WEB - Büchergalerie

  Home Weiter




Buch - Ostrovul Luminilor





 
Ostrovul Luminilor
  

[Comentariu Ovidiu Vuia privitor cartea "Ostrovul luminilor"

Fragment: SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI  (Cu Pamfil Seicaru în exil), VOL. II,

Autor: OVIDIU VUIA, Inceput Vol. II, WWW.EDITURA RITA VUIA]

La urmă am să mă opresc asupra unui aspect neplăcut şi aş semnala prezenţa greşelilor prea multe în text, care sigur nu sunt ale autorului, cad în sarcina editorului, Traian Popescu, cel ce a avut bunăvoinţa să republice multe opere din clasicii români, cum ar fi Amintirile din copilărie de Ioan Creangă, dar această activitate nu-l absolvă de vina de a nu fi revăzut textele ce i-au stat la dispoziţie pentru publicare. Păcat, dar prin neglijenţa respectivă a aruncat multe umbre pe activitatea sa merituoasă de editor fără arginţi ai exilului. Personaj balzacian, îşi găseşte totuşi definiţia în Sanco Panza de Cervantes, Traian Popescu a visat să dea marea lovitură financiară, cu această intenţie l-a publicat pe Pamfil Şeicaru, de departe opozantul mişcării legionare de care se declara legat editorul şi desigur cu aceleaşi vise editase romanul lui Vintilă Horia "Dumnezeu s'a născut în exil" dar rezultatul a fost lamentabil românii exilaţi nu citeau aşa că din cartea ultimă, abea vânduse câteva exemplare. Adică vreau să spun că Traian Popescu avea dreptate să aştepte anumite recompensări din partea cititorilor care, aşa cum i s’a întâmplat merituosului Sanco Panca, nu au venit.

 

Desigur felul de editare a lui Traian Popescu lăsa de dorit, mi-a publicat cu multe greşeli, "Vacanţele destnului", cartea tatăl meu, şi deşi i le-am plătit la preţ bun, publicarea volumului meu "Ostrovul luminilor" a fost atât de plin de greşeli, încât l-am retras din proprie iniţiativă din sărăcăcioasa piaţă de cărţi a exilului, după cum îmi dicta marele respect ce o am pentru altarul Cărţii. În acelaşi cadru de nepricepere a editorului apăreau, totuşi mult mai îngrijite faţă de ale mele, lucrările maestrului, pe care le mai revedea dacă nu el, sigur colaboratorul său, de inimă, Govora.

 

 
Ostrovul Luminilor
 
El (satul românesc) s'a pâstrat feciorelnic neatins in autonomia sâraciei si mitologiei sale, pentru vremuri când va putea sâ devina temelia sigurä a unei autentice istorii românesti. (Lucian Blaga.)

UB acest titlu, la 5 lunie 1937, îsi tine Lucian Blaga, discursul de receptie ca membru al Academiei Române, realizând totodata unele din cele mai frumoase pagini, ce s'au fost scrise în limba noastra, lauda si cummecatura, satului românesc.
Integrându-o în ansamblul sistemului sau filozofic, Blaga considera cultura satului românesc ca si fundamentala matrice stilistica din care se poate desvolta cultura asa zisa majora a poporului român. Intrebuintând, pe masura geniului sau de poet, minunata podoaba a metaforei, Blaga apropie viata de mit a satului de cea a copilariei omului, el insusi fiind näscut si apoi crescut în satul lacrimei, Lancram.
 
