◄

[In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura, acum numai cu manuscrisul original, Rita Vuia]

14.  Profesorul C. Marinescu - In Memoriam -

12. Aprilie 1982

Acum aproape zece ani, bazat de afirmaţia lui Nicolae Iorga şi anume că şcoala de la Fontenay-aux-Roses ar fi constituit una din marile opere ale vieţii sale, dorind să aflu de ce această instituţie nu mai există, cui aş fi putut să mă adresez mai bine dacă nu fostului director al acesteia, profesorul Constantin Marinescu.

În trecât fie spus, pentru cei nedumeriţi cu preferinţele lui N. Iorga, de fapt creator al atâtor alte mari opere, aş sublinia faptul că adeseori personalităţile, cele nu de toate zilele, au obiceiul de a califica la superlative, lucrul realizat de ele, prinr'un act de dezinteres total, parcă în sufletul lor interior s'ar celebra jertfa lui Abraham din Biblie nou exprimată în bronzul aurit prelucrat de Ghiberti pe poarta considerată şi numită de divinul Michelangelo, a Paradisului.

Este probabil satisfacţia creatorului, de a-şi elibera pe această cale, însăşi gratuitatea caracteristică oricărui proces artistic, îl consideră trecut în lumea ideilor în sine, platonice, care deodată îşi impun legile primordiale şi astfel ierarhic lucrul se aşează în fruntea celoralte şi dă impresia că în acest fel mărinima sa a depăşit egoismul pământesc, se pierde în infinitul total desmărginit, contingent divinităţii inclusiv a celei purtate de om, în adâncurile inimii sale. Este o revelaţie care urmând o curbă eonică duce tot la trăirea unei scene biblice, de unde de altfel am plecat.

Dar teoreticul de natură filozofică se sparge destăinuindu-se sub acţiunea practicei, şi în acest sens am putea de ca exemplu pe marele compozitor, Giuseppe Verdi, când, autor al atător capodopere muzicale, îi scrie dirijorului Toscanini că socoteşte drept cea mai valoroasă realizare, a destinului său ctitoria aşazisei Casa di reposi ai muziciştilor din Milano, ridicată de el pentru artiştii ajunşi la bătrâneţe, fără niciun sprijin material. Aşa se face că a şi cinstit-o în mod deosebit, aşezându-şi în holul respectivei clădiri, mormintele în care îşi doarme somnul de veci, el şi soţia sa, Giuseppina Verdi Strepponi.

Luând în considerare şi dragostea lui N. Iorga pentru şcoala înfiinţată de el la Fontenay-aux-Roses, am putea defini mult mai simplu atitudinea respectivilor întemeietori, admiţând că prin fapta lor se simţeau, mai mult ca de oricare dintre minunatele lor opere, urcaţi cu un pas mai sus, mai lângă stele.

S'ar putea spune că fără să-şi dea seama, dacă sigur asta i-a fost dorinţa, G. Verdi a rămas şi după moarte pe scena teatrului ca în viaţă, de cei mai grăbiţi trecători ai Casei di reposi, întâmpânind, în acest fel pe lâgă multe fiinţe dragi, interpreţi ai rolurilor sale dar şi mulţi vizitatori nepoftiţi, adeseori neplăcut de gălăgioşi. Unde să mai punem, că datorită poziţiei favorabile, cavoul este deschis cam tot la douăzeci de ani sau ceva mai mult, pentru a se constata starea de conservare a cadavrelor, e vorba de resturile pământeşti ale lui G. Verdi şi soţia sa Giuseppina.

Înteresant că în Italia, ţară catolică, această religie ni interzice deshumarea morţilor, sau deschiderea mormintelor, din contră uneori încurajează această acţiune, poate nu din motive religioase dar favorizează aplicarea unor măsuri medicale şi ştiinţifice ca, în cele dintăi, unde este cazul să fie admisă autopsia. Din păcate, ortodoxismul, pe motiv că protejează odihna de veci a morţilor, interzice deshumarea şi deci şi autopsia unde e nevoie, arătându-se mult mai conversatoare şi mai contra stiinţei, ceea ce i s'a imputat adeseori, fără niciun efect concret.

După simţirea noastră G. Verdi ar fi trebuit să-şi aibe mormântul, în liniştea paradisiacă a grădinii vilei sale de la San Agata, nu departe de locul unde-i înmormântat şi credinciosul său câine. Este adevărat că în ultimii ani de viaţă, G. Verdi a trăit singur întru-o cameră de hotel din Milano, având o groază de întunerecul morţii. Deci, fără îndoială el şi-a ales locul de veci, acolo socotea el că avea mai mulţi oameni în apropierea lui.

