi îl proectează în lumea valorilor perene, atunci când socoate că viaţa acestui cavaler al individualismului îşi aşteaptă tălmăcitorul într’un nou Cervantes. Ori de-acum, contradicţia este de neînlăturat, Cervantes l-a pus guvernator peste insula Barataria pe

Sanço Panca şi nu pe cavalerul individualismului, Don Quijote, ori asta înseamnă că simţul practic şi sentimentul de dreptate ale omului simplu sunt mai căutate la un conducător politic, însuşiri mult mai apropiate de un guvernământ bun, democratic decât de unul rău, de dictatură, fie fascistă fie comunistă. Căci, d’Annunzio e omul secolului său, aşa că Nietzsche sau St. George nu luptă pentru o eventuală reformă politică ci are în faţă una spirituală, pe care P. Şeicaru o cunoaşte foarte bine deoarece principiile ei îi aparţin şi lui, astfel că le enumeră cu toată claritatea: “Idealismul brutalizând materia, visul dispreţuind realitatea, poezia biruind mediocritatea existenţei”. Şi pentru a înlătura orice urmă de îndoială îl citează pe Maurice Barrès, scriind ca bun prieten, despre G. d’Annunzio: “îşi prepară o splendidă biografie” şi cuvintele sale au un iz profetic, deoarece au fost rostite în anul 1915, când marea aventură d’annunziană nu începuse încă.

De altfel aserţiunea ne duce la filozofia existenţialistă, după Heidegger fiecare fiinţare în drum spre lume şi de împlinirea propriei Fiinţe, este legată de ceea ce se întâmpla între naştere şi moarte, deci de un destin anumit, irepetabil în istoria lui şi în acest mod să recunoaştem că nu mai râmân în concepţia poetului nici resturile unor elemente fasciste, titlul ar fi trebuit sa se termine cu un semn de întrebare, la care autorul, până la urmă, răspunde negativ, nu, G. d'Annunzio nu poate fi socotit un anticipator al fascismului.

Şi fiindcă aşa ca pentru orice artist italian creaţia corespunde unei transfigurări cu adevărat ontologice, autorul nu uită ce-a declarat la început şi incheie semnificativ: "Cine a spus că poezia este în divorţ cu viaţa?"

Prin rândurile de faţă înţelegem cu prisosinţă de ce Pamfil Şeicaru, în exil, s'a simţit un singuratec al timpurilor sale. Nu e greu de arăta că el credea, în tot ce societatea lui, acţiune continuată până astăzi, detestă şi caută zilnic să distrugă: în acest sens se înţelege ca fiind consecventă singurului cult pe care-l recunoaşte, al material, va ruâ orice fel de idealism până a-l proclama drept un defesct al firii omeneşti, ca şi visul, în consecinţă poezia nu va mai  birui mediocritatea existenţei.

De altfel, în mod profetic pentru viitorul societăţii faustice apusene, Goethe în partea II-a a lui Faust prin prăbuşirea şi moartea lui Euphorion-Byron declară, cum s'a şi întâmplat, moartea poeziei, valoare având doar ceea ce se poate cântări în aur sau în acţiuni de bancă.

Încăodată maestrul îşi arată şi cu această ocazie identitatea de spirit idealist cu eroul lui Liviu Rebreanu, Toma Pahonţu.

Şi pentru cei ce i-au pecetluit preferinţele literare, cu punct de plecare în începuturile sale "sămănătoriste" avem răspunsul lui lipsit de orice echivoc: el preţuieşte poezia care nu este în divorţ cu viaţa, deoarece nu mai prin ea se pot citi virtuţile şi adevărurile autenticei arte, în schimb respinge elucubraţiile avangardiste, cum de nenumărate ori s'a pronunţat, în acest sens.

În ceea de a doua relatare "Umbra cetăţii getice" datată cu Decembrie 1940, publicată în acelaşi Almanah apărut în 1943 la 15 ani de la apariţia Curentului, ni se dezvăluie o altă caracteristică a firii maestrului, iubirea trecutului pe care-l reînvie plin de duioasă tristeţe şi melancolie, de unde odaţa mă invita la el, împreună să mai toarcem pe fuiorul trecutului.

