◄ |
Docent dr. medic neuropatolog Ovidiu Vuia Un Fragmentul ( complet exista
separat ) DESPRE BOALA ŞI MOARTEA LUI MIHAI EMINESCU -
studiu patografic – În concluzie 1.: Prin
studiul meu patografic, bazat strict pe documente şi interpretarea lor
hermeneutică adică fără să ţin seama de alte împrejurări
de ordin extern, neştiinţifice, reiese demonstrat că marele
nostru poet, Mihai Eminescu a suferit de o psihoză maniaco-depresivă,
lipsită de substrat anatomic, numită şi endogenă. Prin
urmare nu a avut lues, deci nici paralizie generală progresivă ori altă formă a respectivei îmbolnăviri. În concluzie 2.: Aşadar,
între anii 1883-1889 nu a prezentat o “mare întunecime”, boala psihică nu
i-a alterat capacităţile creatoare, s-a
bucurat de o luciditate caracteristică unui creier normal. Nu există
nici o baza ştiinţifică să explice
activitatea sa poetică din timpul bolii ca o simplă reproducere
mecanică din memorie a versurilor scrise înainte de 1883. Poezii
ca De ce nu-mi vii, Kamadeva, La Steaua,
55 de alte versuri intitulate Dalila
din timpul bolii şi adăugate la cele din manuscrisele
aflate în posesia lui Titu Maiorescu au constituit postum publicata Scrisoare a V-a, sunt mărturii greu
de înlăturat, care, toate, susţin păstrarea puterii sale
creatoare şi în timpul “marei întunecimi”. Desigur mai adăugăm
traducerile sale de mare calitate, ca o schiţă presupusă a fi a
lui Mark Twain, dar nu-i exclusă paternitatea eminesciană şi
piesa Lais de Augier, tradusă în
germană K. Saar. Ultimei dându-i forma scrisorilor din anii 1881, dintr-o
simplă tălmăcire în versuri reuşeşte o capodoperă
cu adevărat eminesciană, depăşind pe ceilalţi autori,
dar înscriind-o în marea sa tradiţie demonstrează
şi continuitatea, neatinsă de boală a creativităţii
sale. Lais e datat cu anul 1888, nu
există nici o îndoială asupra acestei realităţi, P. Creţia
confirmă data şi el, decisivă pentru a
ne apăra definitive teza. Despre
inexistenţa unei “mari întunecimi” în perioada bolii la Eminescu pledează
şi alte studii, prin care se demonstrează luciditatea poetului ca om de ştiinţă. Astfel A. Bhose, comentând
studiile sanscrite ale poetului, subliniază faptul că în anii
1884-1886 cunoştinţele sale au atins nivelul unui specialist, cele
dinainte de boală purtând amprentele unui amator, începător. Să nu uităm că avem de-a face cu o cunoscătoare
a respectivei limbi. Mai departe Octav Onicescu şi Aurel Avramescu,
matematicieni de valoare, cercetând manuscrisele eminesciene în materie,
majoritatea concepute în timpul bolii, unele chiar în Februarie-Martie 1889,
ajung la convingerea că poetul avea cunoştinţe fundamentale în
specialitatea lor, calculele lui nu sunt producţii “de dement” ci ale unui
om lucid, în stăpânirea capacităţilor sale de a realiza un
studio ştiinţific. La aceste contribuţii trebuie să adăugăm şi articolul lui Al. Oprea
despre omul de ştiinţă Eminescu. La fel şi cel al lui Maria
Bucur privind corespondenţa lucidă a poetului din timpul bolii. În concluzie 3.: Cauza
morţii poetului reiese din studiul obiectiv al aceloraşi documente,
mult mai numeroase, în acelaşi timp semnate de medici.
Din raportul d-rului Vineş, publicat mai târziu pe notele avute din 1889
ca şi medic curant al poetului în sanatoriul dr. Şuţu, cât şi
raportul medico-legal întocmit de acelaşi dr. Şuţu şi dr.