Dar cum opera lui N. Iora şcoala de la Fontenay-aux-Roses nu mai există, m'am hotărât să-l întreb pe profesorul C. Marinescu, după ce i-am aflat adresa, înscris, dorind să aflu cauzele acestei dureroase dispariţii. Profesorul C. Marinescu, mi-a răspuns prompt şi cu participaţie, pe spaţiul unei cărţi poştale atâta cât îi permitea înaintata sa vârstă.

Voi reda rândurile profesorului, ele având o valoare istorică, cu atât mai mult cu cât, Tudor Arghezi, proaspăt reprimit la sânul literaturii, informat greşit, după reabilitarea lui N. Iorga în ţara comunistă, a atacat în mod nedrept pe cei de la Paris, făcându-i responsabili de tragicul dezastru al şcolii de la Fontenay-aux-Roses.

Iată textul: "În 1947, directorul Şcoalei de la Fontenay-aux-Roses, adică cel ce semnează aceste rânduri a fost rechemat în ţară. El a refuzat să plece. Şcoala a fost desfiinţată şi rasă de pe suprafaţa pământului. Biblioteca a fost împrăştiată, adică nici urmă n'a m-ai rămas dintr'însa! Precizez că Şcoala era, proprietatea Statului Român şi că cele de mai sus se datoresc Legaţiei de pe atunci, azi, pare-se ambasadă a Republicii, etc. Directorului i s'a luat catedra şi naţionalitatea iar tot ce poseda în România (biblioteca şi multe altele) a fost confiscat (chiar şi decoraţiile acordate în urma celor două războaie mondiale la care a luat parte ca ofiţer de artilerie). Şi asta-i tot (sau aproape), Profesor Constantinescu."

Asupra modului barbar în care s'a executat desfiinţarea şcolii de la Fontenay-aux-Roses, operă a lui Nicolae Iorga, nu mai poate exista deci de-acum nici un dubiu, marele vinovat de această crimă culturală era regimul comunist din România robită.

În 1947, veninţi la putere comuniştii au renunţat la toate instituţiile avute în străinătate, cu excepţia Italiei unde s'a păstrat atât Academia română din Roma, întemeiată de Vasile Pârvan, a şi funcţionat ca primul ei director şi Casa română din Veneţia, în funcţie şi astăzi tări, ultima constituia una din reşedinţele preferate de Nicolae Iorga, de câte ori trecea prin Italia. Din păcate, respectivele instituţii sunt total anonime, nu se ştie, la ce lucrează şi cine sunt măcar conducătorii lor, de unde bănuim că majoritatea posturilor sunt sinecure ce stau la dispoziţia unor ajunşi ai zilei, împărţite pe urmă favoriţilor, în fond total nepregătiţi în munca de cercetare.

Este un aspect la care ne îndeamnă tăcerea în care stau cufundate nişte instituţii ce ar trebui să constituie mândria românilor atât din ţară cât şi din străinătate.

În Franţa, instituţiile părăsite pur şi simplu, ca de pildă Şcoala de la Fontenay-aux-Roses, după de biblioteca a fost împrăştiată, a fost rasă de pe suprafaţa pământului, adică a rămas fără stăpân, o va prelua statul franzez, deşi proprietarul era Statul român reprezentat prin legaţia română, devenită întretimp Ambasadă română.

Directorul Constantin Marinescu, refuzând să se întoarcă în România i s'au luat orice drepturi de a-şi apăra fosta instituţie.

Ce putea face el, devenit o persona non grata pentru Statul român, ori pasivitatea ambasadei române sau pe atunci a legaţiei demonstra că regimul nu avea nevoie de o Şcoală al cărei rost n-o pricepea şi cei ce au trăit acele zile, ştiu prea bine că o legaţie comunistă în 1947, era reprezentată de nişte capete pătrate, executori orbi ai ordinelor de la centru.

Aşa au procedat şi cu biserica ortodoxă de pe rue Jean de Bauvais, pe care au luat-o în primire total părăsită o mână de exilaţi cu preotul lor, şi când comuniştii au vroit să aibă biserica, deşi era proprietatia Statului român, au pierdut procesul, reluat astăzi cu alte arme când se povesteşte că România are un regim democratic.

Ce putea să reproşeze Tudor Arghezi celor de la Paris, nu putem şti dar la Fontenay nu era vorba de o biserică ci de proprietăţi de care aveau nevoie şi francezii, ori proprietarul român nu mai vroia să aibe Şcoala lui N. Iorga, mai ales că el, însuşi era un autor declarat post mortem, interzis.

