www-Editura Rita Vuia contact: rita.vuia@web.de
CARTE ESTE TOTAL 554 PAGINĂ
CUPRINS
IN LOC DE PREFAŢĂ
SONETE ŞI TERŢINE
IN TEMPLUL FRUMUSEŢII
PARNAS EMINESCIAN
IUBINDU-L PE ISUS
VATRA INIMII
IN CĂUTAREA TRECUTULUI
DESPRE AMORUL PROFAN ŞI DIVIN AL POETULUI CLEMENT MAROT
CADENŢELE INIMII
EPILOG
FRAGMENTE
PARNAS EMINESCIAN
Permanenţe eminesciene
Când dorurile rău mă ard
Şi vreau să fiu în România
O rentâlnesc, măreţe bard,
Citindu-ţi iarăşi Poezia.
Dinspre ponor până’n Carpaţi
Cu ea renaşte doina sfântă
Pe când străbunii luminaţi
Cu cerul lor se învesmântă.
Chiar zilele cele mai grele
Devin prin tine primăvară,
Chemări în drumurile mele
Ce sufletul mi-l învăţară,
Tot jocul tainelor din stele
Cât dragostea de neam şi ţară!
I
Eminesciană
Ca de-o Cântare a Cântărilor,
Cum arătase bine Paul Claudel
Că fiecare vers nepieritor
Ascunde tăinuit mister prin el,
Şi noi, ne-om ocupa în viitor
Cu poezia bardului la fel,
Când omul după cer avea-va dor
Să--iI fie înălţarea lui, model.
Nu are forma stihului cusur
E templu ridicat dintr’o bucată
A-l corecta nu-i decât lucrul dur
Făcut de muritor, vroind odată
Să execute-al sferelor cânt pur
Pe lira-i mică şi desacordată.
Eternitatea lui Eminescu
Lăcaşul vieţii tale-i România
Duşmanii-o ştiu de-aceea nici nu vor
Să îşi ascundă ura şi ura şi mania
Ce-o au pentru al ei sărman popor.
Dar uită că slăvit prin versul tău
E neamul românesc nemuritor
Ca jarul stelelor de pe Ceahlău.
Impreună cu Mihai Eminescu
De n’ai fi fost, poet între poeţi
Să dărui neamului romano-dac
Prin versul tău atâtea frumuseţi,
El ar fi azi mai mic şi mai sărac.
La ora stelelor când drept peceţi
Se aprindeau scânteile în lac
Tu te’ntreceai cu aştrii cântăreţi,
Al tainelor şi-eresului diac.
Citindu-ţi versurile mi se-arată
O lume stăpânită de eroi
Voevozi valahi care-au domnit odată
Destinului să-i deie preţuri noi,
Trăim într-o Moldovă renviată
Şi Dumnezeu mai umblă printre noi.
Lui Eminescu, omagiul etern
Un spirit al pământului român
S’a coborît odată printre voi
Dar n’aţi ştiut că urmele-i rămân
Chiar pân’ la Judecata de apoi.
Peste cuvinte genial stăpân
Le-a dăruit miraculous altoi
Incât chiar paiul putredului fân
Primit-a muguri verzi şi seve noi.
Şi cum există versu-i prelucrat
Prin spaţiul mioritic auster
Unde se vede sboru-i minunat,
Cu fiecare tăinuit mister
Ne ţine sufletul apropiat
Mai mult, de lucrurile-aflate’n cer.
Nemurirea lui Eminescu
Prin câteva coloane şi-arhitravă
Ruinele de templu poartă’n ele
Ca ieri, aceeaşi armonie gravă
Ritm alb, pentru-ale ‘naltului predele.
Aşa de simplu, mâna cea firavă,
Pune aripi, dă viaţă pietrei grele
Şi îşi ridică omenescu’n slavă
Imbogăţind lumina dintre stele.
Mistrul poeziei Lui, la fel
Prins inefabil, vrăjii intrinsec
Slujeşte absolutului model
Şi’ntocmai precum e canonul grec
Ceilalţi pot să se-apropie de el
Oricât, dar niciodată nu-l întrec.
Arhitectura spiritului eminescian
Cât duce armonie stihul tău
Îşi are locul sus la constelaţii,
Citindu-te-au trecut beznă şi hău
Ca pe o punte către ‘nalturi, fraţii.
De-aceea prin desăvârşit eon
Inalţi din steii, cum îi au Carpaţii,
Al României unic Partenon.
Geniului eminescian
Aceasta-i sigur fapta cea mare
Chiar câţiva ani destinul dac’arată
In urma ta să laşi ca sub un soare
O cale dreaptă veşnic luminată.
Demiurgul înălţimii când apare
Ideea idealului curată
Prin poezie-avându-şi întrupare
Va prinde spaţiu nou fără durată.
Cât tu în fruntea lor luceafăr stai
Dorinţele în bine nu le pier
I-ai învăţat al îngerilor grai
A’nveşnici şi lucrul efemer,
Astfel pe om din zilnicul lui trai
Poţi să-l ridici mai sus, mai lângă cer.