Petrescu, alături de care trebuie amintit buletinul aflat nesemnat la
Academie probabil aparţinând internistului dr. Tomescu, ultimul valoros şi
pentru datele autopsiei, putem constata că la internare (1889) Eminescu nu
a avut decât discrete simptome maniacale şi depresive, deci de natură
psihică, subliniindu-se chiar lipsa fenomenelor organice de altă
natură, aspect ce înlătură hotărâtor posibilitatea unei
paralizii generală progresive. În spital, cam de la sfârşitul lunii
Aprilie, începutul lunii Mai poetul prezintă tot mai accentuat, tremurături
ale membrelor, gurii, limbii şi o ataxie, situaţia psihică se
complică şi ea cu un delir, totuşi, însoţit de momente de
luciditate, aşa cum o descriu unii vizitatori. Şi în această
stare se poate face diagnosticul diferenţial cu o paralizie progresivă
în stadiul ei final (Bacaloglu) tocmai prin prezenţa remisiunilor fie şi
scurte, niciodată presente la un paralitic a căruri
substanţă cerebrală este total distrusă, în respectiva fază
finală. Decisiv
ne vine în ajutor dr. Vineş, oricât simptomele
sunt de caracteristice pentru intoxicaţie, când scrie că bolnavilui i
s-au administrat injecţii cu mercur. Poetul
era sensibilizat din perioada fricţiunilor cu mercur de la Botoşani,
pentru declanşarea gravelor simptome de intoxicaţie inclusiv sincopa
cardiacă, pe bază alergică, ar fi fost suficiente una sau două
injecţii într-a doua fază, totuşi avem dovada că s-a făcut
o întreagă cură de tratament de unde agravarea simptomelor şi sfârşitul
poetului prin sincopa cardică descrisă de d-rul Vineş, martorul
apropiat al evenimentului. Nu
există, nici din simptomele bolii nici din cele descrise la autopsie,
motive ştiinţifice să acceptăm traumatismul
cranico-cerebral ca şi cauză a morţii poetului, mai ales că
o atare situaţie nu ar fi putut fi muşamalizată, autopsia decurgând
de-a dreptul ca un act public în prezenţa nu numai a oficialităţilor,
dar şi a ziariştilor. Cu
această ocazie insist asupra unui aspect important. Nici dr. Iszak, nici ceilalţi medici ieşeni, care au
indicat greşit tratamentul cu mercur, nu pot fi incriminaţi de sfârşitul
poetului. Explicarea o găsim în faptul că ei cunoşteau complicaţiile
terapiei cu mercur şi au ştiut să se
oprească la primele semne toxice şi astfel să prevină
catastrofa. Am descries de-aproape atitudinea doctorului Iszak, mai mult decât
deontologică, atunci când, confruntat cu diagnosticul medicilor vienezi,
deşi convins că are dreptate a suspendat cura de mercur. Interesant că
dr. Vineş, după atâta timp, nu pune în discuţie intoxicaţia
cu mercur, poate fiindcă intervenţia unui atare factor e trecută
systematic cu vederea de câtre medici, înca şi în
timpurile noastre. Sigur,
a avut o importanţă diagnosticul aprioric al “marei întunecimi”,
astfel că medicii s-au concentrat asupra paraliziei generale, chiar şi
atunci când o combinau cu o schizofrenie (C. Vlad, 52) sau alţii până
în zilele noastre o consideră, cu nimic justificat drept un sifilis
congenital. S-a
luat în considerare iar numele celebre ori, G. Marinescu în acest context e întrecut
de medicul anonim V. Vineş prin descrierea sa,
amintind şi injecţiile de mercur. În
orice caz nu e misiunea mea să stabilesc de ce
mi-a venit chiar mie rolul să elucidez problema cauzei morţii lui
Eminescu, luând în considerare în primul rând documentul şi nu omul care-l
scrie. Aceasta e calea adevărului, singura metodă valabilă, de