Sub vraja scrisului blagian, vreau sä arät ca si unuia, caruia aceastä copilärie i-a fost furata, pâna la urma viata îi va da posibilitatea sä repete drumu'l poetului gasindu-se în fata acelorasi trairi, care daca nu-i vor putea da înapoi copilaria, sigur îi vor ceda paradisul candva räpit.
Sunt deci nascut si crescut la oras, între zidurile intunecate ale imei citadele, pe drumuri de bitume si asfalturi cenusii. Satul pentru mine nu însemna decât trecutul, care insa nu era al meu. Tata era nascut in satul banätean, Brestovat, acolo fiind înmormântat, bunicul meu popa Filip. De pe soseaua ce se întindea dela Timisoara la Lugoj, ani privit într'o zi, de-a-lungul drumului de tara, plerdea sub zarea colbuitä, albä, ducand spre acel sät care mi-a rämas pentru totdeauna, undeva pierdut in inima codrului si a dumbravn dese. In Semlac, in gradimta blse-ricii se afla inmormântati mai toti strâmosii mei. Timpul hain, a doborât gardurîle si a sters aproape toate numele de pe crucile de lemn si mai putine de piatra, locul deve-nind teren de pasune pentru animalele satului. Tata, n'a putut sä reaiizeze acel "osuar de pe Mures", mic mausoleu al stramosilor sai, iar eu plecând m'am îndepârtat pentru totdeauna fizic de vatra mea stramoseasca. Imi amintesc azi de drumul cu duzi care duce panä afarä din sät, prin porumbiste, peste camp ßpre Secusigiu, iesindu-ti deodatä in cale, apa muta. cu reflexii de ivoriu a Muresului ca^e face acolo o cotitura uriasâ, sâpând la malul inalt, ca o cetate de lut. Stihii ale trecutului, acestea au fost întâl-nirile copi'läriei mele, cu satui de pe campia Aradului. Vor trece ani multi, depärtati de copiläria mea, cand voi ajunge sä traiesc 6 luni de zile, ca medic de circum-scriptie intr'un sät din nordul Moldovei. Si panä acum si de acum inainte in viata mea, voi cäica pe pamântul Moldovei, cu pietatea pe care ti-o da un laca^ sfânt, pentru mine Moldova insemnând Templul culturii românesti, pa-tria lui Alecsandri, a lui Eminescu, Creanga, lorga, Enescu, Luchian, Sadoveanu, Bacovia. Cutreerand mai apoi Europa, surorile mai mari ale acestei Mo-ldove, le-am gäsit în Renasterea italiana cât si in cea flamanda. Asa le-am orânduit în constiinta mea pe toate trei, alaturi.
Dar atunci. voi ajunge sä mä confrunt pentru primadata în viata mea cu satul românesc.
Acel sat moldovenesc, orânduit în jurul bisericii si a cimitirului, adevarate izvoare mitice, de unde se impras-tiau toate casele si rosturile sale, fllozofia sä de început biblic. Acele case asezate pe pamântul infinit, nemarginit de garduri, risipite pe vai si dealuri între covoare bogate de verdeata în toamna în care am ajuns eu acolo, începea sä ia culoarea de arama roscata. In acel sat m'am simtit trecut intr'un timp nou, mäsurat cu pasl coboriti din Sfintele Scrtpturi, avand glasuri de clopote, sfasiau vazduhul m orele cand umbra lui Dumnezeu crestea peste holde.
  