Lămurind aceste aspecte, odată pentru totdeauna, în continuare aş dori să scriu câteva rânduri în memoria profesorului Constantin Marinescu, plecat dintre cei vii în anul 1982. Pentru cunoaşterea valorii adevărate al acestui om învăţat mă voi referi la felul cum îl aminteşte Nicolae Iorga în cartea sa "O viaţă de om":

Născut în 1891, la Şerbăneşti-Poduri (Pucioasa) din familie de ţărani, după primul război îl găsim la studii, în Paris, prezentat de Iorga după cum urmează: "Călăuzul cel mai bun în acest nou Paris, în care mă recunoşteam aşa de greu, mi-a fost d. C. Marinescu, unul din cei mai buni elevi ai mei care, după ce trecuse prin încercările războiului, gustând şi din neajunsurile suportate cu demnitate ale prizonieratului în Germania, era acum cu bursa de stat pe care o căpătase de curând, ascultător, dincolo de obişnuiţii ani de studiu al profesorilor francezi şi în special al dlui Lot, pe care-l cunoscusem de departe ca tânăr luptător şi era, acum, membru al Institutului şi unul din profesorii cei mai respectaţi ai Sorbonei. Cu tânărul meu prieten am cutreierat acest Paris de după război care conserva tot caracterul său de pe vremuri, dar în care a doua zi după izbăvire şi biruinţă, pulsa o întreagă viaţă nouă, din care nu lipsea, ca la noi, solidaritatea. Tot d. Marinescu îmi găsise adăpostul la scumpul hotel Foyot, locuinţă cu numai două rânduri, comode pentru bătrânii care în măreţul palat din faţă al Ecaterinei de Medicis, puneau la cale rosturile lor dar, căutând a ne îndestula seara în odaie apetitul, nu îndrăzneam să ne apropiem de restaurantul de jos, pentru oameni mai bogaţi decât mine, care aveam numai contribuţia conferinţelor mele."

Să ne oprim la descrierea lui N. Iorga privind modul cum a întemeiat el celebra Şcoală de la Fontenay-aux-Roses cu câteva date interesante în legătură cu Academia din Roma: "Am prezentat Camerei proiectul de iniţiativă parlamentară prin care se creau aceste două focare de studii şi de iradiere naţională în acelaşi timp - eu aşa le-am înţeles - din cele două mari capitale latine. Duiliu Zamfirescu a îmbrăţişat cu căldură ideea şi fără să mai cerem părerea finului cugetător filozofic, icoană a maestrului său Maiorescu până în cel mai mărunt dintre gesturi, dar mult mai personal în idei şi mai stilist în formă, care era ministerul de Instrucţie publică, profesorul P.P. Negulescu, proectul, care va merge repede şi la Senat, a trecut la un obosit sfârşit de sedinţă, în care calculul voturilor se face, uneori şi cu scopuri bune, mai mult aproximativ ... Mă îngrijeam ca ambele aşezăminte să scape de jocul de partide care domină statul şi astfel directorii, pe viaţă vor fi numiţi de Academia română; regulamentul a fost elaborat de mine, de Vasile Pârvan şi de câldurosul nostru prieten Ramiro Ortiz. Eu însumi am propus pentru Roma pe Pârvan, a cărui faimă de arheolog era larg răspândită în străinătate şi cu care relaţiile, întrerupte un timp, de pe urma ambiţiei lui de a domina, nemărginită, erau atunci cele mai bune. El a luat cu chirie un modest apartement pe care numai după mulţi ani era să-l înlocuiască măreaţa clădire ridicată din sacrificul Băncii Naţionale. Eu, gospodar moldovean, n'am vrut să încep într'o trecătore casă străină. D. Ghica îmi propunea înţelegerea cu un liceu francez care ar fi adăpostit pe ai noştri: mi se părea supt demnitatea unui institut naţional. Şi, astfel, cu prilejul unei vizite la d. Lot, care trebuia să-mi ajungă un aşa de bun prieten, m'am apucat să cercetez casele de vânzare din minunatul mic centru de banlieue al Parisului care e Fontenay-aux-Rose, plin de grădini şi lipsit de fumul uzinelor: a doua pe care am văzut-o era ca făcută pentru noi. Având la spate două livezi întinse, o clădire cu patru rânduri alcătuite din odăi ca pentru un hotel sau un sanatoriu, se ridica în faţa unor atenanse (n.n. anexe) potrivite pentru orice destinaţie: o bătrână văduvă ocupa un colţ din acest modest castel din care aşa de greu s'a hotărât să plece. Halul de infecţie în care se aflau acele atenanse, pline de familii muncitoreşti, cu bătrâne oarbe, pisici favorite şi colonii de ploşniţe, nu ne-a desgustat; gospodarul din naştere care e dl. Ianculescu, instalat ca subdirector, a ştiut să aducă lumină, curăţenie, mulţămire. Am smuls lui Take Ionescu sume necesară cumpărării, pe care ministrul de Finanţe, d. Titulescu o promisese, dar uitase a o plăti, am mobilat cum am putut cele douăsprezece odăiţe, şi în frunte cu d. C. Marinescu, pictorul Catul Bogdan-Duică, fiu de alsaciană, şi câţiva alţii, puţini, au început ceea ce considera ca una din cele mai mari opere ale vieţii mele."