altfel nu întâmplător Eminescu se întreabă unde poate găsi cuvântul
să exprime adevărul, iar Heidegger descoperă
esenţa Poeziei nu în frumos, ci în Adevăr. 1997 Cum a purtat Eminescu în
sufletul său durerea românilor din toate timpurile şi din toate
ţările româneşti n-a mai purtat-o nimeni. Numai urmând
învăţăturile lui, mai pot afla urmaşii calea mântuirii din
prăpastia in care am căzut. Cine va
călca alături, va rătăci … Se nenoroceşte pe
sine şi va nenoroci şi pe alţii,
făcând să crească ruina ţării, in loc de a o
scădea. (Simion Mehedinţi) Post-faţă Eminescu, marele nostru contemporan Am
aşezat în fruntea studiului meu patografic “Despre boala şi moartea
lui Mihai Eminescu” vorbele lui Simion Mehedinţi în legătură cu
eternitatea spiritual românească a poetului, deoarece ele rezumă
fidel şi credinţa mea privitor la bardul nostru naţional. Îl consider creatorul absolute, cum îl
caracteriza Rosa del Conte – dar definiţia o port
de când mă ştiu gravată cu cer în inima mea sau în limbaj
hegelian – se înţelege neparodiat de Marx – el satisface nevoia de înălţare
a omului carpato-dunărean dincolo de lucrurile finite spre veşnicia
idealurilor divine. Poezia
lui m-a călăuzit întreaga viaţă, tot ea mi-a dat puteri să
rezist, printre străini
în exil, până la capăt. Cu
această iubire neoplatonică – de fapt singurul mod în care se poate
cunoaşte o mare personalitate, confundându-te şi simţind ca ea –
tot după recomandări hegeliene – m-am dedicat studiului bolii şi
morţi lui Eminescu, având ca specialist în afecţiunile cerebrale, înainte,
doar documentele şi adevărul din ele. Trebuie
să recunosc, la început fără vreo prejudecată, eram convins
că voi putea demonstra paralizia lui generală, formă a
sifilisului nervos susţinută de G. Marinescu şi G. Călinescu
în primul rând, dar în continuare numai realitatea obiectivă a datelor m-a
determinat să ajung la concluzii total opuse şi anume, Eminescu n-a
avut sifilis şi n-a fost alcoolic. Demonstrat deci faptic, fără
nici o îndoială, poetul nostru a suferit de o psihoză endogenă,
maniaco-depresivă, fără substrat organic, ea nu i-a alterat
capacitatea intelectuală şi creatoare, în viaţa lui n-a existat
zisa “mare întunecime”, invenţia eminoscologilor interbelici, cu precădere.
Sfărşitul i-a fost provocat de sincopa cardiacă survenită în
urma tratementului cu injecţii de mercur, administrate în sanatoriul
doctorului Şuţu din Bucureşti în cursul ultimei internări
din Februarie-Iunie 1889. În
lumina acestor date ţin să subliniez, cu toate că bine se observă,
îl consider pe Eminescu egal cu substanţa eternă a conştiinţei
neamului românesc sau, după gândurile lui C. Noica, omul deplin al
culturii româneşti. Nu am nici o legătură
cu cele două curente actuale, antieminescian şi proeminescian, din Adică
o serie de intelectuali, în fruntea cărora se află domnii Zigu Ornea,
A. Buzura, Dar
curentul respectiv, e cazul s-o scriu, are în mâini cele mai importante instituţii
ale ţării, astfel că nu întâmplător dl. Z. Omea s-a grăbit
să-mi critice, în mod nedrept cartea “Mistrul mortii lui Eminescu” apărută
în ed. Paco, Bucureşti, 1996. Astfel, după ce
mă minimalizează ca poet şi scriitor al exilului, domnia sa se
grăbeşte să-şi dea cu părerea despre boala lui
Eminescu arătând o inocentă lipsă de pregătire, în acest
sens mânuia noţiuni clare medicale cu o confuzie compromiţătoare
pentru obiectivitatea cerută chiar şi unui exeget de literatură.