 
Viile incarcau dealurile, aveau miroase de tamâioase si coarne coapte, pregatite pentru recolta unei toamne melancolice, cu irizari violete. Si-apoi acele ape crepusculare de rubin, ridicau biserici transparente in care se'nchinau cirezile, adunate in staulele sarii. Si mai apoi miezurtle de noapte, în care linistile pareau niste stalactite enorme înghetate pe oceanul alb a'l lunii.
In satui moldovenesc, într'o di.s-de-dimineata am descoperit râul deschizânduse în ceata ridica, la fel cu niste oglinzi, parchete de marmora, pe care luneceau ase-menea unor robe verzi, täind azurul ca de diamant, sälciile, arinii si salcamii, cu ramuri bogate, zeite despletite ale unui zor de zi, proaspät si dar ca de cristal. Asa am descoperit iunca pämantului moldovenes care a dat nastere poeziei nu va cunoaste nicicând uitare.
Feste ani la Amboise, de la poalele cetatii medievale si de lânga mormântul lui Leonardo da Vinci, avand casa lui rosie in fata ochilor, in jos se desfasura sub soarele dimi-netii de argint, Loara, cu transparente albe ca'n panzele lui Corot si cu acoperisuri albastre, descriind un colt de peisaj, farä de care nu se poate defini nici Franta, nici arta de pilda a lui Ba'lzac. Lunca Moldovei scaldata în aburii de dimineata este mai scunda, avand dimensiunile manästirii Putna pe langä cea a catedralei din Bourges, dar monumentalitatea ei spiritualä este mai aproape de inima muritorului parca. Serpuirle luncii Siretului, sunt ca si cantecele de sirinx si nai ale stramosilor nostrii, Miorita, farâ de Tara Româneasca nu poate sä prinda contururile ei veridice. Aici am cunoscut taranul moldo-vean nevoias si särac lipit pämantului, ferit insa de toate pervertirile evului contemporan, mai apropiat de mit decat de civi-lizatie. Vorba lui lenevoasa, are ceva din dulceata blandä a versului, cu un ritm interior mângâie cuvin-tele dandu-le o intarziere de melodie magica: moldoveanul nu vorbeste, el cânta. "Mamaia", "Tataia" "badita Mihai" devin tot atatea simboiuri ale unui suflet pe ale carui räsad cresc, cadelnitând parfumuri tari, florile nu se scutur niciodatä, ale cerului. Cine vrea sä intre in tinda acestui orizont moldovean, pentru a-i percepe tainele si toate reverberatiile sale, trebuie sä imprumute alti ochi si altä inima.
Atunci am vazut pentru prima data "dulcele târg al lesului", Copoul si teiul lui Eminescu, bojdeuca lui Creangä, si Trei lerarhi si Turnul Goliei, cetati sl biserici de piatrâ lesind din timp si spatiu, traind în proportiue netar-muirilor vesnice.
  