Caracteristice momentului sunt rândurile lui Maurice Barrès, autorul favorit al marelui ziarist şi scriitor, puse ca un adevărat motto, în fruntea povestirii: "Acest exil în trecut era încă un protest împotriva condiţiilor vieţii reale. El suferea mult deoarece nimic în afara visului său nu i-a fost plăcut". Tot atât de caracteristică introducerea autorului nostru: "Comoara regelui Dromichet nu o va mai căuta nimeni; sub straturile de pământ vor continua să doarmă netulburate mărturiile cetăţii getice ... Răzeşul care tot scotocea pamântul, spre a inunda cu lumina soarelui ungherele de taină ale cetăţii Regelui Dromichet, a murit. Era atât de bătrân "Nea Ghiţă" Băescu! ...".

Îl cunoscuse în copilărie când în imaginaţia sa naivă îl socotea iniţiat în tainica artă a aflării locurilor însemnate de straniile spovedanii ale pământului. De câte ori îi vedea deşi copil, renunţa la toate ispitele jocului şi alerga să fie în preajma lui, deoarece nea Ghiţă povestea frumos despre lucruri care nu se întâlnesc decât în lumi îndepărtate în timp şi spaţiu. Mai târziu când a trecut în clasa II de liceu la cerera lui l-a evocat pe Alexandru Macedon, ca la urmă nea Ghiţă să adaoge ca l-a învins pe Darius, pe Por împărat, dar când a trecut Dunărea pe Geţi nu i-a putut învinge. Şi când l-a întrebat pe unii dintre ei de ce se tem i-au răspuns: "Să nu cadă cerul pe noi".  Nea Ghiţă era pornit împotriva romanilor adevărat prădători de neamuri, alături de Vercingetorix lăuda eroismul lui Decebal. Cu greu l-a admis pe Traian, dar susţinea că dacă romanii nu ar fi cucerit Dacia şi nu i-ar fi distrus sistemul militar, Roma n’ar fi fost cotropită de barbari.

Pe urmă i-a dat o carte despre Garibaldi, urmată de “Teoria ondulaţiei universale” “Teoria Fatalismului” şi “Bazele metafizicii” de V. Conta, terminând însfârşit cu “Cronicele istoriei românilor” editată în 1872 de Mihail Kogălniceanu. Desigur era o stranie tovărăşie între cei doi dar cu o necontenită invitaţie la balul imaginaţiei, totuşi niciodată nu a putut afla de unde îi venea pasiunea de a cunoaşte la un simplu răzeş. Mai târziu, îl încânta la nea Ghiţă amestecul de date precise cu cele de legendă dar în anii depărtaţi ai copilăriei îl considera pe acest om însăşi adevărata ştiinţă istorică.

Într’o zi a îndrăznit să-l întrebe dacă într’adevăr caută o comoară şi i-a răspuns că da, caută comoara regelui Dromichet. Atunci i-a povestit istoricul cercetării căreia îi închinase mulţi ani şi continuă să o mai facă. Îi citase frânturi din Herodot potrivite cu aşezarea cetăţilor geto-dace, povestea lui Lisimach, cu întreaga lume pe care o căutase nea Ghiţă Băescu: comoara va fi găsita “dacă cetatea Regelui Dromichet a fost identificată şi vasele de ceramică pe care le găsise în sondajele făcute nu îngăduiau nicio îndoială asupra locului unde presupunea el că a fost situată cetatea getică”.

Autorul ne dă un scurt răgaz să medităm asupra pasiunii dacice a lui Ghiţă Băescu şi să subliniem, de-adreptul impresionaţi, că acest răzeş reprezintă un adevărat prototip pe urmele căruia au mers şi mai merg şi astăzi unii cercetători împinşi de imaginaţia lor fierbinte înspre căutarea stramoşilor daci, mulţi exagerănd bineînţeles, manifestă aceeaşi antipatie faţă de cuceritorii romani, - atitudine încurajată de ideologii marxişti, aceştia prin perspectiva luptei de clasă îi considerau pe romani imperialiştii antichităţii - propagau purismul nostru dacic tot atât de lipsit de măsură ca cel latinist, la vremea lui.

Să nu uităm că însuşi Petru Maior deşi latinist de forţă, a ajuns la convingerea că limba latină vulgata, vorbită de poporul român a apărut înaintea limbii literare latine, de unde prin false interpretări se pot ajunge la teorii absurde, publicate pe prima pagină a organului partidului comunist român, Scânteia, că nu limba română descinde din cea latină ci chiar din contră cea latină s’a născut din limba română, ca dialect indoeuropean predacic???