Mai departe, împreună cu G. Munteanu – ultimul autor al unei Vieţi a lui Eminescu în care susţine
în mod total fals că poetul nostru ar fi suferit de sifilis congenital, de
fapt numit impropriu ereditar pe linie de mamă şi merge până
acolo încât afirmă că Eminescu a infectat-o cu lues pe iubita sa
Veronica Micle, desigur ipoteză apărată de dl. Z. Ornea – mi-au
ultragiat lucrarea nu numai în reviste, dar şi la postul de televisiune naţional
(TVR 2). În emisiunea respectivă dl. Ornea era
reprezentat prin proectarea vizibilă a
articolului său în care şi-a permis să-mi comenteze versurile
dedicate de mine lui Eminescu prin sublinieri groase şi diferite semne de întrebare.
Deci s-a recurs, în absenţa mea, pe data de 15 Ianuarie 1997, în cadrul
emisiunii “Hyperion”, la un atac lipsit de orice morală, să nu-l
numesc ordinar, nedemn de doi pretinşi literaţi şi de cei ce au
organizat o atare cacialma. Confruntat
cu manifestări de acest gen în care adevărul era terfelit în mod mai
mult decât condamnabil împreună cu autorul care-l susţinea, ocrotit
de calificarea sa de specialist în bolile cerebrale,
am cerut dreptul de replică garantat în orice democraţie adevărată,
dar dl. Gulea, directorul televiziunii, pur şi simplu nu mi-a răspuns, mi l-a furat. După
mai multe insistenţe din partea editorului cărţii mele dl.
Gh. Sărac, mi s-a adus la cunoştinţă că cererea mea este la dl. Iosif Sava, afirmative directorul secţiei
culturale a televiziunii. Ori cu acest cunoscut vechi şi nou comunist,
demnitatea mea de exilat nu-mi permite să stau de
vorbă, mai ales că nu are nici pregătirea să dea el o
sentinţă în problema Eminescu. Lăsându-mă
insultat la televiziunea română din Bucureşti, fără drept
la replică, pe această cale mă limitez să
arăt felul totalitar în care înţeleg unii să procedeze în România
de astăzi, zisă democrată. Eu in orice caz, dacă mă
numeam Stere Gulea,nu dormeam o noapte liniştit
după ce aflam ce se întâmplă la postul pe care-l conduce!!! Cu
toate aceasta, mă delimitez hotărăt şi de celălalt
current proeminescian, care deşi îl apără pe Eminescu, din
păcate recurge la argumentaţii la fel de subiective, total
inadmisibile ştiinţific, să mă refer la doi dintre
reprezentanţii lui, darn u sunt singurii, în persoana lui N. Georgescu, A doua Viaţă a lui Eminescu,
ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994 şi Th. Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, ed. Macarie, Târgovişte, 1997. Primul
merge până acolo încât e de părere că întreaga boală
psihică a poetului nu ar fi decât o înscenare a duşmanilor lui, în
frunte cu francmasoneria, şi insinuează că ea l-a şi ucis.
Ţin să o relev, cu toată puterea, în
cercetările mele n-am găsit nici un document sau altă
dovadă cât de minoră să întărească respectivă
teorie. Mai mult, doresc să insist asupra mărturiei regretatului
Pamfil Şeicaru, unul din cei mai buni cunoscători ai situaţiei
politico-sociale româneşti interbelice, pe care l-am solicitat în
legătură cu activitatea respectivei formaţiuni în ţara
noastră. El mi-a răspuns în scris, îi
păstrez rândurile, că politicienii români interbelici – ca cei de pe
vremea lui Eminescu de altfel – nu au luat în serios organizaţia
masonică şi în acest sens mi-a dat următorul exemplu.