În primul rând, se constată că C. Marinescu a fost lângă N. Iorga de la începutul înfiinţării şcolii de la Fontenay-aux-Roses deci poate fi pomenit printre întemeietorii acestei nobile Instituţii româneşti din capitala Franţei, Parisul.

Mai departe, descriind grădinile din minunatul, centru de banileue al Parisului, N. Iorga se lasă vrăjit de grădinile şi livezile pline de lumină ale locului, demonstrând că în scrisul său - total neluat în seamă astăzi, un domn pe nume Mircea Popa în aceeaşi carte, Scriitori români, ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Buc. 1978 la pagina 274, scrie, influenţat de G. Călinescu, cel ce în Istoria literaturii române de la origini îl omoară, cu toată luciditatea a doua oară, pe N. Iorga: "Dacă în istorie şi în istoria literară rolul său e de netăgăduit, în domeniul creaţiei proprii I. rămâne un creator minor", încât ne dă siguranţa că se pronunţă asupra unui subiect fără să-l fi citit, în virtutea inerţiei călinesciene !!?? descrierea naturii ocupă un loc de mare frumuseţe şi trăire profundă, P. Şeicaru în lucrarea sa despre proza lui N. Iorga citează nenumărate pasagii prin care marele istoric se defineşte şi ca un talentat scriitor, mai ales când zugrăveşte tablouri luate din natura ţării sale, pe care a avut ocazia să le întâlnească în drumurile lui, străbătându-le cu piciorul de-a-lungul şi de-a latul, încât n'a lăsat nici un colţ din ea să nu-l vadă.

De altfel, alegând ca reşedinţă a Şcolii sale româneşti, Fontenay-aux-Roses, situată la marginea Parisului, zugravul naturii în cuvinte, N. Iorga, mergea pe urmele unor mari artişti, care au căutat peisajul grădinilor şi pădurilor din împrejurimile Parisului, lăsând încăodată celebră regiunea numită l'Ile de France, creatoarea goticului francez, prin genialele lor opere. Să ne gândim la Barbizonul lui Millet şi Th. Rousseau lângă aceştia au lucrat N. Grigorescu şi Ion Andreescu, grădina de la Giverny al lui Monet, Auvers-sur-Oise unde şi-a petrecut ultimile zile ale vieţii Vincent van Gogh, înmormântat alături de fratele său Theo în aceeaşi localitate.

Din punct de vedere istoric, vom reţine că cele două instituţii româneşti una de la Fontenay-aux-Roses (Paris) şi cealaltă de la Roma, şi-au împărţit atribuţiile, cea de la Roma, şi-au împărţit atribuţiile. cea de la Roma a fost condusă de la început de Vasile Pârvan, aprobată chiar de marele istoric, lui revenindu-i ctitoria scolii române din capitale Franţei. În primii ani, Pârvan va închiria un modest apartement pentru activitatea şcolii de la Roma, doar mai târziu se va muta în măreaţa clădire ce va purta numele de Academia română de la Roma, finanţată prin sacrificiile Băncii Naţionale, după cum menţionează chiar autorul nostru.

Tot el aminteşte că orice conflict între el şi elevul său, marele arheolog, cunoscut în străinătate, V. Pârvan, pentru un timp întrerupte, din cauza ambiţiei de a domina a elevului relaţiile au fost dintre ei reluate, ori noi credem cunoscând firea lui Pârvan, că supărarea a venit din partea istoricului ameninţat de prestigiul internaţional la care ajunsese elevul său.

În lumina acestor date putem admite că Academia română de la Roma rămâne legată de numele lui V. Pârvan pe când sarcina, dusă cu cinste până la capăt, a Şcolii de la Fontenay-aux-Roses şi casa română de la Veneţia, a rămas în seama lui N. Iorga.