Si-apoi pe drumul spre Cracalia, într'un decor pustiu si negru ca de peisaj lunar, ma îndreptam spre satul lui George Enescu, cu aceasi oameni primari, legati de pa-mânturile lor, de casa lor de lut cât si de dealurile cu contururi blânde, crescute sub odajdiile albastre ale zeni-tului: Aici suntem aproape de izvoarele apei, care va creste spre Märe ca o Dunâre a vietii noastre: Rapsodia Româna.
Paraseam Cracalia, odata cu umbrele noptii, care pe haina ei imensa si adânca si-a scos comorile sfcelare: Orio-nul cu Sirius', Pleiadele, Aldebaren. Stelele cerului erau mal vii, mai aprinse, aparând pe oceanul de tintä neagra ca niste cratere de vulcani din care irump lavele îmbelsugate ale 'luminilor, ale caror meteori se izbeau, bland de geamu-rile sufletului meu, larg deschls, ca un potir în care se adunau firele aurii ale eresului. Departe se auzea miscarea inabusitâ a turmelor sau strigoilor pâmântului si câte un licar alb, scantee al unui hulub incandescent al noptii, cu sborul ratacit printre noi. Erau denii, slujbe ale tacerii, care se celebrau acum pe altarele codrului..
Imi spun si azi, cat de singur e George Enescu în mor-mântul sau din cimitirul Pere Lachaise din Paris, fratii lui cosmici, îngemanati pentru eternitate fiind acolo la Cracalia, în Moldova. Acestia nu vor înceta nicicând sa-1 eherne la ei, la casa lui de nastere dela Liveni, casa asezata pe o gurä de plai, descrisa de Enescu dupa cum urmeaza: "acea casa fara cat, cu prispa de lemn vopsit, unde erau puse la uscat funii de ceapa la soare...".
Dar petrecandu-mi drumul pe lângâ haurile abso-lutului, avându-1 calauzä pe Lucian Blaga, nu pot sä uit nici furiile vremelniciei desfasurade atunci lângâ mine, în anul 1954, de fapt 1-au despartit pe Enescu pe vecie, de locurile lui atat de dragi.
Satul moldovean si taranul sau b'lajin, erau in acei ani tinta unei împilâri si exploatâri cum n'a mai cunoscut niciodata istoria Moldovei, istorie a lui Alexandru cel Bun, Stefan cel Märe, Kogälniceanu si Cuza-Vodä. Statui impu-nea sechestrarea produselor agricole sub forma legalizatä a cotelor de lapte, de came si cereale. Numai câ taranul era atat de sarac incat pur si simp'lu n'avea de unde implini si satisface birurile asprilor stapani. Si acestia în loc sä pe arate mai milostivi si-au trimis perceptorii, în persoana unor activisti de partid, reprezentanti ai C. C-ului din Bucuresti, e«(K ca niste camatari abjecti, circulau din casa în casa, pentru a încasa lipsiti de orice limita moralâ, respectivele cote. Ma ard si azi vorbele unui taran, pus pe lista celor mai recalcitranti restantieri cu cotele: "Mi se cere sä iau laptele si carnea dela gura copiilor mei.
Ori stiti ca 2 copii ii aveti inregistrati ca bolnavi de ofticâ si 2 ca slabi de oase". Ma doare si azi tacerea cu care am tratat în continuare prezenta acelor domni in straie nemtesti pe strazile acelui sät moldovenesc, trimlsi pentru a executa in fond cea mai talhäreasca hotie.
Taranul moldovean era singur, lipsit de arme si aparare in fata impilatorilor sai, dar ceva n ajuta sä reziste, ceva ce era adânc ascuns în fiinta sa si nu i se putea fura: mitologia trecutului sau de care vorbeste Lucian Blanga, în acele momente de restriste, inviind în el, îi dadea o, putere de rezistenta de granit.
Taranul moldovean, sarac si maltratat, 'lua deodata proportii eroice, sublime.
In satui Valeni, ceva mai departat de mine, ivindu-se un caz suspect de tifos, am tost chemat de urgentâ. Sfatul populär era instalat intr'un fost conac boeresc, aflat pe jumatate in paragina. In camera m care discutam cu pre-sedintele Sfatului, plafonul era gata sä cada, grinzile de lemn ce-1 sustinea, fiind intrebuintate drept lemne de foc intr'una din iernile mai geroase. Am auzit ca acest conac boeresc a fost cu totui devastat, •la un tovaräs gäsindu-se o pânza de Grigorescu, pe care acesta o intrebuintase drept ochi de fereastrâ. Batrâna boeroaica, mai traia în sät, la niste tarani, putând fi vazuta rar, in unele Dumineci, urcand incet la biserica, îmbracata de sarbätoare, cu pala-rie de fetru neagrä si mänusi de ata, tot negre. Mersul ei incarcat de ani, isi mai purta solemn si maret nobletea, desmostenitä de berlina si rochia de tul si muselinä de odinioara. Täranii din n'au vrut sä se desparta"Doamna noastra", daruindu-i, adäpostui si grija lor. Si o noua lectle totodatâ, izvorâta din adânca taina a mito-logiei românesti, data unor fete negre cu inima si mai neagrä, au navalit pe pamântul tarii întunecându-i cerul ca lacustele.
Am credinta ca în profunzimile sufletului taranului român, vor mai putea fi gasite, ca zacamintele în funduri de mine, permanentele eterne ale spiritualitatii române, permanente care au ramas nealterate, asteptând doar sa fie duse la lumlnä, aurul sä fie curätit de zgura trecatoare a anilor. oricât de barbari aü fosit, tot trecätori vor ramâne pâna la urmâ, cäci satul românesc, ca spiritua-litate nu cunoaste moarte.