Argetoianu, ca ministru de externe, era gata să
facă o vizită în Lucrul
e de luat în seamă, odată ce cu totul altfel
era privită masoneria, de pildă, în În respectivul context greu se poate imagina rolul
masoneriei în “lichidarea” lui Eminescu încă o dată o accentuez nu
există nici o probă documentară în acest sens. Venind
vorba prin contrast de neseriozitate, m-aş referi la dl. Georgescu, acesta îşi întunecă grav credibilitatea atunci
când afirmă, negru pe alb, că după autopsie creierul lui
Eminescu a fost pus pe geam şi a venit pisica de l-a mâncat. Ori se
ştie că nobilul creier a fost trimis lui Marinescu şi acesta l-a aruncat la gunoi pe motiv de putrefacţie. Gestul cu
totul reprobabil nu l-a împiedicat pe celebrul savant să revie în 1914 cu
o descriere făcută intr-o scrisoare adresată unui ziarist
şi să pună, total gratuity, diagnosticul de paralizie
generală progresivă la Eminescu. În lucrările mele mă ocup
pe larg de acest aspect şi arăt că marele savant nu are dreptate. În
ce-l priveşte pe N. Georgescu, evitând documentele ce le-ar fi găsit
la A.Z.N. Pop, este autorul unei şotii în care lapsusul realităţii
nu poate fi iertat decât dacă se admite că întreaga verbigeraţie
nu e altceva şi nici nu caută să fie, decât un număr senzaţional
de circ. Dl. Th. Codreanu, mergând pe urmele unui atare maestro, devine şi
el autorul a nenumărator supoziţii prin nimic justificate, de fapt
producţii ale unei fantezii înfierbântate ca, de pildă, când găseşte
în numerele din delirul poetului apărut în ultimele zile ale vieţii
sale, drept urmare a efectelor nocive ale medicaţiei, nici mai mult nici
mai puţin decât simboluri masonice (???) lăsate drept mesagii urmaşilor. Mai departe, e demnă de
amintit activitatea dr. Iszak, medic evreu emigrat din Polonia, stabilit la
Botoşani, care analizată obiectiv se arată cât se poate de
binevoitoare faţă de pacientul său, Eminescu. De
altfel nu singur ci impreună cu medicii de la Prin
urmare, orice intenţie nocivă din partea dr. Iszak, asta o putem
afirma cu siguranţă, e mai mult decât neîntemeiată şi
regretabil exegeţii eminescieni o întăresc, atunci când, ca de pildă
G. Călinescu, nu-l pomeneşte decât pe dr. Iszak practicând fricţiunile
mercuriale şi nu aminteşte, deşi a avut raportul doctorului Vineş
în mâini, că lui Eminiescu i s-au făcut injecţii mercuriale, în
1889, în cursul ultimei internări în sanatorul dr. Şuţu. Mai
mult, la dr. Vineş în descrierea sa, cât şi în raportul aflat la
Academie presupus a fi redactat de dr. internist Tomescu, se insistă
asupra fenomenolor tipice de intoxicaţie mercurială apărute în
timpul internării a doua, cam de pe la sfârşitul lunii Aprilie, începutul
lui Mai 1889 ca: tremurături, numite în tratatele de specialitate
hidrargirice, atât sunt de caracteristice, polinevrită, tulburări
psihice, sincope mici cardiace, ades terminate printr-o sincopă mici cardiace,
ades terminate printr-o sincopă letală cardiacă, aşa cum de
altfel a evoluat boala şi la Mihai Eminescu. La autopsie, inima şi
rinichii au prezentat o marcată degeneres- cenţă grăsoasă,
baza intoxicaţiei cu mercur, la poet moartea a survenit printr-o miocardită
mercurială. De
reţinut că la examenul macroscopic creierul era de greutate normală
(1490 gr.) ca al lui Schiller, cum s-a amintit, ori
poetul german a suferit de plămâni, nu a avut tulburări psihice. La
fel circumvoluţiile cerebrale se arătau de aspect şi structură
normale, asemănător cu creierul lui Hoelderlin, şi cum apar la
psihozele endogene, fără substrat organic. În
paralizia gen. progresivă creierul prezintă o atrofie accentuată
cu retracţia circumvoluţiilor, simptom capital absent la poetul
nostru. Dacă mai adăugăm şi tulburările psihice
doar de ordin afectiv cu menţinerea lucidă a memoriei şi lipsa
altor tulburări organice ca tulburări de vorbire, de scris, pupilare
prezente la un paralitic general, putem face diagnosticul diferenţial fără
nici o dificultate la Eminescu între o psihoză maniaco-depresivă de
care a suferit şi o paralizie generală progresivă care i s-a
atribuit în mod eronat. Într-un cuvânt, paraliticul general e dement în primul
rând, pe când Eminescu a prezentat o menţinere Iată
deci date obiective, imposibel de pus în discuţie, care arată existenţa
la poet a unei intoxicaţii mercuriale cu efect letal, dar ea nu se
datorează curie de fricţiuni practicată de dr.