Marea rătăcire a pornit de la lucrarea “Dacia preromană” de N. Densuşianu, contestată de V. Pârvan ca total neţiinţifică, o colecţie de producţii fanteziste fabricate ad-hoc de imaginaţia bogată a autorului. Cum românul e născut poet deci se conduce de multe ori exclusiv după dicteul imaginaţiei şi visului, cartea lui N. Densuşianu a fost popularizată de toţi amatorii în materie şi în fruntea lor l-aşi numi pe Iosif Drăgan, care în zisele sale studii dacice a preluat în mod necritic, de altfel nu exista o altă cale, imposibilele cogitaţii ale aceluiaşi N. Densuşianu.

Pamfil Şeicaru spirit pozitivist, iar ca ziarist obişnuit să nu creadă decât în ce vede nu dă prea mari şanse căutătorului Comorii Regelui Dromichet şi în acest sens merită să-i urmăm drumul, mai ales că în 1940, absolutul dacic nu era încă la modă, cum va deveni în mod

tendenţios sub comunişti, care aveau tot interesul să ne conteste latinitatea ce ne lega de popoarele apusene, romanice şi nu cu marele vecin de la răsărit, pentru care eram un simplu trib de slavi.

Deci, vom înţelege de ce pe autorul nostru îl preocupă întreaga întâmplare din punct de vedere al sentimentului, de unde proza lui devine puternic lirică, va corespunde unui poem, uneori străpuns de un ecou vag, venit de departe, din străfundul pământului, căutătorul de comori în acest mod îşi anunţă prezenţa cea nevăzută, nu mai mult decât un

presimţământ recepţionat de undele scurte ale inimii: “Au trecut ani - aveam doar unsprezece ani atunci - dar şi astăzi încă mă urmăreşte pasionata evocare a cetăţii Regelui Dromichet. Peste copilăria mea se proectează umbra duioasă a căutătorului cetăţii Regelui Dromichet, prima invitaţie făcută visului, prima cunoştinta cu un Don Quijote, ispitit de aventură, în marea de taină a legendelor geto-dacice”.

Să se observe ca scriitorul a adoptat în locul ritmului alert, plin de energie din descrierea dedicată lui G. d’Annunzio, acesta se rezolvă într’unul lent adagio dureros, cadenţele ne amintesc de sonetul eminescian cu acel “Trecut-au ani, ca nouri lungi pe şesuri” dar ca să bată măsura potrivită reveriei triste, Eminescu a schimbat ritmul fals, mult mai sacadat,

în forma citată mai sus şi nu cum e publicat în mai toate ediţiile: Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri, şi asta fiindcă Luceafărul poeziei româneşti întrebuinţa în general cuvântul “nouri” iar în contextul dat “nouri” accentuiază prin ritmul respectiv ambianţa de adâncă tristeţe melancolică.

Desigur, autorul nu urmăreşte studiul proustian al duratei ca timp al conştiinţei dorind să demonstreze aproape ştiinţific ideile filozofului Bergson ci se lasă dus de imboldurile legănate ale fiinţării sale, prin ele caută totuşi să stabilească unele semnificaţii valabile numai pentru el: “Zilele de vară la Beceni, tovărăşia lui nea Ghiţă Băescu pe cărările

înflorite ale imaginaţiei, amintiri înşiruite ca nişte melancolice umbre-toate se strâng în cadenţe de şoapte ale trecutului, pe care îl evoc întru pomenirea răzeşului ce a trăit sub vraja unei năluciri a propriei lui imaginaţii. Comoara Regelui Dromichet era în el, trăia ca un îndepărtat ecou ereditar al lumii getice: dar pentru copilăria mea a fost prima realitate plăsmuită din funigeii visurilor.

     J’ai revé dans la grotte òu nage la sirène ...

     O viaţă închinată unei năluci ...”

Aşa dar atmosfera e pur poetică, transfigurează pe răzeşul rob al unei năluciri, realitatea plăsmuită în funigeii visului este întreţinuta de focul simţirii încât materia poeziei înregistrează cel mai neînsemnat recul seismic ce se poate transforma într’un spectacol gigant manifestat prin uimirea extatică a privitorului. Dar aici orice exces este evitat,

domneşte calmul luminii mioritice întărit de armonia desenelor cromatice ale unor mineşterguri ce-ar fi mângâiat feţele Sfinţilor, când vor fi trecut prin casa lui.