În 1924, profesor în ţară, C. Marinescu va organiza, sub egida lui N. Iorga primul congres de bizantinologie ţinut la Bucureşti, despre care marele istoric scrie: "Temele tratate au fost foarte felurite şi de un deosebit interes. Eu am vorbit despre originile "iconoclasmului", semnalând neaşteptata potrivire a politicii religioase urmate de împăraţii duşmani ai icoanelor adunătoare de averi şi hrănitoare a legiunilor de călugări cu aceea pe care faţă de monahismul budist au urmat-o, din aceleaşi motive fiscale şi în general laice, împăraţii depărtatei Chine; scrisorile familiei Doamnei Ecaterina, găsite odinioară la Veneţia, au servit pentru a semnala unele fenomene din greceasca veche. Tânărul Gheorghe Brătianu, abia întors de la studiile făcute la Paris, dădea cele dintâi concluzii, privitoare la Pera, culese din cercetările sale privitoare la comerţul Levantului. Organizatorul de fapt al congresului, fostul meu elev, C. Marinescu, cel mai bun cunoscător după Rubio i Lluch, - care şi el şi-a trimes comunicarea - al relaţiilor Aragonului cu Orientul şi-a atras cu statul său major de ambe sexe, recunoştinţa tuturora, în acelaşi timp când a luat o parte foarte onorabilă şi la lucrările ştiinţifice."

Menţionând participarea lui Gh. Murmu şi al profesorului de studii de bizantologie din Bucureşti, d. Demestene Russo, alături de bunul cunoscător C. Marinescu, vom fi convinşi că partea românească era reprezentantă, la primul congres de bizantologie ţinut la Bucureşti, de o echipă mai mult decât valoroată.

De-atunci, până cu puţin înainte de moarte, profesorul C. Marinescu s'a dedicat studiilor de bizantologie, înscriindu-se astfel, printre marii specialişti ai acestei epoci istorice.

În cartea citată, N. Iorga îl mai aminteşte de două ori pe bunul său elev, C. Marinescu, prima dată cu ocazia apariţiei cărţii, lui N. Iorga, în limba franceză (1926-1927) "Essai d'une syntese de l'histoirie de l'humanité", despre care nicăeri nu a găsit un cuvânt în româneşte "despre cea mai importantă sforţare ştiinţifică a vieţii mele" înafara criticii unui băeţaş, care într'o revistă studenţească îşi bate joc de această carte, considerând-o fără sens şi orizont. Acest "băeţaş nu era decât Mircea Eliade, chinuit de pe acuma de prestigiul marelui N. Iorga, acesta a putut să scrie o lucrare mediocră, după cum o califică cei ce au citit-o, eu nu am avut această satisfacţie, totuşi în principiu consider o impertinenţă din partea unui student să se ridice împotriva profesorului, prins, să zicem deşi nu sunt convins total, asupra delictului de a fi scris o carte mai slabă, să-l demonstreze în cel mai condamnabil mod. Oare în pieptul acestui băeţaş, nu ardea de pe acuma focul unei ambiţii deşarte, cel ce prevedea pe omul matur, ajuns cogeamite profesor şi el, vânător de unice elogii, pentru obţinerea lor ajunge să se publice în editurile comuniste, făcând pe marele guru, în persoana unui trădător de rând. Recapitulând gestul său de pe timpul studenţiei, nu putem să-l acceptăm, când alţii mai competenţi ca dânsul au preferat tăcerea, în numele lucrărilor sale de valoare publicate pe lângă acea ce ar fi merita să fie criticată. Îndrăzneala lui Mircea Eliade era de fapt o obrăznicie de student şi astăzi o interpretăm la justa ei semnificaţie şi considerăm, cel puţin, curios faptul că unii specialişti sunt împiedecaţi să-l critice pe Mircea Eliade, deşi sunt mult superiori ca pregătire băeţaşului de altădată. De altfel atacurile la adresa lui N. Iorga nu se opresc aici, definind omul pe a'ntregul până la urmă. În rivalitatea dintre N. Iorga şi M. Eliade, stârnită de ambiţia acestuia din urmă, depăşind condiţia umană în limitele ei normale, trebuie să menţionăm că N. Iorga a răspuns cu îngăduinţa părintelui faţă de grozăviile fiului său, care prin criza întârziată a pubertăţii stare numită huliganism cum o numeşte chiar tânărul revoltat numai să provoace vâlvă admirativă în jur, tulburată de intervenţia părintelui N. Crainic iritat de perversităţile conţinute în romanul Izabel şi apele diavolului, l-a dat, cu dreptate pe autorul pornograf Mircea Eliade în judecată.

Să ne referim la ultimele cuvinte scrise de N. Iorga ca şi încheiere, la cartea sa "O viaţă de om": "Şi aşa stau la şaizeci şi doi de ani ai mei, sigur şi tare, mândru, drept înaintea conştiinţei mele şi a judecăţii vremurilor". Am putea fi siguri că Mircea Eliade ar ieşi tot aşa de curat după ce va sta în faţa judecăţii vremurilor? Noi ne permitem să avem unele îndoieli, căci diferenţa dintre N. Iorga şi Mircea Eliade este una esenţială, primul a fost omul tuturor virtuţilor tradiţiei româneşti pe când Mircea Eliade, ca profesor de istoria religiilor, a fost contemporanul ce nu şi-a urmărit decât interesele proprii şi pentru asta comuniştii i-au servit ca ţintă minunată.