Trăind întru Eminescu
Prin versul Tău, poete, reprezinţi
O lume scrisă’n sânge şi lumină
Pe jertfele plugarilor părinţi,
Suind la ceruri valea carpatină.
Din el nasc bravi eroi, martirii sfinţi
Care urmând chemarea lor divină
Până la capăt poartă steagu’n dinţi
Şi mor, dar duşmanului nu se’nchină.
Dacă te-atacă tartorul păgân
Tu nu-i lua în seamă, azi, ocara
Pe lume cât există un român
Va arde întru Tine viu ca para,
Căci prin cântarea ta, eterni rămân
Şi fraţii lui şi neamul drag şi Ţara!
Artă populară
Tot cât strămoşii noştri nu au scris
Poartă viaţa unui sat din deal
In datinile ce ni s’au transmis
Până şi’n miezul faptului real.
Banalul gest ascunde-avar închis
Acelaşi mod, cu-al tainei virtual
Chiar moartea nu-i decât un paradis
Cărarea înspre ea, vechi ritual.
Iar mineştergurii înseamnă clipa
Când şi-a mutat odată după cină
Sfânt heruvim într’un apus, aripa
Şi cumva să nu-i se găsească vină
A ştiut înlătura toată risipa
Câtă-i moloz ceresc şi nu lumină.
Poetului Mihai Eminescu
Prin codrul românesc înstrăinat
E numai jale şi pustietate
Cum tu le-a scris aşa s’au întâmplat
In toate ai avut mare dreptate.
Ni-e astăzi Doina ta, psalm luminat
Şi îl rostim în grea singurătate,
De cer al nostru suflet aninat
Cu tine doar se simte’n libertate.
Păstorul Mioriţei în Carpaţi
Zadar îşi caută gura lui de rai
Nu vede dacât robi îngenunchiaţi
Şi’n locul unde-a fost dacul Sinai
De când se’nchină altor împăraţi
Ce mint, ei nu mai ştiu cânta din nai.
Efigie, Mihai Eminescu
“De ce n’as putea fi ca el: pentru exilul său aspru şi virtutea sa, eu aş da toate fericirile lumii”! (Michelangelo despre Dante)
Tu eşti izvorul României noastre
Dă versul tău poporului avânt
Suind pe urma păsării măiastre
Până’n altarul basmului cel sfânt.
Cum ai adus tăriile albastre
Prin taină întrupate în cuvânt
Se leagă liturghiile din astre,
La nunta baciului, cu-al morţii cânt.
Reînviat în poezia ta
Cât mi-aş dori’n amurgul unei seri
Un dulce glas de corn a mă chema
Sub floarea tailor, blânde-adieri,
Unde a lumii fericire-aş da
Numai să sufăr şi-eu, ca tine ieri!
Cântecul Fiinţei
O viaţă am lucrat cu multă trudă
C’am pus fărăma ‘naltului răsad
In inima ce nu vrea să audă
Chemările ispitelor din iad.
De sânge îmi arată faţa udă
Lumina stelelor când ele cad,
Şi-o spăl sub umbre unde-i iarba crudă
Lângă bisericile dintr’un brad.
Mă lupt cu toate arătările
Pot fi îngenunchiat sub cnutul dur
Nu-mi fură nimeni, albe zările,
Chiar dacă trebue multe să’ndur
Pân’voi descoperi cărările
Urcând la raiul spiritului pur!
Lui Eminescu, ziaristul
Articolele tale despre ei
Dreptate au şi azi, cum ne’nvăţară
Numai că sunt puternici alţi mişei
Pe locul vânzătorilor de ţară.
După atâţia ani pustii şi grei
Ţăranu-ogorul sterp nu şi-l mai ară
Primeşte pâine’n schimbul unor lei
Infometaţi copiii să nu--iI piară.
Acum fiind “talpa ţării”’n plin lovită
Ograda goală, ofiliţi băgrinii
Sub juguri trage omul pentru vită
Chiar dacă îl rănesc în sânge, spinii,
E vremea – cum ai scris – nenorocită
Când peste neam ajuns-au domni, străinii.
După un articol de Mihai Eminescu
A nu-ţi călca vreodat’ pe demnitate
In ţara ta impune-te stăpân,
Doar astfel vei cinsti şi mai departe
Să ştii, mândria de a fi român.
Jertfeşte-ţi viaţa, dar peste cetate
N’ajungă steagul unui domn păgân
Te’mpinge’n luptă pentru libertate
Să ştii, mândria de a fi român.
In rândul hoardelor îngenunchiate
Nu vei sluji tiranului cel spân
Vrei fiilor a se’mpărţi dreptate,
Iar drumul zilelor care-ţi rămân
Te-ajută pân’la capăt a-l străbate
Să ştii, mândria de a fi român!
Mihai Eminescu la Mănăstirea Neamţului
Peste Ozana cu a ei sclipire
Mirosul amintirii de lucernă
Mă poartă şi-azi la tine, mănăstire
Pe calea demiurgului, eternă.