Nălucirile nasc din matca metaforelor şi cu toate că după unii poezia poate să aibă funcţii de cunoaştere, autorul nostru nu se limitează la lumea, oricât de superioară a poeziei, mintea şi cugetul său caută şi ele explicaţii: “... La sfârşit, adevăratul Don Quijote îşi renega toate încântările imaginaţiei; nu a mai crezut în realităţile create de el. Nea Ghiţă Băescu a continuat însă să creadă în Cetatea getică, în care a stat ascunsă Comoara Regelui Dromichet. A fost în această stăruinţă, ceva mai tare decât o nălucire; era o chemare ce venea din adâncurile acestui pămant geto-dacic, - gestul simbolic al unui popor ce-şi bâjbâie originile spre a se regăsi. Un ţăran într’un sat din ţinutul Buzeului, care nu a însemnat nimica decât o viaţă înflorită de o nevinovată aventură persistentă în ţara visului-se profilează pe zările copilăriei".

Autorului şi ne defineşte fenomenul după care românii se grăbesc să depăşească aria cunoscutului şi se aruncă în largul infinitului neschimbând decât o necunoscută cu alta, un mister cu un alt mister. Totodată se pun în evidenţă circumstanţe atenuante pentru cei ce mânaţi de un imbod interior caută comori pentru totdeauna pierdute. Din grupa celor a căror aventură e o persistenţă continuă în ţara visului, face parte şi nea Ghiţă Băescu şi mulţi alţii, bineînţeles nu şi cei de rea credinţă adepţi ai înşelăciunii şi imposturii.

Dar cu toate aceste consideraţii ce ar putea să ajungă la memoria ereditară a lui Jung sau la cea a aceluiaşi M. Barrès descoperind sufletului omenesc rădăcinile înfipte în pământul său natal, maestrul nu-şi trădează visurile copilăriei sale în consecinţă nu-şi pierde condiţia sa sufletească izbucnită ca un gheizăr de lumină dintr’un izvor cu gura de fântână a nopţii. Legăturile sale cu trecutul au fost reînodate de iele, zâne mute ale pământului. De-aici chemările şi misterele solemne îi întăresc fiinţa, şi pun aripi de-azur şi apoi îl ridică la cer păstrând peste tot în lucruri, sfinţenia lor originară. Iată ultima slujbă ţinută în amintirea bătrânului ţăran, răzeş nea Ghiţă Băescu: “Mă abat adesea la Beceni, ca să regăsesc

umbra copilului ce se necăjea, cu filozofia lui Conta, din care nu pricepea nimica. Grădina a fost inundată de apa Slănicului; peste pomi sau aşternut straturi de nisip, de nu li se mai văd decât vârfurile ce continuă să dea lăstare. Bătrânul vişin a fost trăznit. Iar ochii mei nu văd decât culoarea singurătăţii ...

     Bătrânul a închis ochii lui albaştri: va fi aflat, însfârşit, taina Regelui Dromichet ...

     L’air est plein du frisson des choses qui s’enfuient.

     Şi comoara nu o va mai căuta nimeni ...”.

Fără îndoială această relatare e pătrunsă de sentimentul marei treceri, de unde mărturia sacră a trecutului de câte ori ne întoarcem la el. Odată cu noi, oamenii dispar şi pomii din curtea noastră, cum mi-am dat seama şi eu după trăirile mele. Dar P. Şeicaru ne redă un tablou cu totul particular. Într’o fotografie primită de la un prieten din Statele Unite, mi-a fost dat să văd o pădure acoperită de dunele de nisip ale unui deşert, din loc în loc observându-se câteva din crengile uscate, ce au mai rămas de-asupra. În povestirea maestrului grădina copilăriei a fost inundată de apa Slănicului şi peste pomi s’au aşternut straturi de nisip, de nu li se mai vedeau decât vârfurile ce continuau să dea vlăstare.

“Bătrânul vişin a fost trăznit. Iar ochii mei nu văd decât culoarea singurătăţii.”

Iată simbolul marei singuratăţi, anii care se lasă grei ca straturile de nisip peste grădina inundată de apa Slănicului. Silueta golaşă a vişinului bătrân şi el trăznit e însuşi simbolul destinului, corespondent în negrul carbonizat al lui Bacovia. Ar mai însemna că dacă trecutul se desparte de noi, el nu-i lasă definitiv pe cei morţi, aceştia continuă prin lăstarele lor să privească la noi, urmaşii. Căci, avea dreptate cel ce zicea că noi trăim prin cei morţi.