Iszak, ci de injecţiile cu mercur prescrise de dr. Şuţu, aspect
ce l-am putut clarifica doar după cercetări cu totul obiective, ştiinţifice. Dar
nici dr. Şuţu n-a lucrat la comanda cine ştie cărei oculte,
deci nu a avut intenţia de a-l ucide pe poet, a făcut-o sigur
involuntar şi cu totul explicabil prin faptul că nu cunoştea
complicaţiile tratamentului pe care îl aplica, ceea ce nu-l salvează
postum de responsabilitatea actului săvârşit. Ar
mai fi de adăugat că mercurul era aplicat încă din Renaştere
în sifilisul din stadiul prim şi cel secundar, cum mărturiseşte în
autobiografia sa Benvenuto Cellini, că şi-a tratat morbul galic cu
fumigaţii de mercur. Dar, pe de altă parte se ştie încă de
pe timpul îmbolnăvirii lui Lenau (1846-1850) că acest medicament e
ineficace în perioada terţiară şi contraindicat pentru lipsa de
efect în paralizia generală progresivă, cum se poate constata din
diagnosticul bolii poetului german: boală organică a creierului de
tip demenţial în care se contraindica orice tratament intempestiv, se înţelege
mercurul. Cât priveşte tabloul intoxicaţiei mercuriale se afla
descries încă din acei ani în tratatele de medicină, cu frecventa
complicaţie a sincopei cardiace. Insist
asupra acestei probleme deoarece un specialist în istoria medicinii, la una din
prezentările lucrării mele, pentru a-i apăra pe medicii care
i-au administrat lui Eminescu terapia cu mercur – era vorba atunci numai de dr.
Iszak – susţinea că în acele vremuri acesta era tratamentul
sifilisului, ori asta nu e adevărat. În vremea îmbolnăvirii lui
Eminescu era ştiut şi contraindicat tratamentul cu mercur în demenţele
organice, ori la loc de frunte printre acestea figura tocmai paralizia
progresivă generală. Dacă
greşeala doctorului Iszak constă în fixarea unui diagnostic greşit,
la dr. Şuţu e mult mai greu de înţeles modul său de gândire.
La prima criză din vara lui 1883 Eminescu a stat sub observaţia sa şi
i-a pus diagnosticul de manie acută, boală psihică confirmată
de medicii vienezi, care nu are nicio legătură cu sifilisul. În
cursul celei de a doua internări în 1889 la 23 Martie, dr. Şuţu şi
dr. Petrescu întocmesc un raport medico-legal din care reiese clar că
marele nostru poet nu prezenta decât simptome maniacale cu predominanţă.