Iorga a avut parte de o moarte de martir, ca şi strămoşul său de inimă Miron Costin, prin care Mircea Eliade nu ar fi putut în niciun caz trece, Mircea Eliade, Gurul timpurilor noastre, cel ce-şi alege poziţia fotogenică, sortit veşniciei cu pipa ce-o ţine în gură.

În momentele când e lovit din toate părţile Iorga îşi reînoeşte puterea de a rezista adversarilor săi, bineînţeles cu cei ce cred în misiunea sa: "În astfel de împrejurări mi-a fost de mare mângăiere publicarea de acum - colegul meu pentru istoria universale la Cluj, d. C. Marinescu - a unei culegeri de articole franceze în acest domeniu, contribuind eu însumi cu cercetări despre cruciata burgundă în secolul al XV-lea (era să retipăresc şi paginile lui Wavrin) care arătând la bibliografie ce dădusem istoriei universale, punea volumul cu numele meu, în ajunul unei dezlăuţuiri sălbatece de hulă indigenă contra a tot ce am făcut."

Cu această ocazie am aflat că C. Marinescu a fost un timp professor de istorie universală la Cluj, ceea ce contribuie la prestigiul Almei mater unde miam făcut şi eu studiile. Dar se poate constata că aveau dreptate cei ce îi atribuiau lui N. Iorga o fire sensibilă cum o au doar unele reprezentante ale sexului frumos de unde i se mai spunea, nu de admiratorii săi, femeia cu barbă. De ce dădea el aşa o importanţă comentariilor unui student, e greu de înteles, dar incăodată se confirmă cât de mult l-a durut pe Apostolul Neamului, cum mai era numit N. Iorga, de data aceasta de cei ce credeau în el, faptul că de la un moment dat studenţimea, fanatica lui admiratoare, a început să-l părăsească.

Ultima oară C. Marinescu e pomenit în cartea "O viaţă de om, aşa cum a fost", cu ocazia unui alt congres de bizantinologie: "Tot în 1927 s'a ţinut, la Belgrad, al doilea congres de bizantologie. Românii erau foarte bine reprezentaţi şi cu participarea dlor N. Bănescu (1878-1971, eminent bizantolog profesor la Universităţile din Bucureşti şi din Cluj, din 1938, membru al Academiei române, autor al nenumărate studii de specialitate) Balş şi C. Marinescu, a părintelui N. Popescu, a arhitectului P. Antonescu, creatorul "stilului românesc". Guvernul ne-a pus la dispoziţie un vas (Vapor n.n.) al statului, cu care delegaţia a mers pe Dunăre, aşteptând la portul Belgradului până la întoarcere, ceea ce ne-a îngăduit să luăm cu noi atunci şi pe prietenii dintre congresişti cărora am avut prilejul să le arătăm Severinul şi împrejurimile mergând până la mănăstioara Topolniţa, ascunsă în fundul văilor: încă una din acele înfăţişări ale ţării, fără pregătiri şi fără ascunzişuri, care face mai mult decât orice broşură de propagandă, care poate fi totdeauna bănuită. Între acei care nu fuseseră niciodată în România era şi numismatul austriac Kubicek, cu soţia şi fiica şi profesorul belgian Smets."

Pentru noi cei ce trăim în exil, răspândiţi într'o diasporă, corespunzând aproape întregului mapamond, dacă fizic şi geografic nu avem o ţară, posedăm în schimb hotarele stabile ale unei spiritualităţi libere, româneşti. Pentru formarea tradiţiei în jurul căreia să ne adunăm, ne stau înainte mormintele celor ce nu mai sânt, ale înaintaşilor: un Inocenţiu Micu Klein, din cimitirull de la Santa Madona del Pascolo din Roma, un Nicolae Bălcescu, în groapa comună a cimitirului din Palermo cât şi ale contemporanilor noştri, Aron Cotruş, Vasile Posteucă, Pamfil Şeicaru şi ale celoralţi mulţi încă.

De azi, lângă aceştia va trebui să aprindem candela amintirii eterne şi la căpătâiul profesorului Constantin Marinescu, înmormântat la Paris.