Şi dacă am avea răbdarea ca apele Slănicului şi straturile de nisip să se retragă, am putea descoperi, pe vechile locuri, mărturiile moarte că-şi desvăluie enigmele. Şi atunci sigur, Comoara Regelui Dromichet visată de nea Ghiţă Băescu şi copilul de unsprezece ani ce-l admira ca pe o întrupare a ştiinţei istorice, va ieşi întreagă la lumină.

În “Umbra cetţăii getice” P. Şeicaru îl descrie pe nea Ghiţă Băescu transfigurat în romanul Comoara Regelui Dromichet, în personajul Zaharia Duhul, de Cezar Petrescu. Într’o scrisoare maestrul povesteşte cum i-a relatat prietenului său Cezar Petrescu, istoria ţăranului răzeş, Ghiţă Băescu din satul Beceni, regiunea Buzeului. Pornind de la această

descriere romancierul a scris Comoara Regelui Dromichet şi în bună parte Aurul negru, demonstrându-se o caracteristică a inspiraţiei creatoare a marelui romancier, Cezar Petrescu, Balzacul românilor, după cum îl considera maestrul.

Romanul lui Cezar Petrescu (1892-1961) Comoara Regelui Dromichet a apărut în 1931. Eroul principal este Zaharia Duhul, fiul unui răzeş bogat. Tatăl îl trimite la gimnaziu pe care însă din cauza unei îmbolnăviri grave l-a întrerupt-o. După mulţi ani de resemnare, destinul său se va schimba prin vizita a doi colegi de şcoală, unul e arheologul Opriş,

acesta vrea să caute, după cum spune legenda că pe acele locuri ar fi Comoara Regelui Dromichet, celălalt inginerul Grinţescu informat că în regiune ar exista petrol, deci urmează să facă săpături în acest sens.

Zaharia îl ajută pe arheolog, convins fiind că vor găsi comoara chiar şi după ce Oprişi şi-a pierdut orice nădejde de a o afla. În curând lucrările se sistează şi - nu peste mult izbucneşte şi primul război mondial. Opriş moare iar Grinţescu ulteriori îşi reîncepe iar acţiunea de căutare a petrolului. Zaharia pierzându-şi pasiunea săpăturilor devine băutor, astfel că numai copiii îi mai ascultă povestea despre comoara legendarului rege dac. În cele din urmă Duhul, de dragul copiilor, îşi reia săpăturile refuzând să vândă terenul lui Grinţescu deci să-l sprijine. Satul trece printr’o mare catastrofă, biserica de lemn ia foc şi toţi copiii adunaţi la slujba religioasă îşi pierd viaţa.

Nu peste mult o societate petroliferă schimbă total aspectul satului devenit un loc industrial plin de muncitori străini care urmăreau cât mai repede sa se îmbogăţească Zaharia observă cu tristeţe respectiva schimbare şi îşi continuă săpăturile descoperind însfârşit comoara. Totuşi, cum copiii, prietenii sai, nu mai erau să se bucure de ea, se hotărăşte să reîngroape comoara, visul său rămâne astfel fără niciun rost. Mai mult, îşi vinde pamântul societăţii petrolifere dar cu toate că devine un om bogat, viaţa lui nu mai are nicio bucurie.

După cum se constată Cezar Petrescu a făcut din ţăranul răzeş din Beceni, Ghiţă Băescu, un adevărat erou de roman, în care el descoperind comoara Regelui Dromichet o reîngroapă deoarece nu mai are cui s’o arate, oamenii din jurul său nu erau interesaţi decât de a câştiga bani, s’ajungă cât mai repede bogaţi, din această cauză îşi vinde până la

urmă pământul societăţii petrolifere, devine bogat dar nefericit. Există un conflict între el şi arheologul Opriş de o parte şi lumea inginerului Grinţescu pe de alta, incompatibile între ele.

Satul patriarhal devine un loc industrial, progresul material ucide pe cel spiritual, sigur pe acesta din urmă îl reprezintă Zaharia Duhul şi copiii care-l înconjoară şi au încredere în el. Totuşi devine până la capăt el însuşi un îmbogăţit al petrolului. Întreaga poveste nu se

mărgineşte la acest final fiindcă, de fapt acţiunea continuă în romanul Aurul negru, apărut în 1934 de unde se poate deduce că însuşi autorul şi-a dat seama că a lăsat în suspensie adevăratul final al evenimentelor.