Prin suflet din albastre coviltire
Tai cerului, bucata sa de pernă,
Căci la fântână giulgiu-i alb de mire
Ca pe un steag l-au coborît în bernă.
Lângă zid vechi, sub crepuscul de sară
Din depărtări vin fine adieri,
Trecute clipe să traiască iară
In jurul meu se sbat din răsputeri:
E-aceeaşi toamnă’n viile de-afară
Şi plânge lira bardului, ca ieri …
Lui Eminescu la Ober-Doebling
Oricât ar fi spitalul un loc de adunare
Al foştolior mari nobili, coborîtori din rigă,
La poartă îi aşsteptă, să-i ducă la plimbare
Berlina trasformată-n a visului quadrigă,
Prin ei tu nu te saturi, când voci interioare
Spre plaiul Mioriţei, chemarea lor şi-o strigă,
Numai acolo foamea precum îţi este mare
Cu ceru-i ţi-o alină străbuna mămăligă.
Unde şopteşte codrul: “Din stele care cad
Intr’una dacă totuşi prin noapte am să scapăr
E fiindcă ea curată îţi va sluji drept vad;
Pe culme carpatină sub ramuri verzi de brad
Peste dureri şi moarte vei creşte mândru, teafăr
Să ne împarţi lumină, izvor etern, Luceafăr!”
Intru Mihai Eminescu
Azi fiindcă am trăit-o-ţi dau dreptate
Pierzându-mi raiul, treptele luminii
Ştiu cât de crudă-i neagra străinătate
Şi-amară pâinea ce-o împart străinii.
Mă poartă spre izvoarele secate
Unde-au crescut în locul ierbei spinii,
Dar nu le-ajung averile furate
Chiar sângele din mine-ar bea, hainii.
Luceafăr peste carpatinii brazi
Tu-ai prevăzut al neamului destin,
Pe bolta ţării, viu, cum încă arzi
Pentru-a-i tămădui marele chin
Te voi urma, profete între barzi,
Iţi jur, până la ultimul Amin!
Terţine pentru Eminescu
I
Aceasta-i gloria mare a vieţii
Cu Tine să ajungă un popor
- Deşi-ai murit în floarea tinereţii –
Prin ce-are mai de preţ nemuritor.
Desăvârşirea Poeziei Tale
Ridică pe-al Carpatilor ponor
Altarul frumuseţii ideale.
II
Se regăseşte neamul Tău pe sine
Când caută a-ţi pătrunde Poezia,
Doar singură e’n stare să-i aline
Durerile şi-amarnică, robia.
Să vii te-aşteaptă, din eternitate,
Că numai Tu vei duce România
Pe drumul cel visat, în libertate.
III
Cum scrii aede, pentru veşnicie,
Imbogăţeşti cântările din sfere
Cu-a Poeziei Tale armonie.
Te dăruieşti când lectorul ţi-o cere
Cuvintele se’mpart parc’ar fi mană,
Dând spiritului magică putere
Innobilezi, condiţia umană.
Omagiu lui Eminescu
Tu eşti al neamului prea stânt izvor
Prin apa ta vlăstarele nu-i pier,
Luceafăr de frumseţe dătător
Pui veşnicie’n lucrul efemer.
Şi rănile deschise dacă dor
Lumina versurilor tale-o cer,
Cum le alină ele sacrul dor
Mereu aprins în inimi, după cer.
Dacă te ţin alăturea de ei,
A-i învăţa cititul bland în rune
Ca’n taina înfloriţilor, albi, tei
Să-i deie ţării, Domnul, roade bune
Ii zic, săpată’n carpatinii stei,
O poezie-a ta, drept rugăciune!
Poetul absolut, Mihai Eminescu
Atât să te’ntâlnesc mereu am vrut
- Fiind şi eu printre mulţii tăi urmaşi –
Acas’ la tine, într’un început
De-April, sub teiul înflorit din Iaşi.
Prin stihurile tale am făcut
In lumea largă, sigur, primii paşi,
Să îmi arăţi apoi, bard neîntrecut,
Unde stau daimonii, spre cer atraşi.
Curatele, dumnezeieşti măsuri.
Ţi-animă, fără goluri, poezia
Cu iambii cât şi cu troheii puri
Desăvârşeşti sublimă, armonia,
In versuri ale neamului Scripturi,
Faci să trăiască veşnic, România!
Eminesciană
Cum mi s’au dat ani răi, mereu nomazi
Dac’am învins greu dorul după ţara
E fiindcă tu, luceafăr între barzi
Mai vii la căpătâiul meu de sară.
Prin versurile tale’ncă şi azi
Mă’ntoarce codrul unde-odinioară
Purta tot aurul ei peste brazi
Crăiasa nopţii, să îi fie tiară.
Lângă izvoare însoţim departe
Căpriorl aşezat pentru hodină
Dând umbrele din ape la o parte
Priveşte bolta care-i tare lină
Până când stelele în cercuri sparte
L’adapă cu întreaga lor lumină.