Şi-apoi problema se mai pune şi într'un alt mod: în general, ne dăm obolul dragostei şi admiraţiei celor ce şi-au realizat fapta într'o sfântă operă, uitând de cele mai multe ori, în zilele noastre, Meşterul Manole este obligat să-şi închidă în zidul mânăstirii nu numai pe iubita lui, Ana, dar şi propria-i conştiinţă umană. De-aceea se cuvine a fi cinstită din partea tuturor exilaţilor şi actul singur al rezistenţei, refuzul, pur şi simplu de a mai sluji pe tiran, patimile şi răstignirea pe crucea destinului chinuit şi sterp, este cel mai ales sacrificiu al omunlui creator. Sămânţa încolţită a jertfei supreme doar aparent cade pe pământ neroditor, când din ea va răsări în interiorul fiinţei, pomul înflorit al autenticei cunoaşteri: acela de a fi tu însuţi, credincios idealului tău şi al neamului, până la capăt.

În acest sens dacă tăcerile filozofului Vasile Băncilă au ajuns a fi de esenţă mitică, alături de ele se cere să fie amintită şi dârzenia, cu rădăcini adânci în firea ţăranului valaha-muntean, a profesorului Constantin Marinescu.

Tragedia sublimă a multor anonimi o exprimă unul dintre ei, poet, în următorul Septuor:

Firav fir de fionfiu,

Gândirea mea adevărată

- Vibraţii vagi de vise

Un oftat de pădure -

A rămas neexprimată.

Eu ? Eu nu am fost

Niciodată.

(Nefiinţă. Tiberiu Vuia)

15.  Însemnări pe marginea unei cărţi

        - Fără paşaport prin URSS - de Johann Urwich -

       Vol. III, 1978

Comparând cartea lui Johann Urwich cu Amintiri din casa morţilor (1860) a lui Dostojevski vom fi până la urmîă obligaţi să constatăm că acel Exod spre Siberia, întunecând până şi stihurile veseluluii Alecsandri, în secolul al XX-lea a ajuns să cunoască o degradare cu totul inumană, aruncând vremurile noastre "revoluţionare" cu perspectiva "omului zis nou" mult mai jos, decât erau acum 100 şi ceva de ani, contemporane cu scriitorul rus.

Feodor Michailowitsch Dostojveski, vinovat pentru a fi participat la un complot contra  ţarului, a fost condamnat la moarte, pedeapsa fiind comutată la zece ani muncă silnică în Siberia, chiar în momentul când călăul îi punea ştreangul morţii în jurul gâtului. Datorită traumei psihice suferite marele scriitor rus ar fi făcut crize de epilepsie, cu totate formele clinice ale acestei temute boli a creerului, în orice caz le descrie în mod magistral, manifestate la unii din eroii romanelor sale, celebrii au rămas prinţul Miuşchin din Idiotul şi Smerdiakov din Fraţii Kamarazov.

În cartea sa Amintiri din casa morţilor, Dostojevski îşi recunoaşte vina, povestitorul întâmplărilor fiind Alexandru Gorjancikov, condamnat la zece ani închisoare pentru că şi-a uscis nevasta.

Să nu-l uităm pe Lev Tolstoi cu neuitatul său roman "Învierea", Maslova e condamnată la patru ani detenţie în Siberia fiindcă şi-ar fi otrăvit soţul, un beţivan netrenic

şi e însoţită de nobilul Nekludov care se simte vinovat de decăderea femeii, lăsată gravidă de el, în cele din urmă ajunge şi ea beţivă şi se prostituiază. Urmărind această pereche, bărbatul deşi e respins de femeia abrutizată, îşi va trăi învierea spirituală prin citirea Bibliei, dar până atunci putem constata că viaţa în Siberia era o semiînchisoare în sensul că cei condamnaţi trăiau în casele zidite de ei, sau moştenite de la cei plecaţi, aveau libertate de mişcare, dar erau supraveghiaţi să nu părăsească satul în care îşi duceau zilele. Nu altfel se prezenta condamnarea la muncă silnică în Siberia şi în romanele lui Dostojevski, în primul rând oamenii aveau să se lupte ca şi astăzi cu intemperiile şi vitregia climei siberiene, mai ales iarna.

Aproape după 100 de ani mai târziu, de la descrierea lui Dostojevski, J. Urwich, ajunge deportat în nordul Siberiei, fără nicio culpă, în condiţii trăite încă de sute de mii de cetăţeni, mai ales nemţi, neavând altă vină în afară de aceea de a fi oameni. O întâmplare asemănătoare cu a lui Urwich şi a fraţilor săi de suferinţă, mi-a fost sat s'o aflu prin 1947, la Cluj unde am locuit la o gazdă de origine maghiară; o biată femeie care pentru a putea trăi, ea şi copilaşul ei şi-au închiriat locuinţa, ei doi dormeau în bucătărie. Această femeie mi-a povestit cum într-o zi soţul ei ieşise în oraş, pentru a căuta ceva de lucru, deoarece ajunseră aproape muritori de foame şi nu s'a mai întors acasă, de-atunci cam de doi ani, numai avea nicio veste de la el. Un vecin îi spusese că soţul ei a fost prins de o patrulă sovietică împreună cu alţi cetăţeni români, germani şi duşi au fost la "muncă" în Rusia şi astfel de călătorii fără paşaport spre şi-apoi prin Rusia aveau loc de mai multe ori pe zi, fără nicio altă dispoziţie sau judecată.