Au pus diagnosticul de demenţă înţelegându-se prin ea ceea ce
numim noi astăzi cronicizarea maniei. Titu Maiorescu, bun cunoscător
al bolilor psihice care figurau ca materie în cadrul facultăţii de
filozofie şi psihologie de la Viena, urmată de el, a vorbit de o
manie care a trecut în demenţă la poet. Dar el nu a înţeles un
sifilis cerebral prin acest diagnostic, fiindcă această etiologie nu
o considera prezentă la poet. Criticul vorbea de un factor ereditar, înţelegând
prin el o afecţiune familială care ştim astăzi că e
transmisă prin gene. Interesant de reţinut că în vremea noastră
dl. G. Munteanu înţelege prin sifilis ereditar o boală congenitală,
eroarea fiind evidentă. Spre deosebire de prima, afecţiunea
congenitală, şi sifilisul a fost una, se transmite direct
transplacentar, organ prin care trece spirochete dar ea nu are nicio legătură
cu cele genetice. Astfel,
eroarea doctorului Şuţu e dublă:
el punând diagnosticul de demenţă la Eminescu, a confundat-o cu una
paralitică de unde tratamentul fatal cu mercur, administrat pentru o boală
care nici nu era de natură sifilitică, cum era socotită de
medicii din Iaşi şi dr. Iszak. De
reţinut, în ultimă analiză indifferent de natura bolii poetului,
mercurul era contraindicat şi în una şi în cealaltă, chiar dr. Şuţu
a rămas uimit de cursul bolii când el i-a mai dat poetului încă vreo
doi ani de viaţă, uitând total de medicaţia periculoasă ce
i-a administrat-o. De altfel, atunci când la un bolnav intoxicat cu mercur îi
apar tremurăturile el este pierdut, ori ele survenindu-i la ultima internare,
demonstrează când i s-au făcut dozele mortale din respectivul toxic. Iată
concluziile ştiinţifice ale studiului meu patografic, fără
nici o legătură cu politicul şi manifestările sale tendenţioase
şi de-o parte şi de alta. A
judeca şi stigmatiza politic opera unui mare creator înseamnă să
practici crima spirituală, aşezându-te pe poziţii mai mult decât
retrograde. Se ştie, de pildă, că marele pictor francez Courbet
a fost unul din conducătorii Comunei din Numai
la noi continuă acea clasificare a intelectualilor, în de stânga şi
de dreapta, pecete politică fără sens spiritual propriu-zis, mai
ales fiindcă ea urmăreşte condamnarea de care am vorbit. Sunt
convins, în ce priveşte valoarea inestimabilă a lui Eminescu pentru
neamul românesc şi prin el pentru întreaga omenire, amestecul politicului
joacă un rol cu totul negativ, după umila mea părere, ambele
tendinţe antieminesciene şi proeminesciene, a doua clarificată
drept o replică pe măsură tot exagerată, aşezate la
poluri deşi opuse, au în comun extremismul în judecata lor, indiferent de
numele celui care îl practică. Dl.
Manolescu îşi exprimă uimirea privitor la românii care protestează
vehement când despre Eminescu se vorbeşte în mod negativ la posturile naţionale
de televiziune ori în scris. Şi îşi pune întrebarea cu o naivitate
disimulată, dacă oare despre Eminescu am ajuns să nu se poată
vorbi? Îi
răspundem noi: desigur e de dorit să se vorbească despre marele
poet nu numai la data naşterii şi morţii sale şi-atunci
degradant, ci în fiecare zi să trăim întru Eminescu, fiindcă el
este cea mai reprezentativă figură a sufletului românesc,
Dantele-Valah cum potrivit îl numeşte poetul desţăraţilor,
Aron Cotruş. Dar
nu se pot ţine discursuri făţarnice despre el, cu tendinţa
de a-l degrada, slujind imposturii şi minciunii! Singura
modalitate de a te apropia de geniul eminescian este acela de a te ridica din
cercul tău strâmt, pământean, vulgar, josnic de cele mai multe ori,
la lumina sa divină unde străluceşte ca un Luceafăr,
“nemuritor şi rece”. Aceasta e unica poziţie care
cinsteşte ADEVĂRUL, în slujba căruia m-am pus fără
nici un compromis, în studiul meu patografic “Despre boala şi moartea lui
Eminescu”. www. Editura Rita Vuia 2007 Originalul: ISBN: 973-552-004-4, 1997 Corectura aparţine şi tipărit Rita Vuia Procesare computerisată Rita Vuia www.ovidiu-vuia.de contact
rita.vuia@web.de |