Satul Piscul Voevodesei e stăpânit de aurul negru descoperit în pământul ţării, de unde romanul descrie drama, uneori tragedia oamenilor transformaţi de prezenţa petrolului.

Îl regăsim pe Zaharia Duhul, cel ce în tinereţile lui a căutat comoara lui Dromichet, om bogat dar nefericit. El regretă frumuseţea şi liniştea satului de odinioară, din această cauză el caută să ajute acolo unde el poate, vindecarea rănilor produse oamenilor de zisul Aur negru. Nu mai insistăm asupra altor descrieri bine realizate de Cezar Petrescu, ca şi acţiune şi personagii, numit pe drept de P. Şeicaru, un Balzac al românilor.

Ceea ce ne interesează pe noi este epilogul romanului în care Zaharia Duhul plimbându-se pe străzile satului părăsit din cauza epuizării izvoarelor de petrol se bucură când poate găsi un cuib de rândunele pe poarta închisă a barului american. Poate însfârşit să-şi viziteze împăcat cu sine, morţii şi e fericit când din primele fire de iarbă ieşite între pietre îşi dă seama că se apropie primăvara.

De-abea acum se poate spune că povestea lui nea Ghiţă Băescu s’a terminat, imaginaţia şi spiritul vizionar al scriitorului a făcut din acest personaj real, prin Zaharia Duhul o temă de prim ordin desvoltată în două romane, ridicându-se conflictul între satul autohton, păzitor al tradiţiilor sale şi industrializarea ce distruge totul în calea ei pervertind sufletul oamenilor, transformându-i din punct de vedere ontologic în nişte anonimi, das Manul heideggerian.

Zaharia Duhul, fără îndoială reprezintă concepţia ţăranului liber, răzeş, pe care şi-o însuşeşte şi Cezar Petrescu, dreptate are Pamfil Şeicaru regimul comunist l-a marginalizat pe acest mare romancier din cauză că în scrisul său reprezenta concepţia ţaranului român, răzeş, cât şi intelectualii ce descindeau din această clasă ţărănească, marea duşmană a regimului comunist împreună cu “micii burghezi” care încă o reprezentau.

Desigur, se poate susţine pe drept că propriuzis între nea Ghiţă Băescu şi Zaharia Duhul se pot stabili mari deosebiri, esenţial ramâne că din descrierea puternic sentimentală a maestrului, Cezar Petrescu a construit o problemă vastă, cum este cea a conflictului dintre satul autohton, cu veche tradiţie la noi românii, şi progresul tot mai accentuat al societăţii

apusene, care sunt mult mai apropiate ca şi concepţie de viaţă de societatea comunistă industrializată barbar decât de lumea satului românesc pe care generaţia părinţilor noştri, una de mare valoare i-au dedicat elogiul lor (Lucian Blaga) au lăudat-o (Liviu Rebreanu) sau i-au creat un sistem filozofic (M. Vulcănescu) care se arăta a fi şi al lui Eminescu, de unde se adevereşte că ne tragem nu atât de la Râm cât din Fiinţa sacră a satului românesc.

Se mai poate adăoga faptul că romanele lui Cezar Petrescu, prezentate mai sus, prin problematica lor se apropie de unica filozofie heideggeriană, care consideră că marele rău al societaţilor apusene e desvoltarea planetară a tehnicii înlăturând tot mai mult cultura din domeniile ce au fost de totdeauna ale ei.

Noi românii nu putem să ne ascundem după deget şi să nu dezbatem problemele care tulbură liniştea ţarilor apusene şi chiar le dezbină de propriul lor popor.

Iată cât de importante şi actuale sunt problemele tratate de Cezar Petrescu, având ca erou principal pe nea Ghiţă Băescu răzeş, adică ţăran liber.

În aceste condiţii să considerăm că intrarea noastră în Europa aduce automat rezolvarea grelelor deziderate ale României, înseamnă să minţi poporul român, să-l amăgeşti!

De unde se vede că prietenia dintre P. Şeicaru şi Cezar Petrescu a avut rădăcini de totului profunde, pe care nu o pot atinge vajnicii calomniatori ai celui dintâi bazată pe credinţă de nezdruncinat, mai tare ca bronzul, în ţăranul român, răzeş liber, Ghiţă Băescu şi Zaharia Duhul ea va trebui luată în seamă de cei ce vor voi cu adevărat să construiască Româniile albe de mâine.