Acum, după astfel de relatări vom înţelege pentru ce Dostojveski putea să literaturizeze amintirile sale din Siberia, în timp se J. Urwich, cu gândul la toţi, cei mulţi cu un destin asemănător cu al lui, n'a mai avut altă grijă decât să relateze faptele aşa cum s'au întâmplat, slujindu-se de ochiul atent, fidel să observe şi cel mai fără însemnătate amănunt. Desigur că opera sa nu va scăpa de ceea ce Taine numeşte caracterul dominant al scriitorului, căci Johann Urwich zis Ferry este un optimist, un fel de Till Buh Oglindă, ştiind să înfrunte toate nenorocirile vieţii cu o glumă şi chiar cu un zâmbet pe buze, deşi nu uită nicio clipă că undeva sub haine are ascunsă o rană.

Acest duh devine mai grav în volumul al treilea, când la un moment dat tonul descrierii se percepe în cadenţe majore beethoviene prezenându-ni-se sub forma unei simfonii solmne, prima grevă generală din 23 Julie 1953, avută loc in lagărele sovietice din Siberia.

În acest mod volumul al treilea din "Fără paşaport prin URSS" de Johann Urwich ne oferă nu numai un film documentar ci acţiunea întreagă se transformă într'un mesaj.

Desigur ca şi A. Solschenizyn, J. Urwich îşi depune amintirile în faţă acelora care au înarmat hoardele de neoameni, deschizându-le porţile Europei şi pentru a fi ei liberi, au dat ca preţ jumătate din Europa, să se sature nu gâsca poloneză ci Leviatanul secolului al XX-lea comunismul. Şi de necrezut capitaliştii cărora Lenin le pregătea săpunul să le ungă frânghia pentru a-i spânzura, se transformaseră în cel mai mărinimoşi aliaţi, sub ei, Siberia se împânzise cu lagăre, care pe timp de iarnă grea se transformau în camere ale morţii. Să ne rugăm pentru cei fără morminte, dispăruţi în Siberia, după ce odată cu actul de la 23 August au fost predaţi plocon armatelor ruse de cel ce ar fi trebuit să-şi apere soldaţii, chiar şi cu preţul vieţii proprii, regele Mihai I.

Johann deşi neamţ, simte curat româneşte se va ruga, desigur alături de noi, fiindcă morţii noştri sunt şi al lui. Nici el nu mai poate avea încredere în ajutorul acelora pentru huzurul cărora a trebuit să suferim şi o mai facem în continuare.

Apoteoza luminoasă a vieţii lui Urwich, imnul său al bucuriei, primit ca experienţă unică în Siberia, când prin acea grevă generală a învins până la urmă duşmanul monstru şi a reuşit să-şi recâştige libertatea.

Dacă Ion Cârja, prin închisorile trăite de al ne descrie destinul unui individ, învingător sau învins în lupta dusă direct cu Leviatanu, J. Urwich ne demonstrează victoria unei comunităţi, izolată şi singură faţă în faţă cu uriaşul ei inamic. Repetându-se înfruntarea biblică dintre David şi Goliat, se poate trage concluzia că cei ce vor să se salveze nu vor putea-o face aşteptând ajutorul unui deus ex machina (care între noi fie zis, ne-a trădat încă la Yalta) ci numai bazându-se pe ei înşişi. Pe forţă şi energia lor proprie. Şi asta e valabil, în egală măsură şi pentru noi.

De aici socot eu, calvarul trăit de autor în călătoria sa fără paşaport prin URSS, ia dimensiuni şi semnificaţii istorice.

În ce priveşte eroismul avut de conducătorii grevei din 1953, pentru a-l pătrunde cu adevărat va trebuie să iesim din comoditatea vieţii noastre de fiecare zi, reîntorcându-ne la barbaria ceasurilor de atunci. Mie personal, îmi îngheaţă parcă sângele în vine la gândul ce ar fi putut păţi conducătorii grevei din Siberia împreună cu toţi ceilalţi, amintindu-mi cu groază teroarea copilului ameninţat să fie împuşcat de un soldat sovietic fiindcă purta la gât o cruciuliţă primită în dar de la maica lui.